Etichete
Îmi este dor de mine, deşi sunt departe de a fi narcisistă. Nu ştiu ce mi se întâmplă dar îmi dau seama din ce in ce mai mult că sunt un om pierdut fără mine şi totuşi, eu pe mine m-am pierdut! Aş începe prin a mă căuta dar nu ştiu de unde să încep căutarea. Nu ştiu când m-am pierdut deşi dacă aş şti poate că de-acolo ar trebui să încep căutarea. Cum sau în ce scop am reuşit să mă „scap” din vedere?
Se pare că am de-a face cu nişte complemente circumstanţiale de mod, de timp şi de loc. Întrebările: cum? – unde? – când? – nu-şi găsesc răspunsurile, fapt ce mă face pierdută iremediabil. Aceste circumstanţiale se pot exprima uşor prin substantive, substitute ale substantivelor, prin adverbe, verbe la supin, gerunziu şi infinitiv, interjecţii. Această structură gramaticală, în sine, n-ar fi complicată, dar aplicată structurii mele de gramatică interioară devine dureroasă. Substantivul (deşi există încă fizic) este dispărut, verbele mele sunt mai mult la participiu, formate de fiecare dată doar cu perfectul compus, adverbele – părti neflexibile care nu se conjugă, nu se declină. Interjecţiile mele redau doar anumite stări sufleteşti precum au, vai, of, ah, uf!
Am temă pentru acasă. Trebuie să analizez complementele circumstanţiale invizibile din următoarea propoziţie: Eu m-am pierdut!, pentru că îmi este atât de dor de mine şi pentru că fără mine sunt un OM pierdut!
Cu capul în nori 