Scriu despre concertul lui Mark Knopfler de la București, din 25 aprilie, pentru că a fost una din cele mai mari bucurii care mi s-au întâmplat. Nu vreau să fac niciun soi de recenzie a concertului pentru că habar nu am cum s-o fac și oricum nu aceasta îmi este intenția.
Despre Mark Knopfler, despre muzica lui, despre perioada Dire Straits și după destrămarea acestora, în 1995 – s-au scris pagini sau poate cărți întregi așa că nu vreau să spun eu nimic despre el și despre cariera lui, de peste 35 de ani.
Concertul de la București, a fost primul din seria concertelor din cadrul turneului european pentru promovarea celui mai recent album „Privateering”, lansat în 2012. S-a defășurat cu casa închisă, concertul de la noi fiind sold-out încă din luna ianuarie.
Scena era pregătită extrem de simplu dar plină de instrumente și aparatură de amplificare, cu câteva surse de lumină bine poziționate și cam atât. Sala, deja plină cu 4000 de suflete, era nerăbdătoare. După cel de-al treilea gong, odată cu stingerea luminii, publicul a început să aplaude, chemându-și artiștii la rampă. După un scurt moment, a apărut un prezentator îmbrăcat cu un sacou Union Jack, care ne-a asigurat că suntem exact unde trebuie – de altfel, acest moment de prezentare, de tip MC, a fost singurul pe tot parcursul serii. Mark Knopfler, a intrat în scenă împreună cu cei șapte muzicieni ai săi, spunându-ne că „se bucură că se află în acest loc minunat, în sfârșit!” – fiind aproape singura sa intervenție sau interacțiune cu publicul, știindu-se, de altfel, că este genul de artist simplu, extrem de discret, care nu se pierde în introduceri, în dialoguri verbale cu publicul său, ci legăturile le stabilește doar prin intermediul muzicii sale și a sufletului.
Concertul a început cu piesa „What it is” iar după primele acorduri de chitară, inconfundabile, publicul a izbucnit într-un ropot de aplauze, timp în care mie mi se făcuse deja pielea de găină, de emoție și de plăcere ca mai apoi să și plâng de altfel, ca într-un soi de eliberare a fericirii că sunt acolo! Timbrul vocii lui, mie personal, nu mi s-a părut alterat, dar sunt extrem de subiectivă, iubindu-l atât de mult! Chitara lui însă, a sunat impecabil (și aici un mare plus și Sălii Palatului – sunetul a fost excepțional – în rest, este atât de prăfuită și de veche, de urâtă – brrr, asta nu mai comentez!). Chitara lui Mark a fost SUBLIMĂ. La 63 de ani, cântă astăzi cu aceeași pasiune, cu aceeași ușurință, intimitate, cu aceeași inspirație divină, cântă cu sufletul așezat în degetele care mângâie griful chitarei, așa cum o face de-o viață.
A continuat cu piesa „Corned Beef City”, de pe discul „Priveetering”, moment în care ne-a întrebat dacă „suntem bine” iar răspunsul însuflețit la unison al publicului i-a confirmat că poate să continue, să lase să curgă muzica fără nicio altă intervenție. Și nu s-a mai oprit. A cântat, piesă după piesă, schimbând aproape de fiecare dată chitara, în funcție de ceea ce cânta. De altfel, o parte din muzicienii lui, au schimbat de asemenea, de mai multe ori pe parcursul concertului, instrumentele. Componența band-ului, a fost una nu doar inspirată ci și desăvârșită: nelipsiții Richard Bennet (chitară), Guy Fletcher (clape, chitară, backing vocal), Glenn Worf (chitară bas și contrabas), Jim Cox (pian și acordeon) și Ian ”Ianto” Thomas (tobe), Michael McGoldrick (flaut, fluier, chitară, cimpoi) și John McCusker (vioară, chitară), acesta din urmă fiind o revelație pentru public și nu doar pentru momentele solo de vioară – excepționale – sau cele de duet-dialog cu Mark sau Glenn Worf dar și printr-o prezență scenică cu adevărat specială, cu tușe chiar comice prin unduirea corpului său:)
A urmat piesa ce dă și titlul ultimul disc, cu accentele celtice, ce definesc de atfel tot acest album, apoi „ Father and Son”. Primul hit al concertului a fost „Romeo & Juliet”, a opta piesă din concert, care a rupt ropote de aplauze, publicul fiind extaziat (?) – nu prea m-am dumirit de el pentru că fericirea mea era atât de mare încât nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă în jurul meu… așa cum nu mi-am dat seama când a continuat cu „Sultans of Swing”, pierdută fiind toată-n muzica lui, în i(nt)(m)ensitatea sunetelor și a armoniilor izvorâte spre mine, înghițindu-mă și, cel mai probabil, bâțâindu-mă și dând din picioare pe sub scaun. Nu știu, că nu m-am (mai) simțit.
Pe parcursul celorlalte piese, m-am lăsat purtată de aromele chitarelor lui, a flautului, a pianului și a cimpoiului, de mixul celtic, de sound-ul rock, country sau folk, de blues, de fiecare poveste, a fiecărei piese… nu știu când a trecut o oră și ceva, aproape două chiar și am ajuns la finalul concertului. Am rămas stupefiată că se sfârșise, pentru că mi se părea că abia începuse iar sentimentul de regret deja mă indundase. După „Telegraph Road”, ultima piesă din set list, publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, fluierând și strigând bis-ul ce nu a întârziat să apară. Și atunci s-a produs iar minunea – cu ”Brothers in Arms”, piesă care parcă nu avea voie să lipsească și sfârșind cu tema muzicală din Local Hero – „Going Home” – aceasta fiind ultima piesă.
Au fost hit-uri care au lipsit cumva nemeritat pentru un public care avea să-l vadă pentru prima oară live, în țara asta, dar de altfel oarecum firesc pentru că turneul promovează dublul-disc, amintit la început. Cu sau fără hit-uri, concertul a fost pentru mine, unul extraordinar, a fost o noapte cu adevărat magică, pe care am sfârșit-o abia în zori, când am ajuns acasă, în aceeași stare euforică în care mă lăsase. În ceea ce mă privește, nu există muzică fără ceea ce a însemnat Dire Straits ca istorie și fără Mark Knopfler – este un Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât. Pentru că a spus și spune, în continuare, atât de mult prin muzica sa, încât nu poți duce altfel, ca simplu muritor!
Această prezentare necesită JavaScript.
Toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
