A trecut atât de multă vreme de când nu am mai trecut pe aici încât nici nu știu de unde să o apuc. Drept urmare nu o apuc în niciun fel. O las așa…

Lucrurile nu par să se îndrepte. Și nu doar în ceea ce mă privește. E ciclică. Dacă ai o perioadă îndelungată ceva mai bună e musai și reversul. Doar că atunci când nimic nu se așează, când nimic nu merge, timpul se dilată. Percepția devine gravă. Tendința de a face din țânțar armăsar pare și ea îndreptățită deși, cu fărâma de luciditate pe care o mai am, îmi dau seama că nu e.

Să vedem de ce.

Am mai pierdut un om de lângă noi. Un fost coleg de facultate, un fost colaborator de-a lungul vremii, un cameraman și un fotograf de excepție dar, înaintea acestora, am pierdut omul, prietenul drag. Un munte de om, și la propriu și la figurat. Răpus pe neașteptate de o boală. Secerat. La 39 de ani, proaspăt căsătorit, viitor fost tătic peste doar două luni. Nu a mai apucat. Nu mai spun torentul de gânduri și de stări care au pus stăpânire pe mine, vi le puteți imagina și singuri… Continui să mă întreb la ce bun toate astea? Care este rostul??? Care este și unde (se) duce lupta asta de zi cu zi??

Nu au trecut nici trei zile de la o ultimă întâmplare care mă bântuie continuu de-atunci. Un tânăr englez, total orb și parțial surd, cu un transplant de rinichi, ajunge în București. Este călător independent. Are 36 de ani și se numește Tony Giles. România este a 92 a țară în care ajunge. Și singura, de altfel, în care a fost tâlhărit de două ori, în aceeași zi, de niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni. A doua oară i s-a întâmplat exact pe strada unde am biroul. Din fericire i-am auzit strigătele disperate și am ieșit. Nu vă mai pot descrie tot ce a urmat… Am stat cu el aproape o oră după care i-am chemat un taxi, i-am plătit cursa ca să fim siguri că nu va fi tâlhărit a treia oară. La despărțire, Tony ne spune cu zâmbetul pe buze, dar cu urmele mâinii ticălosului încă pe gât, cu bastonul aproape rupt, că: ”Doesn′t matter, it′s a lovely country with very nice people”! Na, înghițiți și voi nodul ăsta. Da, el este un om. Nu, noi nu mai avem nicio șansă. Suntem la limita de jos a oricărei societăți din lumea asta mare, fie ea și tribală.

Să continui? Nu are niciun sens. Chiar nimic nu pare să mai aibă sens. Am prețuit și prețuiesc în continuare nimicurile. Prostiile ce par a-ți aduce liniște, bucurie, stabilitate. Lucruri efemere, lupte surde, cauze pierdute. Sunt o idioată. Fără sănătate, nu ai nimic. Fără copii, nu ai nimic. Fără familie și fără prieteni, nu ai nimic. Iar cele de mai sus sunt a nu știu câta lecție primită.
Sentimentul inutilității, al trăitului în van și lăsatul nimicului în urma ta e unul dintre cele mai cumplite lucruri ce ți se pot întâmpla, în cazul în care apuci să trăiești mai mult și nu suferi de vreo boală. Ca și amăgirea cu „lasă, există timp pentru toate”. Nu există.

Altfel, eu sunt bine. Așa cred.

Anunțuri