• (A)casă
  • Cumulonimbus Vitae
  • Fragmente
  • 1 Design per no(to)day
  • Schite, crochiuri şi naturi moarte

Cu capul în nori

Cu capul în nori

Arhive categorie: Concerte

Cu spleen-ul la remaiat

19 Joi iun. 2014

Posted by Andreotti in Concerte, erotism, EU, Muzică, Obsesii, VIATA

≈ 102 comentarii

Etichete

anotimpuri, Antonio Vivaldi, Astor Piazzola, Richard Galliano, TANGO

M-am scuturat de tot praful și de tot spleenul cicatrizat în mine de-o vreme, în doar o singură oră și un pic petrecută în compania lui Richard Galliano și a muzicii lui Vivaldi plimbându-se la braț cu Piazzolla.

Aseară, în intimitatea și acustica excelentă a Sălii Radio, a avut loc spectacolul lui Galliano, alături de Orchestra de Cameră Radio. Concertul a marcat, de altfel, închiderea stagiunii ansamblului și mi-a descătușat mie obsesia nebună pe care o am cu acordeonul lui Galliano. Obsesie pe care am adus-o și aici, în câteva rânduri. Pentru că de obsesii nu te lepezi, ci le aduci mereu mai aproape, ca să le ai la îndemână atunci când doare. Dar, de data asta, nu vreau să fac nicio recenzie a concertului, nici măcar nu vă spun mai multe despre Galliano sau despre amorul meu nestingherit cu el, nici cine a dirijat (Gabriel Bebeșelea, nah!), nici cum s-au succedat piesele sau ce a cântat la bis.

Vă spun doar că

Atâtea anotimpuri, împerecheate divin, ale lui Vivaldi și Piazzolla, nu le-am peTrecut nicicând. Așa trezire năprasnică dintr-o primăvară vivaldiană, sfârșită pasional într-o iarnă sfâșietoare (p-asta, dacă nu o asculți, nu mai vorbesc cu tine!), pe străzile Buenos Aires-ului, nu mi-am imaginat nici măcar îndărătul pleoapelor, darămite să le trăiesc și să le respir din aerul limpede expirat de foalele acordeonului lui Galliano.

Foșnet de frunze, adiere de vânt, seninul, aburii calzi și verdele crud, păsările și ploaia, norii și gerul, ceața și vântul, toate caracteristicele anotimpurilor, înșirate imuabil, se metamorfozau atât de subtil în miile de note și sunete izvorâte și apoi revărsate din viori, pian, contrabas, violoncele și da, mă repet, din cutia magică a lui Galliano, încât aveai senzația unei vieți trăite pe de-a-ntregul dar într-o manieră rostogolită fast-forward amețitoare, viață trăită în afara timpului, în uitare.

Și erotismul – oh, da! – erotismul degajat din tangourile lui Piazzolla, eliberat fie leneș, ca fumul de țigară dintre buzele cărnoase și umezite ale unei femei, de simțeai că transpiri urlet și dorință și sigurătate pe sub haine, fie pătrunzător la fiecare răsucire, aproape metaforică, a unei singure note ce atrăgea după ea un tumult de senzații atât de viguroase și de răscolitoare, că te loveau în vintre, căscându-se în tine hăul.

Și nu faci nimic ci taci și-asculți cu ochii închiși. Și simți ce nu ai mai simțit de prea multă vreme.

După toată poezia asta trăită, spectatorii, perechi, perechi, s-au strecurat afară, în ploaie, prelinși prea moi, prea noi, prea goi.

Prea doi în doi.

IMG_5189
IMG_5198
IMG_5214
IMG_5220
IMG_5268

Partajează asta:

  • Facebook
  • Twitter
  • Mai mult
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Email
  • Tumblr
  • Pinterest

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Joe Satriani – A legend

23 Joi mai 2013

Posted by Andreotti in Concerte, Fotografie, Fragmente, Muzică

≈ 22 comentarii

Etichete

concert, Joe Satriani, muzică

Am vrut să scriu și să vă arăt altceva. NU vă spun ce, considerați asta un teaser, atipic, ce-i drept, dar nu spun mai mult! N-aș fi vrut să înșir chiar trei postări, una după alta, despre concerte, dar mi-e teamă că senzația de după Joe Satriani – zis Satch (pentru prieteni, ca mine!:P), dispare și apoi mă vă apuca lenea să-mi răscolesc capul după amintiri și detalii! Ori concertul acesta a fost unul de senzație și merită să-l așez aici, măcar spre propria-mi încântare!

IMG_8675Concertul s-a desfășurat pe 20 mai, ca de obicei, tot la Sala Palatului – altă sală în Bucureștiul ăsta, nu-i! Cu ocazia turneului său european ”Unstoppable Momentum Tour 2013”, Bucureștiul a fost al doilea oraș după Istanbul, urmând alte 41 de reprezentații în cele mai mari orașe și capitale europene. Concertul de la noi a fost sold-out iar sala a fost din nou arhiplină! În deschidere, la ora 20.00, au cântat cei de la Platonic Band cu Nicu Patoi la chitară, Răzvan „Lapi” Lupu la baterie și Adi Ciuplea la chitară bas (care va pleca în curând cu Steve Vai în turneu, cei doi fiind deja la cea de-a doua colaborare – Bravo Adi!) și marele absent, Berti Barbera care nu a putut veni, fiind în plin concert cu Nicu Alifantis, la Opera Română. Dar cei trei au reușit să încălzească foarte bine spectatorii cu piese de pe ultimul lor album ”Sweet Little 6String” și nu numai, încântând publicul numeros și nerăbdător!

IMG_9100Aflat pentru prima oară în România, Satch a făcut un show excepțional, alături de cei trei muzicieni ai săi, cu care a urcat pe scenă în jurul orei 21 – Mike Keneally la clape și chitară, Bryan Beller la chitară bas și Marco Minnemann la tobe. Timp de două ore, cei patru muzicieni au făcut spectacol, nu glumă, aducând sala aproape de extaz! Despre Satriani e inutil să aduc detalii legate de cariera lui, de muzica și de colaborările sale de-a lungul timpului, colaborări care scriu istorie, cu Rolling Stones, Deep Purple, Steve Vai, Brian May și mulți alții. La cei aproape 57 de ani ai săi, Satch e într-o formă de zile mari, cântând într-un fel absolut nebun dar genial!

IMG_9095A început cu o piesă ceva mai lentă, de încălzire, „Cool #9” urmată de mai ritmata „Devil’s Slide”, cu acorduri de electro & techno ca mai apoi scena să fie inundată de un albastru intens pregătind piesa „Flying in a Blue Dream” – atmosfera explodând și devenind incendiară, oferind senzații de neuitat pentru fanii săi. Cu mici intervenții între piese, Satch ne-a purtat într-o călătorie nebună, pe piese mai puțin cunoscute de pe ultimul său album „Unstoppable Momentum”, recent lansat, pe 7 mai, mixate cu piese celebre ca „Satch Boogie”, ”The Crush of Love” sau pe ”Always with me, Always with You” – una dintre cele mai iubite melodii ale sale, la care publicul a izbucnit în ropote de aplauze și strigăte.

IMG_8907N-am să înțeleg niciodată de ce publicul românesc e atât de cuminte și de rezervat. Cu foarte puține excepții, adică eu – care am stat în picioare pe tot parcursul concertului, bâțâindu-mă, dansând, ba chiar am țipat și am fluierat, ca pe stadion (am o tehnică de a fluiera de te sperii, nu-ți dorești să-mi fii în preajmă că te asurzesc!:) – și alte câteva capete care se hâțânau din gâturile-nțepenite-n scaune. Din patru mii de suflete, să zic că vreo 20-30 de spectatori erau mai vii, cu mine în frunte. Înțeleg că sala nu e potrivită pentru un astfel de spectacol dar hai, oameni buni! – să stăm toți în picioare și să trăim muzica într-o atmosferă nebună – lasă-l încolo de scaun că nu suntem niște generații de obosiți reumatici și nici nu am venit la concertul Sofiei Vicoveanca – până și la ea, ar trebui să ne mișcăm în „trei batuti, trei mărunti”! Abia după un set list de 20 de piese, cântate divin, publicul s-a ridicat din scaune pentru bis. Bis, care nu a întârziat să vină, cuprinzând trei piese: „Crowd Chant”, „Summer Song” și „Rubina”.

IMG_9039Joe Satriani cu a sa chitară Ibanez JS Serie – vândută-n toate magazinele de specialitate – a dovedit încă o dată versatilitatea și creativitatea sa ca artist, compozitor și chitarist de mare excepție, cântând cu lejeritate din orice poziție, chiar ciupind corzile cu dinții, el însuși fiind un one-man-show, ca apariție și prestație! Mentor și profesor, pentru mulți dintre chitariștii de azi, printre care chiar Steve Vai, Satch este și inițiatorul celebrului turneu de chitariști, numit G3, în anii ’90, devenind apoi un eveniment anual, incluzând cei mai buni chitariști ai zilelor noastre. Spun cu mâna pe inimă că Satch este unul dintre cei buni din lume și asta fără să fiu o mare fană a rock-ului instrumental! Măiestria și perfecțiunea cu care Satch cântă și compune, îl aduc în elita mondială a chitariștilor, având loc în față.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii, evident, din galeria proprie!

Partajează asta:

  • Facebook
  • Twitter
  • Mai mult
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Email
  • Tumblr
  • Pinterest

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Michael Bolton, la puterea a treia!

18 Sâmbătă mai 2013

Posted by Andreotti in Concerte, EU, Fotografie, Fragmente, Muzică

≈ 35 comentarii

Etichete

concert, Michael Bolton

Și am fost și la concertul lui Michael Bolton, de la Sala Palatului, din 16 mai! Asta mai mult de ciudă, că nu am reușit să ajung la concertul Depeche Mode, cu doar o seară înainte, de pe Național Arena. Din cauza unor probleme, nu am ajuns… și indiferent cât mi-am dorit, nu a fost posibil! Și mi-am dorit, nu glumă! Și m-am enervat, nu glumă! Cum spuneam, de ciudă, m-am dus la Michael Bolton și bine am făcut.

IMG_8331Nu am fost niciodată fan Michael Bolton dar nici nu m-am ferit de el! Îmi aduc aminte momentul, cu niște mulți ani în urmă, în care am început chiar să-l îndrăgesc. La concertul „Pavarotti & Friends – Together for Children of Bosnia”. A fost o surpriză totală pentru mine. O dată pentru ambitusul vocal neașteptat (a cântat aria „Vesti la Giubba” – din Pagliacci de Leoncavallo) și apoi pentru muntele de seriozitate și profesionalism ce l-au caracterizat pe parcursul concertului, comparativ cu celelalte vedete/friends – vezi „Nessun Dorma” cu celebrul Vincero, fiind aproape singurul care o cântă cu suflet și cu tragere de inimă, fără să fușerească și cu la, la, la – chiar vă rog să le ascultați!

IMG_8395

Concertul de la Sala Palatului a fost extrem de plăcut și de cald. Aflat pentru a treia oară la București, Michael Bolton a reușit să adune o sală arhiplină, cu peste 4000 de suflete (organizatorii au atins performanța de a vinde bilete cu locuri chiar de două ori, drept urmare, unii spectatori ghinioniști au stat în picioare, pe lângă pereți), ceea ce înseamnă că românii sunt melancolici și îl iubesc! În deschiderea concertului, pentru aproximativ 20 de minute au cântat Diana Matei & Taraful Cleante, după care, a urmat o pauză de 15 minute, timp în care scena a fost pregătită pentru concertul mult așteptat. La ora opt și jumătate, 6 muzicieni au intrat pe scenă, urmați aproape imediat de Michael. Îl căutam din priviri dar nu-l vedeam. Nu sunt chioară dar șocul a fost maxim. În capul meu rămăsese cu pletele-i buclate și blonde și acum? Extrem de schimbat, tuns scurt și încărunțit. În secunda în care m-am lămurit că el este și nu altul, încă aveam gura căscată.

IMG_8368

Am descoperit un Michael Bolton extrem de charismatic, care a cântat live cu o lejeritate ieșită din comun, la cei 60 de ani ai săi, o paletă foarte largă de piese, în stiluri diferite, de la pop la rock. Cu o voce ușor alterată totuși, a cântat piesă după piesă, mai bine de două ore, un setlist de 18 piese plus bis-ul! Ne-a plimbat de la piesele bine-știute, hit-urile clasice: „To Love Somebody”, „You don′t know me”, „Said I love you”, „Time, Love and Tenderness”, apoi ne-a adus către ultimul său album sau a interpretat piese compuse de el pentru alți muzicieni celebri, binecunoscut fiind faptul că este și un compozitor extraordinar.

IMG_8297

Alături de el, a cântat și Kelly Lavesque. O cântăreață puțin cunoscută dar care a încântat publicul, nu doar prin forma-i fizică de invidiat, moment marcat printr-un hohot tipic bărbătesc, la unison izbucnit, ci și printr-o voce puternică, cu timbru clar, care a rupt imediat ropote de aplauze. Au cântat în duet patru piese și un medley. De asemenea, au existat momente solo, de saxofon și trompetă, timp în care Michael schimba ținutele și probabil își trăgea sufletul, în culise.

IMG_8130

Publicul, extrem de cuminte (asta am observat-o de foarte multe ori!), s-a lăsat corupt, într-un final, și a decis să interacționeze ceva mai mult și mai cu vână, odată cu piesa „When a Man Loves a Woman”, când Michael a coborât în sală, intrând pur și simplu printre spectatori, dând mâna cu cei din preajma lui, îndemnându-i să cânte, să danseze și să-l fotografieze – menționând să fie surprins totuși în cele mai flatante ipostaze! De altfel, Michael a avut intervenții pline de umor între toate piesele, știind cum să aducă publicul aproape de el.

IMG_8275

La bis, spectatorii se ridicaseră deja de pe scaune și împânziseră până la refuz, zona din fața scenei, aplaudând îndelung. Reîntors pentru bis-ul mult cerut, Michael ne-a mai livrat câteva piese clasice și bine cunoscute, printre care „Georgia on my Mind” și „Hallelujah”. A fost un show frumos, curat, impecabil susținut de către muzicieni. A fost un Michael Bolton onest, fără fasoane, cu o prestație live excelentă, fermecător ca apariție, dar mai ales cu suflet cald. Am plecat de-acolo, încântată realmente și fluierând admirativ! Recunosc, nu mă așteptasem să îmi placă atât de mult și parcă dezastrul provocat de neajungerea la concertul Depeche Mode a fost mult îndulcit! Și că să îndulcesc și mai tare, luni merg și la concertul lui Joe Satriani! Să-mi fie de bine!

IMG_8374

De asemenea, toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Partajează asta:

  • Facebook
  • Twitter
  • Mai mult
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Email
  • Tumblr
  • Pinterest

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Mark Knopfler

29 Luni apr. 2013

Posted by Andreotti in Concerte, EU, Fotografie, iubiri, Muzică, Obsesii

≈ 45 comentarii

Etichete

Dire Straits, Mark Knopfler, Privateering Tour

Scriu despre concertul lui Mark Knopfler de la București, din 25 aprilie, pentru că a fost una din cele mai mari bucurii care mi s-au întâmplat. Nu vreau să fac niciun soi de recenzie a concertului pentru că habar nu am cum s-o fac și oricum nu aceasta îmi este intenția.

Despre Mark Knopfler, despre muzica lui, despre perioada Dire Straits și după destrămarea acestora, în 1995 – s-au scris pagini sau poate cărți întregi așa că nu vreau să spun eu nimic despre el și despre cariera lui, de peste 35 de ani.

Concertul de la București, a fost primul din seria concertelor din cadrul turneului european pentru promovarea celui mai recent album  „Privateering”, lansat în 2012. S-a defășurat cu casa închisă, concertul de la noi fiind sold-out încă din luna ianuarie.IMG_7383

Scena era pregătită extrem de simplu dar plină de instrumente și aparatură de amplificare, cu câteva surse de lumină bine poziționate și cam atât. Sala, deja plină cu 4000 de suflete, era nerăbdătoare. După cel de-al treilea gong, odată cu stingerea luminii, publicul a început să aplaude, chemându-și artiștii la rampă. După un scurt moment, a apărut un prezentator îmbrăcat cu un sacou Union Jack, care ne-a asigurat că suntem exact unde trebuie – de altfel, acest moment de prezentare, de tip MC, a fost singurul pe tot parcursul serii. Mark Knopfler, a intrat în scenă împreună cu cei șapte muzicieni ai săi, spunându-ne că „se bucură că se află în acest loc minunat, în sfârșit!” – fiind aproape singura sa intervenție sau interacțiune cu publicul, știindu-se, de altfel, că este genul de artist simplu, extrem de discret, care nu se pierde în introduceri, în dialoguri verbale cu publicul său, ci legăturile le stabilește doar prin intermediul muzicii sale și a sufletului.IMG_7209

Concertul a început cu piesa „What it is” iar după primele acorduri de chitară, inconfundabile, publicul a izbucnit într-un ropot de aplauze, timp în care mie mi se făcuse deja pielea de găină, de emoție și de plăcere ca mai apoi să și plâng de altfel, ca într-un soi de eliberare a fericirii că sunt acolo! Timbrul vocii lui, mie personal, nu mi s-a părut alterat, dar sunt extrem de subiectivă, iubindu-l atât de mult! Chitara lui însă, a sunat impecabil (și aici un mare plus și Sălii Palatului – sunetul a fost excepțional – în rest, este atât de prăfuită și de veche, de urâtă – brrr, asta nu mai comentez!). Chitara lui Mark a fost SUBLIMĂ. La 63 de ani, cântă astăzi cu aceeași pasiune, cu aceeași ușurință, intimitate, cu aceeași inspirație divină, cântă cu sufletul așezat în degetele care mângâie griful chitarei, așa cum o face de-o viață.IMG_7342

A continuat cu piesa „Corned Beef City”, de pe discul „Priveetering”, moment în care ne-a întrebat dacă „suntem bine” iar răspunsul însuflețit la unison al publicului i-a confirmat că poate să continue, să lase să curgă muzica fără nicio altă intervenție. Și nu s-a mai oprit. A cântat, piesă după piesă, schimbând aproape de fiecare dată chitara, în funcție de ceea ce cânta. De altfel, o parte din muzicienii lui, au schimbat de asemenea, de mai multe ori pe parcursul concertului, instrumentele. Componența band-ului, a fost una nu doar inspirată ci și desăvârșită: nelipsiții Richard Bennet (chitară), Guy Fletcher (clape, chitară, backing vocal), Glenn Worf (chitară bas și contrabas), Jim Cox (pian și acordeon) și Ian ”Ianto” Thomas (tobe), Michael McGoldrick (flaut, fluier, chitară, cimpoi) și John McCusker (vioară, chitară), acesta din urmă fiind o revelație pentru public și nu doar pentru momentele solo de vioară – excepționale – sau cele de duet-dialog cu Mark sau Glenn Worf dar și printr-o prezență scenică cu adevărat specială, cu tușe chiar comice prin unduirea corpului său:)IMG_7289

A urmat piesa ce dă și titlul ultimul disc, cu accentele celtice, ce definesc de atfel tot acest album, apoi „ Father and Son”. Primul hit al concertului a fost „Romeo & Juliet”, a opta piesă din concert, care a rupt ropote de aplauze, publicul fiind extaziat (?) – nu prea m-am dumirit de el pentru că fericirea mea era atât de mare încât nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă în jurul meu… așa cum nu mi-am dat seama când a continuat cu „Sultans of Swing”, pierdută fiind toată-n muzica lui, în i(nt)(m)ensitatea sunetelor și a armoniilor izvorâte spre mine, înghițindu-mă și, cel mai probabil, bâțâindu-mă și dând din picioare pe sub scaun. Nu știu, că nu m-am (mai) simțit.IMG_7187

Pe parcursul celorlalte piese, m-am lăsat purtată de aromele chitarelor lui, a flautului, a pianului și a cimpoiului, de mixul celtic, de sound-ul rock, country sau folk, de blues, de fiecare poveste, a fiecărei piese… nu știu când a trecut o oră și ceva, aproape două chiar și am ajuns la finalul concertului. Am rămas stupefiată că se sfârșise, pentru că mi se părea că abia începuse iar sentimentul de regret deja mă indundase. După „Telegraph Road”, ultima piesă din set list, publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, fluierând și strigând bis-ul ce nu a întârziat să apară. Și atunci s-a produs iar minunea – cu ”Brothers in Arms”, piesă care parcă nu avea voie să lipsească și sfârșind cu tema muzicală din Local Hero – „Going Home” – aceasta fiind ultima piesă.IMG_7402

Au fost hit-uri care au lipsit cumva nemeritat pentru un public care avea să-l vadă pentru prima oară live, în țara asta, dar de altfel oarecum firesc pentru că turneul promovează dublul-disc, amintit la început. Cu sau fără hit-uri, concertul a fost pentru mine, unul extraordinar, a fost o noapte cu adevărat magică, pe care am sfârșit-o abia în zori, când am ajuns acasă, în aceeași stare euforică în care mă lăsase. În ceea ce mă privește, nu există muzică fără ceea ce a însemnat Dire Straits ca istorie și fără Mark Knopfler – este un Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât. Pentru că a spus și spune, în continuare, atât de mult prin muzica sa, încât nu poți duce altfel, ca simplu muritor!

Această prezentare necesită JavaScript.

Toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.

Partajează asta:

  • Facebook
  • Twitter
  • Mai mult
  • LinkedIn
  • Reddit
  • Email
  • Tumblr
  • Pinterest

Apreciază:

Apreciere Încarc...

Dezambiguizarea nu e skill-ul meu

„Stând în gândurile mele,
mă asum așa cum sunt:
ațintindu-mă spre stele,
cu genunchiul pe pamânt!”

...poem dăruit de Tiberiu Orășanu!

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Alătură-te celorlalți 934 de abonați.

Nori recenţi

  • Sistemul circulator întortocheat al primăverii
  • De Moș
  • Odă unui mugur gras
  • Alcovul albastru
  • În care descopăr că o întâmplare cu un măr este doar o poveste cu final trist. Uneori.
  • Aici, de obicei, se pune titlu
  • De dor
  • Thomás de TorIKEAmada
  • Zugzwang*
  • Când s-a făcut și n-am știut ne-vară?
  • Cu spleen-ul la remaiat
  • Vin ca să am de unde să plec
  • Habar nu am ce titlu
  • În tranzit
  • MetaMorfoză

Nori arhivaţi

NORI ADUNAŢI

  • 1 Design per day (17)
  • ARTĂ (30)
  • Case vechi (4)
  • COLECȚIE (4)
  • Concerte (4)
  • crochiuri şi naturi moarte (5)
  • De ce… (6)
  • erotism (5)
  • EU (65)
  • Fara noima! (34)
  • Filme (4)
  • Fotografie (23)
  • Fragmente (70)
  • iubiri (18)
  • Maxime (13)
  • Muzică (37)
  • Obsesii (36)
  • Poezie (21)
  • Schite (5)
  • Schite, crochiuri şi naturi moarte (11)
  • SINESTEZII (4)
  • VIATA (77)

Blogroll

  • Abisuri
  • Adrian
  • Al Doilea Genunchi Al Lumii
  • Alexandru Dan
  • Almanahe
  • Anca Slowaholic
  • Argentina Gribincea
  • Arhitectul
  • Beausergent's Blog
  • Biblio Deva
  • Blog DAgatha
  • Bursucel
  • Cartea Milenei
  • Cârciumarul Dan
  • Cella
  • CiGriArg
  • Ciupico
  • Colțul cu muzică
  • ComiCultural
  • Cristiana Uzuna
  • Cristina Ott
  • Dan Alexe
  • Dan St. Andrei
  • Deea Dulce
  • Dex
  • Domnul Bob
  • Domnul Echt
  • Domnul P.
  • Dorin Bofan
  • Dr. Stoica
  • Echtilitati
  • Fata de fragi
  • Florin Ivan
  • Gabriela
  • Genunchiul Lumii
  • Ghinda mea!
  • Ghurhu
  • Insemnari din subterana
  • Irealia
  • Kenza
  • Kovak
  • La Fee Blanche
  • Lebede și scuturi
  • Little Corner
  • Loc de dat cu capul
  • Melancolisme Nocturne
  • Melanie's Crossroad
  • Nimburucul
  • NoNo
  • Nuclearrr
  • Ora 25
  • Ovi & New York
  • Papornița cu suflet
  • Pascal Nour
  • Pieces
  • PSI
  • Ragnar
  • Ratzone
  • Renata Carageani
  • Scorpiuța
  • Smiling Miss
  • Soseta cu povești
  • Stefan Radof
  • Tiberiu Orasanu
  • Trufe & Aguride
  • Tudor
  • Ubiquus
  • Ultimul unicorn
  • Vreau ultimul loc
  • Vulturești

„Toute idée claire est une idée morte” – Antonin Artaud

Dezambiguizarea nu e skill-ul meu

NORI ÎMPRĂŞTIAŢI

amintiri arhitectura arhitectură organică art nouveau BICICLETE book art books bruce munro cafeneaua apei & vântului Camil Petrescu candelabre Carolina Fontoura Alzaga CASE case vechi ciudată colecție complemente circumstantiale concert COPACI corfu cărți dali dans dom din bambus dor de mine dragoste erotism eu eu sunt Federico Uribe field of light FLUTURI grădină luminoasă Guy Laramee gând din cuvânt ignoranta iluzii inceputuri Infinitul instalaţie de artă ironie isaac salazar iubire iubiri fericite Javier Senosiain lao tzu lene MAREA maxime minciuna muzică nichita stănescu pamflet pierdere POEZIE PĂPĂDII Randi Parkhurst Regina Ramseier rene magritte Richard Galliano schițe scoică short film simbrie Sue Blakwell suprarealism TAGORE TANGO TIMP toamna UMBRELE vacanță viata viață zi

Blog Stats

  • 101.453 hits

Pagini

  • Cumulonimbus Vitae
  • Jurnal de păreri, gânduri şi frici!
martie 2023
L M M J V S D
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  
« mai    

Cuvintele goale sunt ca norii ce trec fără să lase ploaie

Top click-uri

  • gravatar.com/77b220bd4a01…

How to stay above all troubles

…If more clouds come

Cele mai bune articole și pagini

  • Perfecțiunea

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com. Tema: Chateau de Ignacio Ricci.

Confidențialitate și cookie-uri: acest site folosește cookie-uri. Dacă continui să folosești acest site web, ești de acord cu utilizarea lor.
Pentru a afla mai multe, inclusiv cum să controlezi cookie-urile, uită-te aici: Politică cookie-uri
  • Urmărește Urmăresc
    • Cu capul în nori
    • Alătură-te altor 934 de urmăritori
    • Ai deja un cont WordPress.com? Autentifică-te acum.
    • Cu capul în nori
    • Personalizare
    • Urmărește Urmăresc
    • Înregistrare
    • Autentificare
    • Raportează acest conținut
    • Vezi site-ul în Cititor
    • Administrează abonamente
    • Restrânge această bară
 

Încarc comentariile...
 

    %d blogeri au apreciat: