Zdrobește-mi lutul deznădejdii
și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,
apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,
un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.
Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă
și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,
întoarce-mă apoi
și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,
neîncercată încă de triste amăgiri.
Abia târziu, spre dimineață,
înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,
înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață
și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,
învinsă-n somn de-amarul din dulceață.
Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.
Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire
în doisprezece ore cardinale cu rubine
și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,
în care secundarul naște minutele virgine.
Și-n domul nou al timpului fără de timp:
Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,
Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,
Tristețile smulgându-se din rădăcini,
Poverile înnoadă-se în mărăcini.
Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.
Tu nu vezi că pe mine
mă mistuie zădărnicia
mă miruie despătimirea
mă mistuie încercuirea
mă miruie zădărnicirea?
…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.
Reproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.
Apreciază:
Apreciere Încarc...
din trup înverzit
Cu capul în nori 