A trecut atât de multă vreme de când nu am mai trecut pe aici încât nici nu știu de unde să o apuc. Drept urmare nu o apuc în niciun fel. O las așa…
Lucrurile nu par să se îndrepte. Și nu doar în ceea ce mă privește. E ciclică. Dacă ai o perioadă îndelungată ceva mai bună e musai și reversul. Doar că atunci când nimic nu se așează, când nimic nu merge, timpul se dilată. Percepția devine gravă. Tendința de a face din țânțar armăsar pare și ea îndreptățită deși, cu fărâma de luciditate pe care o mai am, îmi dau seama că nu e.
Să vedem de ce.
Am mai pierdut un om de lângă noi. Un fost coleg de facultate, un fost colaborator de-a lungul vremii, un cameraman și un fotograf de excepție dar, înaintea acestora, am pierdut omul, prietenul drag. Un munte de om, și la propriu și la figurat. Răpus pe neașteptate de o boală. Secerat. La 39 de ani, proaspăt căsătorit, viitor fost tătic peste doar două luni. Nu a mai apucat. Nu mai spun torentul de gânduri și de stări care au pus stăpânire pe mine, vi le puteți imagina și singuri… Continui să mă întreb la ce bun toate astea? Care este rostul??? Care este și unde (se) duce lupta asta de zi cu zi??
Nu au trecut nici trei zile de la o ultimă întâmplare care mă bântuie continuu de-atunci. Un tânăr englez, total orb și parțial surd, cu un transplant de rinichi, ajunge în București. Este călător independent. Are 36 de ani și se numește Tony Giles. România este a 92 a țară în care ajunge. Și singura, de altfel, în care a fost tâlhărit de două ori, în aceeași zi, de niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni. A doua oară i s-a întâmplat exact pe strada unde am biroul. Din fericire i-am auzit strigătele disperate și am ieșit. Nu vă mai pot descrie tot ce a urmat… Am stat cu el aproape o oră după care i-am chemat un taxi, i-am plătit cursa ca să fim siguri că nu va fi tâlhărit a treia oară. La despărțire, Tony ne spune cu zâmbetul pe buze, dar cu urmele mâinii ticălosului încă pe gât, cu bastonul aproape rupt, că: ”Doesn′t matter, it′s a lovely country with very nice people”! Na, înghițiți și voi nodul ăsta. Da, el este un om. Nu, noi nu mai avem nicio șansă. Suntem la limita de jos a oricărei societăți din lumea asta mare, fie ea și tribală.
Să continui? Nu are niciun sens. Chiar nimic nu pare să mai aibă sens. Am prețuit și prețuiesc în continuare nimicurile. Prostiile ce par a-ți aduce liniște, bucurie, stabilitate. Lucruri efemere, lupte surde, cauze pierdute. Sunt o idioată. Fără sănătate, nu ai nimic. Fără copii, nu ai nimic. Fără familie și fără prieteni, nu ai nimic. Iar cele de mai sus sunt a nu știu câta lecție primită.
Sentimentul inutilității, al trăitului în van și lăsatul nimicului în urma ta e unul dintre cele mai cumplite lucruri ce ți se pot întâmpla, în cazul în care apuci să trăiești mai mult și nu suferi de vreo boală. Ca și amăgirea cu „lasă, există timp pentru toate”. Nu există.
Altfel, eu sunt bine. Așa cred.
Cu capul în nori 
Sper că într-adevăr ești bine !!!
ApreciazăApreciază
Sunt, sunt bine!! Tristă, dar bine. Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Dragă Andreotti, bineânțeles că nimic nu are sens. Tocmai în asta constă măreția fiecăruia dintre noi; în priceperea și tenacitatea de care dăm dovadă atunci când noi înșine dăm un sens întâmplărilor care ne copleșesc. Prietenia, de exemplu, nu are și ea un sens, atunci când vrea să aducă mângâiere și încurajare celui care se întâmplă să fie cuprins de îndoieli!?
ApreciazăApreciază
Știu, Danielule, că tuturor întâmplărilor întâmplate în viața mea, eu le sunt datoare să le ofer sens, explicații, greutate și esență. Întâmplării cu Tony, știu exact care îi este sensul, dar morții lui Vladone al meu, mă iartă, nu știu ce sens să-i dau. Pur și simplu, nu știu! Iar furia, tristețea și revolta nu mi le pot ține în frâu oricât aș încerca.
ApreciazăApreciază
Mister Daniel. Sens? Unde, cum, de ce, pentru cine pentru ce? Îndoieli în ce privinţă? Amăgiri, tristeţi? Care măreţie? Nu e nimic măreţ. Şi argumentul ăsta că tot ce facem este extraordinar şi ne validează umanitatea, altă tîmpenie, no offence.
Şi Umblătoare prin nori, lucrurile alea mici, care ne aduc bucurie, de care aminteai mai sus, sunt singurul sens.Hai că vin cu dedicaţia, că muzichia alină ce nu alină vorbele de orice fel.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
fruntea sus! sunt si oameni buni in lume. cu putin noroc, ii vei pe unii aduce in viata ta. in rest, bucura-te c esti sanatoasa, libera, ca te poti bucura de soare, de o inghetata, o carte buna, un zambet de copil….aceste momente, ele sunt fericirea.
ApreciazăApreciază
Hei, de-un car de vreme nu te-am mai zărit 🙂
Roberts, mi-e capul ridicat. Evenimentele din ultima vreme nu m-au doborât cât m-au întristat teribil și mi-au dat alte teme serioase de gândire. Asta pe lângă furii, pe lângă gust amar, pe lângă, pe lângă…chiar dacă balanța mi-e înclinată, de-un timp încoace, spre cele „rele”, ele îmi dau totuși imboldul nu doar de a merge mai departe ci de a face lucrurile altfel. Ceea ce nu-i tocmai un lucru rău 😉
ApreciazăApreciază
chiar deloc:) sa stii ca te citesc in mod constant, doar ca nu prea comentez ca uneori parca as spune banalitati sau au spus altii mai bine cea ce simt si eu:)
ApreciazăApreciază
Eu aş zice că vii ca să ai unde să te întorci. Toate au sens. Doar că nu ştim să îl descifrăm. Capul sus.
ApreciazăApreciază
Sus e capul meu, să trăiți! 🙂
Mă tot gândeam, draga mea, că, deși nu prea am mai avut zile libere să scriu, să citesc pe la voi, să desenez, blogul ăsta, așa încropit cum e el, cu suișurile și coborâșurile lui, cu doza lui de venin amestecat cu frustări și bucurii, e un loc prea drag mie ca să-l las, ca să-l abandonez.
Și uite, na, doză de egoism: știu că pe voi nu vă ajută în niciun fel acest blog, nu vă stârnește nici măcar zâmbete darămite să vă învețe ceva, dar…ei bine, pe mine mă ajută să-l am. Și să vă am. Și aici rămân. Am zis 😉
ApreciazăApreciază
Trăim într-un al minei puț
Da, minereul nu-i draguț
Dar asta să nu te-ntristeze
El are să se-ndepărteze
Și diamantul, rara piatră
Va străluci în asta vatră
Cum a mai strălucit în timp
Ca într-un fel de anotimp
Adevarat că iarna-i grea
Și chiar urată când ea vrea
Așa că nu te întrista!
Eu spun că încă este timp
Și pentru caldul anotimp
La caldul suflet mă refer
Pe el să-l ai mereu reper!
ApreciazăApreciază
Ah, de s-ar transforma mai repede diamantul ăsta, precum zici tu, aș rămâne profund îndatorată, Gelule! – Glumesc. –
Ciclicitatea despre care vorbeam, o știu prea bine. E ca la anotimpuri. Acum mă călesc. Soarele? O veni și el de undeva, curând.
ApreciazăApreciază
Te îmbraățișez strâns, draga mea. Atâta pot face.
ApreciazăApreciază
Faci prea bine! Și eu te îmbrățișez cu drag!
ApreciazăApreciază
Am fost aici, am ieţit, m-am întors şi tot nu îmi găsesc cuvintele… gânduri bune am dar oare folosesc la ceva?
ApreciazăApreciază
Cum să nu folosească?? Un mănunchi de gânduri bune, nevocalizate dar sincere și bine canalizate pozitiv, fac mai mult decât o mie de cuvinte de complezență 😉
Sunt bine primite gândurile-ți bune. Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
chiar daca pare sa nu aiba sens, sensul e in noi pentru ca noi dam sens fiecarei clipe… totul e sa alegi sensul pozitiv, cred.
faptul ca ai fost acolo cand Tony a avut nevoie de ajutor, de o vorba buna si un gest sincer care sa-i vindece increderea in oameni – asta conteaza si asta e sensul nostru.
pe mine ma bantuie un citat din „the hours” – „that’s what people do, we stay alive for each other.” poate nu avem suficiente motive in viata noastra ca sa ne intelegem rostul zbaterii insa in mod sigur avem un rost, asa cum si moartea are rostul ei care de multe ori ne scapa.
te imbratisez cu drag. nu pleca, sau daca pleci – sa nu fie pentru mult timp.
ApreciazăApreciază
Of. Mă gândesc și eu des la asta. La cât de puține ne trebuie să supraviețuim și cât de mult ne plângem că nu avem aia, ailaltă. Ne zbatem pentru LUCRURI, asta e grav. Să avem lucruri frumoase, să ne punem altă faianță că nu ne mai place culoarea, să facem nunți mari, scumpe, cu decoruri care ajung la gunoi, cu mâncare multă care ajunge la gunoi, cu invitați mulți care vor bârfi. Uităm să iubim cu adevărat și simplu. Uităm să ne concentrăm asupra sănătății și spiritului.
M-a provocat cineva să fac o listă de NEVOI și pe baza ei o listă de priorități. Încerc să mă țin de ea, să nu mai fiu tentată de lucruri neimportante.
Să ai curaj și putere să ajungi unde vrei. Te îmbrățișez!
ApreciazăApreciază
Andreotti, Andreotti!…
Să nu te înfurii, înainte de-a citi până la capăt ce-ți zic.
Mulțumesc că ai scris chestia asta. Eu n-am avut niciodată curajul s-o fac. De câte ori îmi vine (cam de două ori pe zi, cam de juma de an încoace) să dau cărțile pe față cu mine, aleg să tac. Bun. Asta ca să înțelegi că halesc aceeași pâine de ceva vreme.
N-o să/ți zic: Andreotti, capul sus, că trece, fiindcă nu știu dacă trece, și încurajările heirupiste sunt tot așa de utile ca o compresă rece la un picior de lemn.
Dar, oricât de pe fundul butoiului, fântânii, oceanului te-ai afla, să nu uiți că ai percepția golului ăstuia fiindcă ești o femeie inteligentă, sensibilă (mă refer la harul artistic, nu la lacrimogenități) și lucidă. Deznădejdea, disperarea, neliniștea, frământările existențiale sunt apanajul oamenilor inteligenți și profunzi. Nu e vina nimănui că te-ai născut altfel decât gloata, că poți sta și cu picioarele pe pământ, și cu capul în nori – și cred că ți-e foarte limpede ce zic aici.
Restul îți zic la telefon sau la o cafea de răcoreală, că-mi vine să te iau la palme,cu ricoșeu înspre mine.
Doo vorbe, încă, și închei: tata – fir-ar, că iar trebuie să-l citez, odihnească-se în pace! – susținea că viața trebuie trăită, fie și numai din curiozitate. Ăsta e și motto-ul de la NONO, dar acolo n-am scris și când îmi zicea el treaba asta: când aveam 30 de ani și cochetam cu sinuciderea în direct și în reluare, la o oră de maximă audiență, adică să fie el p-acolo, să știe ce să-mi facă să scap, că parcă nu-mi pierise ultima undă de speranță și n-aveam chef să mor de-a binelea. Ia-l în calcul și pe tata, săracu, atunci când simți că dai de fund, fiindcă a fost și el băiat orfan, cu 5 ani de facultate și 3 de pârnaie politică…
Și ultimul: nu contează ce faci în viață, contează cum te vorbesc ăia care rămân vii după tine. Ce amintiri le lași. Câte clipe de fericire și prietenie autentică le-ai oferit.
Copiii… Aici e chiar o loterie. Cum scapă din uter, indiferent ce dorești tu pentru ei, vor face exclusiv ce/și doresc. Copiii nu sunt o dovadă că n-ai trăit degeaba.
Postarea asta,în schimb, și mai ales încheierea ei,care e într-un mare fel făcută, că pare simplă și spontană și emoționantă până la Dumnezeu, dar e un genial sfârșit de roman bun, postarea asta, oricum ai lua-o, e mai copilul tău decât orice copil adevărat. Și are avantajul că, peste 100 de ani când tu n-o să mai fii, dacă nu suflă vreun balaur peste instituția Virtualului și-o șterge ca pe nimic, va rămâne copilul tău, copilul minții tale, veșnic tânăr, ferice și de succes, așa cum nu toți copiii uterini reușesc să fie.
Forța fie cu tine, iubită Andreotti!
ApreciazăApreciază
excelent, realist, impresionant si emotionant comentariu, Renata… ai rezumat tot-tot, nimic altceva de-adaugat… ba da: sanatate deplina! 🙂
ApreciazăApreciază
La fel și ție, Melanie – iartă/mă că nu pun accentul pe e, dar dacă tu nu știi cum sună numele tău, atunci, cine?
Am fost răvășită, nu exagerez, de textul lui Andreotti, fiindcă sinceritatea e o formă de curaj rar întâlnit.
Mă bucur că ne-am cunoscut așa, mă bucur că ești vorbitor de limba română, fiindcă la tine pe blog e numai franțuzește și mă gândeam, dacă vreau să-ți scriu vreodată un comentariu, trebuie să i-l dictez maică-mii în română, pe urmă să/mi dicteze ea traducerea în franceză…. 🙂
ApreciazăApreciază
M-a impresionat postarea.Iti impartasesc simtamintele.Si eu de multe ori sunt scarbit de foarte multe lucruri dar incerc sa trec peste ele.Dar e foarte greu cateodata.
Da,ca societate suntem extrem de jos.Nu stiu daca in timpul vietii noastre generatia noastra va mai apuca o societate romaneasca cat de cat civilizata si „normala”.
Din pacate…
ApreciazăApreciază
Andreotti, postarea ta, impresionantă, scrisă dintr-o suflare, cu revoltă şi tristeţe, tocmai asta aduce: un sens. Sensul binelui care nu se lasă copleşit de rău.
ApreciazăApreciază
Te înţeleg prea bine ca să vin cu sugestii inutile. Numai timpul are rezolvare, aplatizînd profunzimile. Sînt alături de tine, aşteptîndu-i efectele. Huguleţ mare-mare!
ApreciazăApreciază
Mă bucur că ești bine și că ai revenit! Sper să zăbovești cât mai mult pe aici! 🙂
ApreciazăApreciază
Nu știu răspunsul (se zice că rostul vieții este viața însăși), dar îți mulțumesc pentru ceea ce scrii și Ești, dragă Andreotti! 🙂
ApreciazăApreciază
Am, din păcate, un anume fel în care să-mi pare foarte rău de colegul tău. Adunăm, fiecare, valuri de experiențe triste cu care încercăm să mergem mai departe după ce le sedimentăm și ne îngreunăm cu ele. Aș fi vrut să îți pot scrie mai multe și despre asta, și despre rosturi, cu nepriceperea încolțitului în nerăspunsuri.
Frumos-amară, în felul ei, și experiența cu Tony. Poate doar o altă încercare. Ce contează pentru cine? Oricum, într-un subsol de pagină sau în umbra unei paranteze aș vrea să-ți mărturisesc că nu cred în finalul frazei tale, ”… niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni”, dar nici nu voi porni vreo polemică aici.
Mă bucur că te-ai întors și sper și eu că nu ai făcut-o ca să ai de unde pleca. Mai stai puțin, trage-ți sufletul, pufăie de două ori (nu de țigară vorbeam) și mai vedem.
ApreciazăApreciază
Arhitectule!
Eu cred că ”… niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni”, nici nu necesită o polemică. Pare un oftat generalizator, eliberat tocmai pentru declanșa dorința nației nominalizată, de a spune că lucrurile nu stau chiar așa. Altfel mă bucur că mai sunt arhitecți 🙂 care cred în latura umană a românilor.
ApreciazăApreciază
Ei, Gelule, ArȘitectul ăsta e și diferit de ceilalți! 😉
ApreciazăApreciază
Al-Manah-e, era să uit să fac o plecăciune aici! 😉
ApreciazăApreciază
toti venim, ca sa plecam… pentru ce venirea ne este plecare… plecarea, venire…
hai sa sorbim o ceasca de ceai impreuna… si sa ramanem… o clipa… un vis… o realitate…
toate noroadele, au si rai intre buni… iar oamenii de exceptie, sunt deja ai tuturor popoarelor…
mi-ar place sa strang mana persoanei nevazatoare… cu respectul celui ce recunoaste o exceptie…
ApreciazăApreciază
Leonico, m-ai facut praf cu-acest post – de doua ori: decesu’ prietenului tau în floarea vârstei(RIP) si patania bietului Tony… 😦 sunt muta – de durere, de revolta, de indignare…
* * *
@”Fără sănătate, nu ai nimic.” – repet fraza asta de ani, cui vrea s-o ia-n seama…
* * *
sanatate, curaj si toti înainte pe baricadele vietii, Queen Andreea-I! 🙂
ApreciazăApreciază
Nu o sa pricep niciodata de ce oameni care nu au nici un fir de a face cu cei care au produs raul/fapta/negativul , se asociaza cu ei ?!
„Nu, noi ( care noi ?????- ei !) nu mai avem nicio șansă. Suntem ( care suntem?????, ei sunt !)) la limita de jos a oricărei societăți din lumea asta mare, fie ea și tribală.” .
De ce te consideri in acelasi film cu cei care chiar sunt asa ?! Esti si tu din tara asta , zic… Si nici eu nu sunt asa si nici doamna Renata Carageani si nici majoritatea cititorilor tai (presupun ) . Pai atunci , mai exista o sansa , nu ? Putem privi si invers : avem sansa sa fim noi cei tinuti minte ! Poate Tony va tine minte domnisoara draguta care l-a ajutat intr-o situatie dificila . Ce saritori sunt romanii , poate zice el in gand acum …
ApreciazăApreciază
Rost…între r și t, os. Unii vin doar ca să aducă pe lume. Alții sunt aduși ca să ducă mai mult. Să aducă, poate, noi lumi. Nu e un rost general, e unul extrem de particular și de aceea nu o nimerim cu înțelesul. Eu aștept(?) din zi în zi moartea bunicuței mele, care în fiecare minut de privit în ochi, se mai stinge un pic. Ai crede că e mai ușor, fiindcă are 89 de ani. Dar atunci de ce mi se pare că murind, îmi fură aproape un secol de amintiri? Aici rostul pare de înțeles. Dar nu e nimic de înțeles acolo. Știm de sosiri, ne bucurăm de ele. Ne întristează plecările, chiar dacă unele mai și bucură. Între sosirile și plecările astea e ceva-ul ăla, de-l numim viață…dacă am putea cumva s-o îndesăm sau s-o căptușim numai cu iubire, ar fi ceva…Să-ți fie bine, Andreottule! 🙂
ApreciazăApreciază
Mă întreabă câteva stele dacă îți pot trece pragul sufletului, Prințesă. Ar vrea să se bucure de diminețile lui.
ApreciazăApreciază
Mie imi place titlul presentat altfel, nu de alta, dar in ultimul an mai mult nu ai venit decat ai venit. si-as spune: Pleci cand ne scrii ca sa ai unde veni, pentru ca noi te asteptam. Nu imi pasa ca scrii despre ceva anume. Ai reusit sa imi captezi atentia din momentul in care am citit primul articol cu capu-n nori. Sunt sigur ca nei reusi sa revii mult mai des spre regularitatea cu care ne-ai obisnuit. Din nefericire, viata a devenit o roata patrata, care se inalta spre rotire altfel decat a facut-o cand a fost sferica. Dar, se va aseza din nou pe pamant, stiu asta, stiu! Si atunci, va sta mult. Vei vedea asta, poate chiar din iulie incepand.
Ne esti Calatoarea din nori, adesea cu capu-n nori. Te asteptam.
ApreciazăApreciază
Cu mare părere de rău cred că ştiu ce simţi. Un foarte bun prieten s-a sfârşit şi el devreme prin ianuarie anul acesta, iar chiar acum, înainte de cu 2 săptămâni de întâlnirea noastră de 30 de ani de la liceu – s-a stins din viaţă o colegă. Am meditat şi suferit la fel ca şi tine. Am decis că viaţa nostră este alcătuită din momente. Avem parte de unele foarte frumoase şi poate de aceea restul se sterg sau intră pe un plan secundar. Trăim – atât cât se poate. Trebuie să facem bine pentru noi, pentru cei de lângă noi. Este trist şi nedrept ce i s-a întâmplat englezului venit în vizită. Mi-e şi mie ruşine, totuşi el avea dreptate – cred că prin comparaţie cu cei mai răi – bunătatea celorlalţi este evidenţiată puternic. Eu cred că noi, ca indivizi ne naştem buni, nealteraţi, nestricaţi – puri. Societatea cu toate relele ei, anturajul, familia, sărăcia şi frica ne fac urâţi, răi şi capabili de acte monstruoase. Dar eu zic că aceia care sunt asa, deşi ies în evidenţa pentru cruzimea de care dau dovadă, sunt o părticică mică din marele rest. Tu eşti o dovadă a sensibilităţii umane, a sufletului cald de care românii ar trebui să poată să fie mândri. Iţi doresc zile mai senine şi fie să întâlneşti doar oamenii buni despre care am vorbit.
ApreciazăApreciază
Mă enervezi, zău aşa. Motive să fim trişti sunt cu miile. Drame se petrec în fiecare secundă. şi la doi paşi de noi şi în Alaska ori Peru. Fă, în pisici, ceva şi ieşi din starea asta !
ApreciazăApreciază
Zilele astea și u experimentez cum e să te bucuri de lucrurile mărunte, cum e să ai un job, chiar dacă prost plătit față de no job at all. Cum e să ai lângă tine oameni care-ți devin prieteni și cum e să fii mușcat de câini când ești întors cu spatele.
Apoi mă gândesc că suntem sănătoși și că alți oameni nu au acest privilegiu…
ApreciazăApreciază
Suntem oameni si reactionam fiecare dupa cum ne este firea si educatia. Unii nu putem sa nu ne indignan la nedreptatile vietii. Uneori imi este greu sa cred ca am avea viata in mainile noastre. Nimeni nu stie mai mai bine decat tine ce trebuie sa faci. Banuiesc ca trebuie ca sa ne pastram oricum pe linia de plutire. Viata ne va mai oferi inca numeroase lectii.
ApreciazăApreciază
suflete, suflete…. ţi-am văzut paşii pe la mine (deşi eu dispărusem de-acolo, stând de vorbă cu moartea) şi mi-am zis să trec, că poate s-au risipit norii. şi te găsesc în furtuni. doare. şi tare aş vrea să pot, mai mult decât prin cuvânt, să te ajut, să îţi fiu…
doare rău…
ApreciazăApreciază
Cea mai mare minciună care ne-a fost întipărită în mine e cea cu „nu te grăbi, e timp pentru toate…şi mâine e o zi”. Şi uite aşa ajungi să trăieşti sub iluzia timpului pe care-l vei avea în viitor, iar viaţa şi momentele importante trec pe lângă tine.
ApreciazăApreciază
Pingback: Într-un suflet de copil… | Poteci de dor
…am înghiţit în gol, de durere şi neputinţă. Azi vii tu cu astfel de cuvinte, mâine oricare dintre noi ar putea povesti cum nu s-a grăbit către un mâine pe care nu l-a mai găsit acolo. Nu am cuvinte prea multe, de revolta ce o simt, dar am o îmbrăţişare. Măcar atât.
ApreciazăApreciază
Buna ziua,
sunt detinatorul domeniilor http://stepsintherightsdirection.com/ si http://learningtocare.net/, dar si http://thelongshot.org/
Toate aceste site-uri au PR4. As vrea sa pun un link spre site-ul dvs. pe cele trei domenii. Avantajele unui link pe un site ce are page rank 4 este acela ca motoarele de cautare (google, yahoo, etc) ridica importanta respectivului site in cautari (veti urca pe primele pagini ale motoarelor de cautare)
Ma intereseaza sa fac schimb de link-uri cu dvs. in sensul ca as dori sa va gazduiesc linkul pe oricare din domeniile prezentate mai sus sau chiar pe toate trei, iar dvs. sa gazduiti linkul site-urilor http://mobisimo.ro/ si https://cedoresti.wordpress.com/
pe domeniul dvs.
De asemenea, sunt de acord cu schimburi de guest-posturi in acelasi mod, daca doriti asta.
Cu stima si interes,
Ciprian Miron
(v-as ruga sa trimiteti mail de confirmare pe office@mobisimo.ro daca doriti colaborarea)
ApreciazăApreciază
Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor