Alcovul albastru

Mă știai, m-ai vrut și m-ai avut atunci când m-ai strigat pe nume urlând din ventriculul stâng, cel mai îndepărtat și rotund.  Dar, mai ales, atunci când ai dat de gustul de fier al sângelui din pocal și l-ai băut ca pe-un vin deși știai că erupe din tine, din carne și țesut necrozat, țâșnindu-ți din vine de dorul de mine.

În fiecare gând imund și-n fiecare vis geros te-ai învelit cu mine.
Te-ai scufundat adânc și moale în vidul amniotic al uitării de sine 
și te-ai hrănit cu sete oarbă din caldele-mi enzime,
iubindu-mă atât de vârtos
de-a secat și lumina în mine.

Alergându-ți nebună prin vene, 
m-ai răstignit în ventriculul drept și m-ai zidit în sept,
de teamă să nu mă pierzi, între două secunde,
și ca la fiecare chemare 
să-ți fiu vie ofrandă pe altarele-ți verzi și fecunde,
în care descătușarea ți-e singura rugă.

Mă cauți în toate și mă iubești-ntruna,
într-o singură noapte,
sorbind molatic din coapsele-mi fine, 
tainul dorit plin de morfine,
agonizând spre dimineață ca zeii-mbuibați
de-atâta ambrozie, de-atâta nectar,
că până și eu uit de mine amintindu-mă-n tine
și nu știu ce dracului-mi faci
de curge atâta albastru din mine.

                                             ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

Hai, dă-i play tangoului ăsta, ascultă-l și privește-l. Acum citește iar.

Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

Cu spleen-ul la remaiat

Etichete

anotimpuri, Antonio Vivaldi, Astor Piazzola, Richard Galliano, TANGO

M-am scuturat de tot praful și de tot spleenul cicatrizat în mine de-o vreme, în doar o singură oră și un pic petrecută în compania lui Richard Galliano și a muzicii lui Vivaldi plimbându-se la braț cu Piazzolla.

Aseară, în intimitatea și acustica excelentă a Sălii Radio, a avut loc spectacolul lui Galliano, alături de Orchestra de Cameră Radio. Concertul a marcat, de altfel, închiderea stagiunii ansamblului și mi-a descătușat mie obsesia nebună pe care o am cu acordeonul lui Galliano. Obsesie pe care am adus-o și aici, în câteva rânduri. Pentru că de obsesii nu te lepezi, ci le aduci mereu mai aproape, ca să le ai la îndemână atunci când doare. Dar, de data asta, nu vreau să fac nicio recenzie a concertului, nici măcar nu vă spun mai multe despre Galliano sau despre amorul meu nestingherit cu el, nici cine a dirijat (Gabriel Bebeșelea, nah!), nici cum s-au succedat piesele sau ce a cântat la bis.

Vă spun doar că

Atâtea anotimpuri, împerecheate divin, ale lui Vivaldi și Piazzolla, nu le-am peTrecut nicicând. Așa trezire năprasnică dintr-o primăvară vivaldiană, sfârșită pasional într-o iarnă sfâșietoare (p-asta, dacă nu o asculți, nu mai vorbesc cu tine!), pe străzile Buenos Aires-ului, nu mi-am imaginat nici măcar îndărătul pleoapelor, darămite să le trăiesc și să le respir din aerul limpede expirat de foalele acordeonului lui Galliano.

Foșnet de frunze, adiere de vânt, seninul, aburii calzi și verdele crud, păsările și ploaia, norii și gerul, ceața și vântul, toate caracteristicele anotimpurilor, înșirate imuabil, se metamorfozau atât de subtil în miile de note și sunete izvorâte și apoi revărsate din viori, pian, contrabas, violoncele și da, mă repet, din cutia magică a lui Galliano, încât aveai senzația unei vieți trăite pe de-a-ntregul dar într-o manieră rostogolită fast-forward amețitoare, viață trăită în afara timpului, în uitare.

Și erotismul – oh, da! – erotismul degajat din tangourile lui Piazzolla, eliberat fie leneș, ca fumul de țigară dintre buzele cărnoase și umezite ale unei femei, de simțeai că transpiri urlet și dorință și sigurătate pe sub haine, fie pătrunzător la fiecare răsucire, aproape metaforică, a unei singure note ce atrăgea după ea un tumult de senzații atât de viguroase și de răscolitoare, că te loveau în vintre, căscându-se în tine hăul.

Și nu faci nimic ci taci și-asculți cu ochii închiși. Și simți ce nu ai mai simțit de prea multă vreme.

După toată poezia asta trăită, spectatorii, perechi, perechi, s-au strecurat afară, în ploaie, prelinși prea moi, prea noi, prea goi.

Prea doi în doi.

Ispita

Etichete

dali, ispită, nina cassian, POEZIE

„Îţi făgăduiesc să te fac mai viu decât ai fost
vreodată. Pentru prima oară îţi vei vedea porii
deschizându-se
ca nişte boturi de peşti şi-ţi vei putea asculta
rumoarea sângelui în galerii
şi vei simţi lumina lunecîndu-ţi pe cornee
ca trena unei rochii; pentru prima oară
vei înregistra înţepătura gravitaţiei
ca un spin în călcâiul tău,
şi omoplaţii te vor durea de imperativul
aripilor. Îţi făgăduiesc să te fac atât de viu, încât
căderea prafului pe mobile să te asurzească,
să-ţi simţi sprâncenele ca pe două răni
în formare
şi amintirile tale să-ţi pară că încep
de la facerea lumii.”

                                                                               Nina Cassian

 

Erotism apoteotic vs. Erotism poetic

Etichete

dragoste, erotism, iluzii, iubire, rene magritte, viata

«…Vino!… Nu-ţi fie teamă… sunt umedă! Am o salbă de noroi, sânii mei se topesc, pântecul mi-e moale, am apă-n crăpături, mă-nghite clisa. Numele meu adevărat e Eliza. În pântece am mlaştini şi băltoace… Am o casă de argilă. Mi-e răcoare întotdeauna… Am muşchi de copac, muşte grase, coropişniţe, urechelniţe si broaşte râioase… Facem dragoste sub pături jilave… Ne umflăm de plăcere! Te încolăcesc cu braţele mele, ca năpârca. Te-nghit în coapsele mele moi, iar tu te afunzi, te scufunzi şi te topeşti în părul meu care plouă… Şi plouă-n pletele mele, plouă mereu. Gura mi se scurge, picioarele mi se scurg, umerii goi mi se scurg, părul curge, totul se scurge, cerul curge, stelele se scurg, curg…»

  Eugen Ionescu, „Jacques sau supunerea”

Probabil că mulţi găsesc acest tablou ca fiind unul terifiant, grotesc, morbid şi dezgustător. Poate că nu găseşti nimic erotic în acest monolog. Ne-am obşnuit (sau poate este doar o convenţie, ca multe altele) să găsim erotismul doar în scene romanţioase, frumoase, umane, descrise în mod explicit sau ne-, dar cu cuvinte alese, în texte ornamentate cu metafore şi epitete din abundenţă, specifice celor ce suferă de calofilie, dar, pe care, în viaţa de zi cu zi, nu le-am folosi în asemenea situaţii.

Ei bine, poate că sunt eu nebună dar mie îmi pare că acest monolog al Robertei este plin de un erotism provocator şi adânc. E ca reumatismul ascuţit care te împunge şi te răscoleşte în vremuri ploioase, e un erotism sumbru cu timbru de bariton, cu inflexiuni, lumini şi umbre, mereu dureros, uimitor mereu.

M-am trezit rezonând la sentimentele ei deloc ascunse, deloc vinovate. Poate că surâsul ei este fără gură, poate ca fiinţa ei este descompusă în fâşii de carne macră, în vene şi aorte sângerânde dar pline de fulgere şi explozii, poate că e searbadă de amănunte voluptoase, poate că, asemeni lui Freud, eu găsesc câteodată sentimenul de fericire în momentul satisfacerii unei mişcări pulsionale nedomolite dar care este mai intensă decât saturaţia pulsiunii îmblânzite.

Poate că eu nu găsesc frumuseţea în însăşi frumuseţea lucrurilor ci în frumuseţea alterată de nefrumuseţe. Dar cine sunt eu să prefer antonimul ordinii amoroase?!

L’evidence éternelle – Rene Magritte

The dangerous liaison – Rene Magritte

Philosophy in the boudoir– Rene Magritte

Le Viol – Rene Magritte