Etichete

E o treabă serioasă, dom`le cu minciuna asta! Minciuna individuală sau colectivă poate avea multe chipuri. Unii mint din necesitate – constrânşii. Unii din plăcere – jolly joker-ii. Unii pentru că sunt bolnavi la propriu – mitomanii. Unii pentru că sunt manipulaţi – nevolnicii. Unii care vor să fie altcineva decât ceea ce sunt – ipocriții, mațe fripte/coate goale. Unii care vor să obţină ceva – înşelătorii. Alţii – culmea!- care ridică minciuna la rang de artă – cabotinii. În viaţa mea le-am cam întalnit pe toate şi am practicat frecvent vreo două – în copilărie, cea de necesitate (altminteri mi-o luam pe coajă) – şi pe cea de maximă plăcere şi distracţie – înrudită cu farsa. Pe-asta din urmă încă o practic. Am o plăcere nebună să pun oamenii în situaţii neaşteptate. Stupoarea zugrăvită colorat pe chipuri este fantastică. Nu rănesc pe nimeni, nu îi pun în situații periculoase şi, mai ales, o fac doar cu necunoscuţi/te, oameni pe care ştiu că nu-i mai întâlnesc vreodată, să fiu sigură că nu-mi iau leapşa!

Eu, de fapt, croiesc poveşti fabuloase şi stârnesc. Nu premeditez nimic, niciodată. Este atât de spontană treaba încât chiar şi eu mă surprind cum mi-o ia gura pe dinainte.
De exemplu:

Merg la frizer să mă tund. După ce se apucă, îi spun brusc că trebuie să mă tund ceva mai scurt, chiar dacă nu-mi convine, dar am avut nişte păduchi mulţi şi abia am scăpat cu vreo șapte ture de gaz care mi-au deteriorat părul! Dintr-o dată îi pică faţa şi se uită lung la mine prin oglindă. Eu continui să-i povestesc, impasibilă, cum am reuşit să-i capăt şi cât mi-a luat să scap de ei. Faţa crispată apoi încruntată mă face să râd în barbă!

Mă duc la benzinărie şi rog pe cineva să mă ajute să-mi alimentez maşina pentru că sunt alergică rău la mirosul de benzină şi voi leşina instant dacă o fac eu. Dar stau lângă el în timp ce o face! Apoi mă legăn printre pompe şi vapori, fără nicio greaţă, mergând să plătesc. Faţa plină de compasiune, urmată brusc de mirare, care mă priveşte, mă unge pe suflet!

Mă opresc în faţa unei curţi în care văd că trebăluieşte cineva şi îl strig să vină până la poartă deoarece mă caut pe mine! Îi dau numele meu şi el se uită lung la mine şi-mi spune că nu cunoaşte pe nimeni cu acest nume şi că nu locuieşte acolo. Eu insist şi îi spun că este imposibil. Am toate datele de contact şi caut febrilă ceva prin geantă (nici eu nu ştiu ce!) doar ca să-i demonstrez că se înşală şi poate nu ştie că s-a mutat de curând. Am chiar și o copie după buletinul ei, unde scrie clar că acolo locuieşte. Faţa lui mirată şi întrebătoare, convins la început că nu sunt nebună dar cocoşat deja de îndoială, este o splendoare, greu de descris!

Exemplele pot continua la nesfârşit. Sunt o tolbă plină de poveşti şi minciunele! Nu ştii când vorbesc serios sau iar am stare de-o poveste. Exersez ceva? Nu ştiu. Deformaţie profesională? Poate – deşi pe scenă n-am minţit vreodată! Știu însă că îmi plac reacţiile spontane ale oamenilor – succesiunea bruscă a figurilor, expresiile faciale trecând de la o stare la alta, totul constituie o formă excepţională de cunoaştere şi de recunoaştere a unor emoţii/stări/sentimente. Iar diversitatea lor este inimaginabilă.

E distractiv, mă joc şi mint de îngheaţă apele. Și nu mă simt vinovată!