Știți ce e? Am obosit să se tot plece de lângă mine. Mereu am urât acest →du-te↔vino← al sufletelor, ferme uneori, șovăielnice alteori, pe care nu reușesc să le adulmec ca atare dintru-nceput. Voi, suflete bune, mereu plecați cu bucăți din mine! Nu înțelegeți că de unde smulgeți, nu se mai regenerează? Poate că e vina mea. Se poate… pentru că, odată fiind lăsată să mă tupilez la pieptul omului cu suflet drag, eu nu-mi dau seama că acolo, de la un moment dat, doar un nasture mă mai privește fix în ochi în timp ce eu privesc ceva mai vag dar mult mai departe. Și dacă m-am culcușit acolo, am făcut-o din bucurie și cu liniște, din drag și regăsire, nu din nevolnicie. La naiba cu sufletul meu nătâng și cu gravitația lui!

Prea rari sunt oamenii care m-au făcut să leșin pe dinăuntru încât, la fiecare ceas al destrămării, să nu-mi vină să strig speriată: „Încă o clipă!” Și da, doar o clipă mai durează, exact atât cât cer, nimic mai mult, și apoi totul se deșiră așa cum se deșiră noaptea pe cerul dimineții. Imuabil. Când i-oi fi dat clipei măsura veșniciei, nici eu nu știu?!

Știu doar că, într-un final, la spartul clipei, doar podeaua își mai exercită, cu o oarecare grație, forța gravitațională. Un suflet care cade de la înălțimea unui nasture cu privire fixă, direct pe podea, este ca mărul căzut în capul lui Newton. Din această cădere rezultă:

1

unde F este, desigur, magnitudinea forței de atracție, G este constanta gravitațională, m1 și m2, deși par neimportante fiind notate cu m mic, reprezintă două suflete punctiforme cu mase diferite (!) iar r este distanța dublată dintre cele două. Doar că, de cele mai multe ori, distanța dintre cele două suflete punctiforme, în loc să se reducă, apropiindu-le, se reduce brusc doar la distanța pe care unul dintre suflete o parcurge, în ↓, de la ↑ nasturelui cu privire fixă, care pleacă, la podeaua rămasă, podea cu deschidere largă și ≅ cu o gaură neagră. Trist!

Ceea ce nu am înțeles la (și despre) timp, este că, această constantă gravitațională, este una fizică empirică, o formulă fără niciun suport teoretic și, deci, cel puțin la nivel senzorial, supusă oricărei erori. Iar clipa cerută poate avea aceeași constanță ca veșnicia, în tot acest câmp gravitațional cu simetrie sferică. Băi, și cât urăsc simetria!

Melodia asta aș putea să o transform într-un breloc de atârnat la cheia aia, căci nu există leac, sufletul nu știe nici matematică, nici fizică. Și circulă pe două sensuri… Dumnezeu știe de câte ori oi fi plecat și eu cu nasturele meu care privește direct în ochi.

 „Gravity is working against me and wants to bring me down

Oh gravity, stay the hell away from me!”

Kenza, îți mulțumesc pentru breloc.

Acesta este un exercițiu „literar”… sau, mă rog, cum i s-o spune… orice asemănare cu viața mea, cu viața ta, este pur și simplu întâmplătoare.     Și empirică.

Anunțuri