Odă unui mugur gras

Am ieșit pe terasă să fumez o țigară și am încremenit zece minute în fața tufei de liliac ce prinde viață, zi după zi, sub ochii mei, fixând hipnotic un mugur gras ce stă să plesnească de prea plin ce e. Odată ajunsă în fața lui, mi s-a golit complet creierul de gândurile pe care le târâsem afară după mine și-n schimb mi s-a umplut gura cu gust de verde. Și nu, nu mi-a venit gândul ăla clișeic despre miracolul naturii trezite la viață (ăla, al naibii, vine subliminal, nu-l pot arăta cu degetul și nici nu-l pot atinge), și asta pentru că mie mi-a plăcut biologia la școală și știu cum prind viață minunile astea, fără să fac altare cu icoane la care să mă-nchin.

În fine, spuneam că nu m-a lovit gândul ăla tâmpit, ci un altul, la fel de clișeic și el, și anume că: aproape niciodată nu te oprești din alergătura asta dementă să stai cinci minute și să ciripești, amețit de fericire, despre micile bucurii ale vieții ăsteia. Despre mugurul ăsta gras, de pildă. În schimb, când ți-e rău și-ți scuipi tristețea prin toți porii, ai disponibilitatea unei halte de vreo două zile și șapte nopți și asta numai ca s-o plângi cu muci pe unde-ți vine mai la-ndemână. Pe foi mototolite sau pe foi lucioase proaspăt ieșite din tipar, pe-un umăr necăjit și el, la rândul lui, prin vreun cotlon de virtual și ăla amestecat cu muzică înadins căutată și menită să te arunce și mai tare-n groapa tristeții sau ți-o urli, pur și simplu,-n gura mare, pe stradă, unde toți oamenii trec surzi cu capetele-nfipte-n pământ. În pământul ăsta din care prind viață acum toți mugurii ăștia mici și grași și care seamănă cu niște bebeluși hrăniți cu fast-food. Dar noi, oamenii, nu ne tragem sevă din pământul ăsta. Noi ne veștejim în el. Abia după ce murim, întorși cu brazda în pământ, posibil să mai înmugurească ceva din noi. Și nici atunci nu-i sigur. Dar uite așa se scrie literatura, într-un singur roman, unul universal, în care toți autorii își varsă doar suferințele și tristețurile. Nimic despre muguri.

Asta am vrut să spun. Că am stat zece minute să mă holbez la un mugur. Și, culmea, nu m-am gândit nici la miracole, nici la fotosinteză și nu m-am gândit nici să-l fumez ci m-am gândit să-l spun aici și-apoi să-i cânt o odă a bucuriei. L-am spus deja dar nu mai bine îi cânt un cântecel de leagăn? Că prea semănă c-un bebeluș, îndopat cu forța, ce dă să se trezească gângurind ca prostu’-n primăvară. Să-i cânt ca să-l adorm la loc. Nu de alta, dar mai am și eu niște tristeți elongate-n mine și care cresc mai abitir ca mugurul ăsta de-i crapă haina pe el.

Nah… trezește-te, fraiere, eu nu mă mai plâng! Am descoperit cum, în doar zece minute, se duce dracului toată literatura lumii.

Aici, de obicei, se pune titlu

Urăsc lumea, lunea și luna ianuarie. De când mă știu mi-am dorit ca luna asta s-o trăiesc fără lume, fără nume ci doar în pură hibernare, într-una verde crudă, așa cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă și explodând târziu, în primăvara nudă. Mi-e somn întruna și în doi și nu doar lunea.

Sunt bine.

În prima lună, aud bătându-mi în tâmplă câte două-trei întrebări pe zi. Nu în zi de luni, – mai rău! –, în zi de înțelepciuni. Așa e ianuarie, cu tâmple palpitânde de întrebări pervertite-n întâmplări mai mult sau mai puțin (ne)în-Tâmplate, (ne)împlinite, (ne)cuprinse și asta doar pentru că nu au fost promise. Și nici scrise, ci proscrise.

Da, sunt bine.

Întrebări sucite scurt, rostogolite mut, date de-a dura, de-aici încolo, de-a dura-n gol, în Do bemol, cu cercetări și procesări, priviri mirate cu ochi noi cu gene lungi și pleoape moi, și-apoi întoarse pe un drum întortocheat înspre sine aruncat. Punct ochit, punct lovit. Efect de bumerang. Zbang!

Zău, sunt bine!

Și vrei să dormi. Și ațipești. Și toate întrebările întind din aripi și se pregătesc de zbor, iar zborul lor te duce viu spre mâine și iară știi. Cam tot ce s-a întrebat, ce s-a răspuns sau ce s-a mai tăcut. E marți. Dar nu e Martie. Cum să te-mparți? În părți egale. Una de zi și una de noapte. Ambele urlate cu poftă în strigăte de șoapte. La ce să visezi dacă întrebările sunt coapte și-n tine n-au niciun răspuns?! De nepătruns.

În rest, sunt bine.

Exact cât ți-e și ție în luna asta somn.

Nu vreau să vin din mine înspre mâine ci vreau ca luna asta să stau închisă-n mine, să m-adorm. Să dorm cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă. Sau ca o dudă. Dar explodând târziu, în primăvara nudă.

Nu este o postare tristă. E aproape fericită într-o lună de ianuarie cu patru luni și lume. Întrebările… cam toate mi le-am pus. Poate într-o zi de luni, vreodată, sau nicicând, sau de îndată, voi găsi pe sub vreo piatră, un răspuns.

Nimic nu-i nou. Eu doar ce v-am mai spus.

♠♠♠♠

De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Thomás de TorIKEAmada

Etichete

IKEA

Magazinul IKEA este cel mai diabolic aparat de tortură inventat din Evul Mediu încoace. Este capabil să te țină-n el, ca-ntr-o buclă atemporală, fără putință de scăpare.

Dacă vrei să cumperi ceva de la parter ești deja mutilat psihic și cu un picior în groapă. Dacă iei decizia s-o apuci pe scurtătură, pe la case, penetrând milioanele de crenvuști la 1 leu, este imposibil de înaintat din cauza fluxului din sens invers. Te-nghite dragonul! Obligat, o iei pe singura intrare pregătită de torționari: pe la etaj.

Și-aici începe coșmarul… la fiecare cotitură te izbești de câte ceva, fiecare culoar sfârșește-n buclă, luând-o de la capăt. Când zici c-ai trecut cu bine de prosoape te izbești cu capu’-n lampadare, zici „dracu’ să mă ia!” și intri cu nasul în floacele de la covoare. Dacă te-a luat cu leșin de la podeaua care trepidează constant sub milioanele de pași ale hoardelor de nebuni – pas, nici să nu te gândești! – nicio ușă nu te duce afară!! Mai tragi niște abajururi de cârpă pe ochi și zici: „hai, să mai încerc o dată!” Îți iei avânt și când crezi c-ai scăpat de rame și cutii de stocare, te-ai lovit abrupt în rastelul cu pahare și oale… Hait, faci ocol, istovit și transpirat până la măduvă, și sfârșești într-o garsonieră de 2 X 3 mp din care, evident, nicio ușă nu te scoate afară. Dai roată patului și cauți cu disperare baia… te ia cu greață. Cu puțin noroc ajungi la plante și ghivece și cauți un pom cu lămâi. Ghinion. Mii de zambile, crăițe, trompete și sute de lumânări parfumate îți întorc iar stomacul pe dos. Nu-ți mai este teamă de leșin… n-ai loc să cazi, totul e înțesat de saltele, muțanachi, pufoșenii și de bipezi cu cărucioare. Nu, nu ajungi la parter dacă leșini, doar smurd-ul te mai descarcerează de-acolo. Oricum, nu te vede nimeni, toți sunt lenți și preocupați, privitori cu ochii bulbucați ca melcii, cu papornițe galbene și cu creioane de 2 cm înfipte pe după urechi. Disperarea cu care cauți scara e sinonimă cu delirul și scara nu mai apare… nici luminița de la capătul tunelului nu se vede. Te prăbușești într-un fotoliu și-ți enumeri șansele de scăpare. Cât stai în fotoliu, nu mai enumeri nimic ci numeri bebelușii care dorm în cărucioarele părinților, nevenindu-ți a crede ochilor! Șoc – minutul și suta de bebeluși. Toți dorm duși. Mda, deci aparatul ăsta de tortură are și efect tranchilizant. Părinții disperați își aduc aici progeniturile la somn economisind din Romergan. Începi și tu să te rogi: „Doamne, adoarme-mă și pe mine, te roooog!!!” – socotind că singura scăpare e să te trezești după ora închiderii, când aparatul de tortură numit IKEA, hotărăște să te elibereze din pântecele ei. Pleci de-acolo, pe trei sferturi mort, și pentru prima dată înțelegi ce s-a-ntâmplat cu Iona sau de ce Sisif își are mitul lui arhicunoscut!

                                                                                                                                      PS-uri:

*Textul este un pamflet și l-am expulzat mai întâi pe Facebook. Cei care l-ați citit deja acolo, ghinion!

**Kenza Urbo, e vina ta! Mi-ai zis că am făcut „aproape un text literar din incursiunea mea de neinițiată în ale îmbulzelii…” Nah! L-am publicat aici… de s-o vedea de păienjeniș!

St(r)op. Sau nu.

Nici dacă mă scoteai goală-ntr-o ploaie rece de toamnă târzie, stropii acesteia nu m-ar fi usturat și nu m-ar fi biciuit așa cum mă biciuie fiecare strop prelins din clapele pianului lui Jamal. Dar nu e e el de vină. De vină, acum, e o oarecare ploaie surdă-n mine care doare. De la o vreme se rup ploile cu furie.

Hai, ascult-o și spune-mi că am înnebunit. Apoi dă-mi un pahar cu vin.

N-am idee de ce. De ce mi-s ascuțite și exacerbate toate simțurile. Sunt ca-ntr-o stare de veghe cu toate extremitățile și terminațiile nervoase în alertă. Istovită. Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos. Atentă până departe, în zare. Deschisă cu forța. Ca o ușă batantă înțepenită cu-o piatră. Iscoditoare, sfredelitoare până la scântei.

Nu, nu-mi da să beau. Dacă vrei să mă îmbeți, mai bine spune-mi o poveste. Nu-mi da să beau ci lasă-mă doar să ascult. Povestea și pianul lui Jamal.

Mi-e dor de mine. De liniștea mea ce pare să nu mai reVină. Doar pare, ca-n atâtea alte dăți. Ploile vin și se duc.

Ergo bibamus!

În noapte undeva mai e

tot ce-a fost şi nu mai e,

ce s-a mutat, ce s-a pierdut

din timpul viu în timpul mut.

Stringuri

Etichete

mâini, schițe

Dinamica mâinilor e fascinantă dacă reușești să descompui, în frame-uri, mișcările descrise de acestea în dansul mut și instinctiv al gesturilor. Expresivitatea pe care mâna o capătă gradual, cu fiecare cadru înghețat, la zecime de secundă, al mișcării, e fabuloasă și își creionează propria-i poveste de sine stătătoare. Dacă vei putea să de(s)prinzi aceste povești vei învăța nu doar să-ți iubești mâinile ci să te cunoști pe tine însuți. Și vei învăța că fiecare gest pe care-l faci, dacă este dezgolit de povestea lui, e un gest gol, străin sau mort.Nu știu dacă există o aceeași dinamică a sufletului care să poată fi descompusă chiar dacă știu că acolo, poveștile sunt altele. Dar de multe ori, mâinile sunt extensii vii și colorate ale acestuia. Cu mâinile poți descoperi mai adânc ceea ce sufletul nu reușește să atingă. Cu mâinile poți auzi ceea ce cu urechile surde nu poți auzi din amăgitoare obișnuință. Cu mâinile vezi ceea ce ochii nu pot vedea mai departe de trista superficialitate. Cu mâinile poți iubi sau urî atunci când tu ești pierdut de tine, de trup și de cuvinte.

Nu vreau să uit niciodată că mâinile sunt eu. Eu, descompusă toată în mici fragmente înlănțuite, cadru cu cadru, în moalea sau apriga legănare a existenței mele.„Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună
În care n-au putut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ți cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe…
Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot…”

Elena Farago – Iubește-mi mâinile

Inefabile sinestezii IV

Etichete

Alice în țara minunilor, Lewis Carroll, Richard Galliano, Salvador Dali

Alice: Dar e imposibil…

Pălărierul Nebun: Numai dacă tu crezi asta.

                                         Pălărierul Nebun: Am luat-o razna?

 Alice:  Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.

    ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

 

Stayne – Valetul de cupă: Sunteţi nebuni cu toţii!

  Iepurele de Martie: Mulţumim foarte mult.

           

                                               ♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Alice: Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.

Pălărierul Nebun: Ce exerciţiu minunat.

Alice: 1. Există băuturi care te pot micşora.

1. Există mâncăruri care te pot face să creşti.

2. Animalele pot vorbi.

3. Pisicile pot fi invizibile.

4. Există un loc numit Ţara Minunilor.

5. Îl pot ucide pe Jabberwocky.

 

                                               ♣♣♣♣♣♣♣♣♣♣

<

p style=”text-align:right;”>Mama lui Alice: Unde îţi este corsetul? Şi nu porţi nici dres!

Alice: Sunt împotriva lor!

 Mama lui Alice: Dar nu eşti îmbrăcată cum se cuvine.

 Alice: Cine stabileşte ce înseamnă „cum se cuvine”? Dar dacă s-ar fi stabilit că „se cuvine” să porţi un peşte pe cap? Ai purta aşa ceva?

 Mama lui Alice: Alice.

 Alice: Pentru mine corsetul e ca acel peşte.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

Alice: Acolo de unde vin, oamenii învață lucruri care nu sunt bune pentru a fi în stare să facă numai lucruri bune. 

Pălărierul nebun: În Țara Minunilor, noi mergem numai în cerc, așa că ajungem întotdeuna acolo de unde am plecat. Vrei sa îmi explici mai mult? 

Alice: Ei bine, adulții ne spun să descoperim ce lucruri facem greșit și să nu le mai facem apoi niciodată.

Pălărierul nebun: Asta-i ciudat ! Adică, pentru a afla ceva despre un lucru, trebuie să înveți despre el. Și după ce înveți despre el, ar trebui să te pricepi mai bine la el. De ce ar trebui să devii mai bun la un lucru pe care să nu îl mai faci după aceea ? Dar te rog, continuă.

Alice: Nimeni nu ne spune să învățăm lucrurile bune pe care trebuie să le facem. Trebuie să învățăm numai din lucrurile rele. Ni se dă voie, totuși, să învățăm lucrurile bune făcute de alți oameni. Iar uneori, ni se spune să ii imităm.

Pălărierul nebun: Hei, dar asta-i copiat!

Alice: Ai perfectă dreptate, domnule Pălărier. Trăiesc într-o lume de-a-ndoaselea. Se pare că trebuie să fac mai întâi niște lucruri greșite pentru a le învăța să nu le mai fac. Iar apoi, nemaifăcând ceea ce nu ar trebui să fac, poate că voi face ceva bun. Dar, mai curând, ar trebui sa fac ceva bun de la început, nu-i așa?

                                                ♠♣♥♦

 

Lordul Ascot: Charles, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei tu să faci e imposibil.
Charles Kingsleigh: Întocmai. Domnilor, singurul mod de a atinge imposibilul este să crezi că este posibil.

≈ Lewis Carroll ≈ Salvador Dali ≈ Richard Galliano & Tangaria Quartet ≈

 

 

Contrapunct

Într-o oarecare zi, într-un oarecare cadru, într-o oarecare împrejurare, se poate naște un anumit moment, complet inexplicabil și care este de-o voluptate copleșitoare. Și nu are nicio noimă. Te simți încărcat dintr-odată, atât de plin de parcă stai să dai pe-afară, tragi aer, prelung, cu nesaț, uitând mai apoi să-l expiri și parcă creierul, complet neoxigenat, începe să-ți joace feste. Ceva te inundă pe interior, fierbinte, așa cum adrenalina îți curge prin vene, cu viteză înfricoșătoare sau ca o emoție bruscă. Ușor amețit, încerci, din spatele pleoapelor, să imersezi, să te scufunzi adânc în moale și ud. E ca o desfătare dulce a trupului în plăceri și-a sufletului-ntr-un soi de extaz. E atât de voluptos momentul că parcă ai vrea să îngheți clipa aia, să te închizi în ea ca-ntr-o bulă și s-o lași așa, suspendată-n imponderabilitate, într-o oarecare dimensiune, a unui nicăieri, a nimănui. E un moment în care, dacă mai apuci să gândești, îți spui că e clipa perfectă în care ai putea să mori atunci-acolo.

Durează, poate, doar un minut. Sau ceva mai mult. Momentul acesta vine din neant și tot într-acolo se risipește. Ești singur și te întrebi ce te-a lovit și te-a izbit de toți pereții. Clarobscurul din tine, joaca aceasta dintre lumină și umbră a minții îmbâcsite, muzica pe care o asculți cu bărbia-nfiptă în puful puloverului – cu respirația caldă rămasă acolo, croșetată din două-n două -, gândul uitat, o emoție-nchisă-ntr-o paranteză, o amintire țâșnită înspre eliberare în chip de anamneză, sau poate toate la un loc, unitar suprapuse-n straturi ca într-un tot organic?

Mi s-a întâmplat iar – this fucking catharsis – într-o altă seară lungă, din același septembrie, privind & ascultând.

Mulțumesc Dorin Bofan.

Duios septembrie mă-nc(e)arcă

Etichete

toamna

La fiecare început de septembrie, mă minunez de câteva lucruri și mă încearcă stări ca și cum le-aș trăi de fiecare dată, pentru prima oară, deși sunt aceleași, fără excepție. Doar eu sunt altfel, cu fiecare septembrie ce mi se-așează blând pe tâmple.

Fiecare zi aduce o lumină atât de frumoasă încât pur și simplu m-aș dizolva în ea. Caramelizează totul în jurul ei și împrăștie dulceață de vanilie pe fiecare lucru întâlnit. Caut să absorb fiecare strop de lumină ce se așează, curată, pură sau filtrată de nori, de frunze, de falduri ample de draperii sau de pleoape grele. Diafania pe care o creează în fiecare cadru este de nesuportat. Lumina asta doare pentru că nu poate fi cuprinsă. Caut s-o iau cu mine, în mine și nimic nu mă tulbură mai tare ca neputința de a o încorpora sau a o materializa cum nici eu nu mă pot risipi în ea.

Liniștea lui septembrie mă neliniștește până dincolo de plăselele sufletului. Atmosfera calină și blândă deși are un efect tranchilizant asupra minții mele, îmi răscolește sufletul și-mi îngroașă sângele în vene. Liniștea lui septembrie mi se ghemuiește undeva în spatele sternului și-mi gâtuie fiecare răsuflare. Mă țintuiește, mă amorțește și mă lasă mută într-o amăgitoare lene.

Sunetul și mirosul ușor înecăcios al frunzelor ce-ncep să moară. Se pornesc foșnind agale, apoi se întețesc scrâșnind și strigătul rupturii din creangă se metamorfozează până-ntr-acolo încât totul se topește într-un soi de misă funebră ca mai apoi, ușor-ușor, să devină străvezii, translucide și imperceptibile până la disipare.

Totul în jur începe să capete halou dar mai ales volum, conținut, culoare, textură și miros. Totul devine organic, totul se întrepătrunde, se țese cu fire invizibile, una se topește-n alta și totul respiră și transpiră.

Rotund. Auriu. Moale. Umed. Viu. Reavăn.

Mirarea, începe și se sfârșește, într-o lungă seară de septembrie, așa:

În ajun de Sânziene

Etichete

nud, Sânziene, schițe

De Sânziene – Mariana Roman

Risipitor,
Ca fiul în lume plecat,
Dragul de dor
Se smulge
Tăcerilor albe.
El vrea să-l strigi
Și să-l plângi
Cu șiraguri în salbe
Crescute în inima-n care
Focul e jar mocnit
În asfințitul
Ce-ți doare
Nemărginirea crescută
În ochi de cocor.

Dragul de dor,
Născut din depărtări,
Din împărțiri
În tu
El,
Noi
Și voi,
Copil de suflet
Pentru orfane suflete
Pierite
În jocul răstignirii
Mute,
Pe cruci de patimi
Absolute.

Mi-e dor de drag,
Mi-e dor să râd
Să plâng
Și-apoi să cânt,
Și-n dansul nebunelor iele
Să fug cu dragul
Și cu dorul,
În albe nopți de Sânziene,
Spre ceruri
Deschise pe gene.

Mi-e dor de drag
Și drag de dor
Mă culcă ușor…
…și totuși…
Și dragul…
Și dorul…
Pe mine mă dor!

mi-e dor de tine de mor, mi-e drag de tine de mor