Sistemul circulator întortocheat al primăverii

A trecut fix un an, o lună și douăzeci și două zile de când nu am mai publicat nimic nou aici, exceptând o vagă repostare a unui articol mai vechi dar, ăsta din urmă, fu scurt ca un strănut, așa că nu se pune.

Cum vă spuneam, au trecut 418 de zile pline cu nimicuri, 10.032 de ore din care jumătate le-oi fi dormit, 601.920 de minute din care vreun sfert le-am pedalat și privit în gol și 36.115.200 de secunde din care nu-mi aduc aminte nimic dar tot ce știu, aproape cu certitudinea prostului, este că toate au ticăit scurt, tic-tac/tic-tac înspre înapoi. De-a-ndoaselea. Ați spune că ar fi imposibil așa ceva, ar fi ca întoarcerea-n movilă a bobului de nisip din zidiri. Dar uite că se poate, o simplă matematică și niciun algoritm înțelept înspre-nainte. Doar o scurtă statistică dureroasă, ca aia a accidentelor rutiere de pe DN1, provocate de polei, într-un an. Derapaje. Neadaptarea vitezei la condițiile de trafic. Ațipirea la volan… Nah, am ațipit și eu vreo 418 de zile, într-o manieră ușor exagerată, deloc regretabilă.

Nici măcar mie însămi nu-mi mai este dor de mine, darămite vouă, nicio tresărire, nicio licărire. Desigur, am făcut câte ceva frumos sau bun despre care o să vă povestesc, poate, pe rând. Ceva proiecte personale, niște lansări de cărți de și cu oameni dragi, câteva concerte, au fost câte puțin din toate dar, în foaierul inimii, au rămas prea multe uși și sute de ferestre opace. Apoi, s-a mai întâmplat câte-o moarte, au venit valuri de imense tristețuri, căderi, nelămuriri, răzvrătiri și doruri. Despre acestea nu am să vă povestesc. Sunt inerente, urâte și imuabile – ca facturile.

Eh, nu vă mai obosesc. Sunt istovită eu destul. Le aveți și voi pe-ale voastre. Nu știu cât de bine o duceți sau cât de împliniți sunteți, așa că iaca, eu nu v-am spus nicio noutate. Postarea asta e doar un oftat sau un mic semn de viață sau, poate, doar un alt nerv de primăvară cu un pas înspre vară – înainte adică, ce să vezi?!! Pânâ una, alta, m-a strâns zidirea…

Altfel, eu sunt tot un drac cu mov pătat și în vene revărsat, tot plouat prin capilare, înnodat, congestionat, prin venule alergat, scurs molatec spre artere cu gând clar de-sfâșiere, din enzime respirat și profund energizat.
Tot cu vase multe, lungi sau scurte, dilatate/contractate, când rotunde, când pătrate, ba fumate, ba gripate. Și nebune.

Voi?

De Moș

Nimic nu s-a schimbat. Nici măcar eu. Doar timpul a trecut…

Cu capul în nori

Mă prefac că sunt pe aici dar nu sunt. Nu mă luați în seamă.

Mă gândeam că azi vine Moșu’. Și mă doare ce dor îmi e de mine mică. Azi casa nu mai miroase așa cum mi-o amintesc. E aceeași casă în care stau și acum. Nu mai miroase a prăjituri făcute de tatăl meu pentru că nici tatăl meu nu mai e. De portocalele luate pe sub mână. Îmi este dor de bomboanele cubaneze galbene, roșii și portocalii. De bănuții de ciocolată înfoliați în staniol auriu și de „lingourile de aur”, alte ciocolățele, stivuite în cutia lor, porționate de mama mea – câte una după fiecare masă (și asta dacă mâncam tot). De bananele verzi puse la copt pe șifonier. De trezitul dimineață cu primul gând că vine Moșu′ revizuind rapid cât de cuminte am fost și dacă mi-o aduce ceva bun și frumos sau primesc doar nuiaua obraznicilor…

Vezi articol original 394 de cuvinte mai mult

Odă unui mugur gras

Am ieșit pe terasă să fumez o țigară și am încremenit zece minute în fața tufei de liliac ce prinde viață, zi după zi, sub ochii mei, fixând hipnotic un mugur gras ce stă să plesnească de prea plin ce e. Odată ajunsă în fața lui, mi s-a golit complet creierul de gândurile pe care le târâsem afară după mine și-n schimb mi s-a umplut gura cu gust de verde. Și nu, nu mi-a venit gândul ăla clișeic despre miracolul naturii trezite la viață (ăla, al naibii, vine subliminal, nu-l pot arăta cu degetul și nici nu-l pot atinge), și asta pentru că mie mi-a plăcut biologia la școală și știu cum prind viață minunile astea, fără să fac altare cu icoane la care să mă-nchin.

În fine, spuneam că nu m-a lovit gândul ăla tâmpit, ci un altul, la fel de clișeic și el, și anume că: aproape niciodată nu te oprești din alergătura asta dementă să stai cinci minute și să ciripești, amețit de fericire, despre micile bucurii ale vieții ăsteia. Despre mugurul ăsta gras, de pildă. În schimb, când ți-e rău și-ți scuipi tristețea prin toți porii, ai disponibilitatea unei halte de vreo două zile și șapte nopți și asta numai ca s-o plângi cu muci pe unde-ți vine mai la-ndemână. Pe foi mototolite sau pe foi lucioase proaspăt ieșite din tipar, pe-un umăr necăjit și el, la rândul lui, prin vreun cotlon de virtual și ăla amestecat cu muzică înadins căutată și menită să te arunce și mai tare-n groapa tristeții sau ți-o urli, pur și simplu,-n gura mare, pe stradă, unde toți oamenii trec surzi cu capetele-nfipte-n pământ. În pământul ăsta din care prind viață acum toți mugurii ăștia mici și grași și care seamănă cu niște bebeluși hrăniți cu fast-food. Dar noi, oamenii, nu ne tragem sevă din pământul ăsta. Noi ne veștejim în el. Abia după ce murim, întorși cu brazda în pământ, posibil să mai înmugurească ceva din noi. Și nici atunci nu-i sigur. Dar uite așa se scrie literatura, într-un singur roman, unul universal, în care toți autorii își varsă doar suferințele și tristețurile. Nimic despre muguri.

Asta am vrut să spun. Că am stat zece minute să mă holbez la un mugur. Și, culmea, nu m-am gândit nici la miracole, nici la fotosinteză și nu m-am gândit nici să-l fumez ci m-am gândit să-l spun aici și-apoi să-i cânt o odă a bucuriei. L-am spus deja dar nu mai bine îi cânt un cântecel de leagăn? Că prea semănă c-un bebeluș, îndopat cu forța, ce dă să se trezească gângurind ca prostu’-n primăvară. Să-i cânt ca să-l adorm la loc. Nu de alta, dar mai am și eu niște tristeți elongate-n mine și care cresc mai abitir ca mugurul ăsta de-i crapă haina pe el.

Nah… trezește-te, fraiere, eu nu mă mai plâng! Am descoperit cum, în doar zece minute, se duce dracului toată literatura lumii.

Thomás de TorIKEAmada

Etichete

IKEA

Magazinul IKEA este cel mai diabolic aparat de tortură inventat din Evul Mediu încoace. Este capabil să te țină-n el, ca-ntr-o buclă atemporală, fără putință de scăpare.

Dacă vrei să cumperi ceva de la parter ești deja mutilat psihic și cu un picior în groapă. Dacă iei decizia s-o apuci pe scurtătură, pe la case, penetrând milioanele de crenvuști la 1 leu, este imposibil de înaintat din cauza fluxului din sens invers. Te-nghite dragonul! Obligat, o iei pe singura intrare pregătită de torționari: pe la etaj.

Și-aici începe coșmarul… la fiecare cotitură te izbești de câte ceva, fiecare culoar sfârșește-n buclă, luând-o de la capăt. Când zici c-ai trecut cu bine de prosoape te izbești cu capu’-n lampadare, zici „dracu’ să mă ia!” și intri cu nasul în floacele de la covoare. Dacă te-a luat cu leșin de la podeaua care trepidează constant sub milioanele de pași ale hoardelor de nebuni – pas, nici să nu te gândești! – nicio ușă nu te duce afară!! Mai tragi niște abajururi de cârpă pe ochi și zici: „hai, să mai încerc o dată!” Îți iei avânt și când crezi c-ai scăpat de rame și cutii de stocare, te-ai lovit abrupt în rastelul cu pahare și oale… Hait, faci ocol, istovit și transpirat până la măduvă, și sfârșești într-o garsonieră de 2 X 3 mp din care, evident, nicio ușă nu te scoate afară. Dai roată patului și cauți cu disperare baia… te ia cu greață. Cu puțin noroc ajungi la plante și ghivece și cauți un pom cu lămâi. Ghinion. Mii de zambile, crăițe, trompete și sute de lumânări parfumate îți întorc iar stomacul pe dos. Nu-ți mai este teamă de leșin… n-ai loc să cazi, totul e înțesat de saltele, muțanachi, pufoșenii și de bipezi cu cărucioare. Nu, nu ajungi la parter dacă leșini, doar smurd-ul te mai descarcerează de-acolo. Oricum, nu te vede nimeni, toți sunt lenți și preocupați, privitori cu ochii bulbucați ca melcii, cu papornițe galbene și cu creioane de 2 cm înfipte pe după urechi. Disperarea cu care cauți scara e sinonimă cu delirul și scara nu mai apare… nici luminița de la capătul tunelului nu se vede. Te prăbușești într-un fotoliu și-ți enumeri șansele de scăpare. Cât stai în fotoliu, nu mai enumeri nimic ci numeri bebelușii care dorm în cărucioarele părinților, nevenindu-ți a crede ochilor! Șoc – minutul și suta de bebeluși. Toți dorm duși. Mda, deci aparatul ăsta de tortură are și efect tranchilizant. Părinții disperați își aduc aici progeniturile la somn economisind din Romergan. Începi și tu să te rogi: „Doamne, adoarme-mă și pe mine, te roooog!!!” – socotind că singura scăpare e să te trezești după ora închiderii, când aparatul de tortură numit IKEA, hotărăște să te elibereze din pântecele ei. Pleci de-acolo, pe trei sferturi mort, și pentru prima dată înțelegi ce s-a-ntâmplat cu Iona sau de ce Sisif își are mitul lui arhicunoscut!

                                                                                                                                      PS-uri:

*Textul este un pamflet și l-am expulzat mai întâi pe Facebook. Cei care l-ați citit deja acolo, ghinion!

**Kenza Urbo, e vina ta! Mi-ai zis că am făcut „aproape un text literar din incursiunea mea de neinițiată în ale îmbulzelii…” Nah! L-am publicat aici… de s-o vedea de păienjeniș!

Când s-a făcut și n-am știut ne-vară?

Parcă mai ieri scriam aici despre un al meu septembrie frumos și blând. Un septembrie trecut. Acum, un alt septembrie. Și încă unul tare șovăielnic…

Azi, la o distanță de un an plus trei zile (deja!), e altfel. Mai puțin tandru. Mai puțin îngăduitor sau tulburător. Deloc grăbit. Mai puțin bogat în lumină, textură și miros. Oare? Dacă totuși eu sunt cea care… nu, nu! Alung gândul cum că nu aș mai avea ochi pentru el, așa cum alungi o muscă sâcâitoare ce-ți dă târcoale. N-aș mai fi eu. Ce aș fi eu fără eu??

Sunt tare stingherită și nu știu de unde să o apuc. Am lăsat mare păienjeniș pe-aici și pe voi v-am părăsit fără niciun cuvânt. Am avut un an greu și am decis, printre altele, să mă rup o vreme de blogul meu, de ale voastre, mai puține mailuri și mai puține telefoane și, în general, de tot ce m-ar ține țintuită de-un birou și de-un calculator, excepție făcând, evident, obligațiile care țin de meserie și cele necesare kit-ului de supraviețuire. Ah, atât de multe, de altfel…

Am vrut să respir viață și dincolo de ele. Nu spun dacă mi-a fost mai bine sau mai rău. E doar altfel. Însă viață dincolo de ele a însemnat multă muncă și foarte puțină vacanță dar fu bună indiferent cât a fost ea. O să vină și vremea răzbunării mele, sănătoasă să fiu!

Vacanță. Am fost plecată la Viena, pentru vreo zece zile, cu vizite mai pe-ndelete la Budapesta și Bratislava. Frumos și tare liniștitor. Viena revăzută a treia oară căci nu e prima dată când ajung aici. V-aș putea povesti cum a fost, ce am făcut, văzut, v-aș face cunoștință cu cei doi nepoței ai mei, nemțotei mici și tare drăgălași, v-aș putea croi și-o galerie foto impresionantă. Așa cred. Nu am reușit nici acum să descarc fotografiile. Acum doar vă amăgeam puțin. M-am întors la mijlocul lunii august și am intrat în secunda doi cu capul direct în muncă. Cu primul moment de respiro ivit la nici o săptămână și jumătate de la întoarcere, am fugit în Vama Veche. Scurt, pentru doar trei zile. Dar ce zile… Ce-a fost în Vamă rămâne în Vamă. Și la mine. Vă amăgesc iar, na. Ce să fac?! Nu vă pot spune.

Păi și cam asta a fost. Muncesc. Iar și iar. Week-end-ul acesta, culmea!, îl am liber. O fi post și nicio dezlegare la nunți și alte cumetrii? Habar nu am și nici nu-mi pasă. Am să plec în Vama Veche. Iar și iar. Așa mi-am promis că o să fac. Cum prind trei zile, fie libere, fie mai lejere, cum le execut. Nu-mi pasă dacă vine apocalipsa după. Nu-mi mai pasă dacă vine valul și-mi ia calul. Asta e! Fie ce-o fi! Bine, la întoarcere, dacă vreți, o să vă povestesc cum a fost în Vamă. Sau nu. Sau vă povestesc despre Viena. Sau despre vreme. Sau despre doruri, poezii și alte tristețuri. Sau poate găsesc timp și vă desenez ceva sau vă cânt. Văd eu.

Acum să ascultăm ceva frumos, a regăsire, căci „nothing really ends” pe bune. Sau, mă rog, pe-acolo, câtă vreme îți dorești ca ceva să rămână viu și nealterat…

P.S. – Nici textul melodiei nu-i chiar de lepădat și

P.S.² – nici mie nu mi-a fost dor de voi 😉

În tranzit

Chiar și eu recunosc că m-am întrecut cu gluma. A trecut prea mult timp fără să mai scriu ceva și fără să vă mai citesc, constant, așa cum o făceam.

Realitatea este că până și eu m-am păcălit și m-am tot ascuns sub faldurile lui „nu am timp”, atât de mult, încât acest nu-am-timp, de-a dreptul patetic, mi-a devenit ca o haină lipită de piele. E lipită de os, ce mint eu aici?!

Adevărul este unul trist, cum altfel? Când de atâta vreme pedalezi în gol, fără rost, despre ce ai putea să vorbești sau să scrii? Când trăiești ziua și frustrarea, când te-nvârți doar în cerc (fără grația măcar a piruetei) și-n spații devenite furnicare de disperări meschine, despre ce să scrijelești frumos aici? Când mi-au împăienjenit până și ochii de nu mai văd nimic care să conteze? Când în loc să-ți așezi capul pe pernă a vise ție-ți vine să muști din umărul nopții, silind-o să fugă și să se facă dimineață mai repede doar ca să o iei de la capăt? Când aluneci dintr-o clipă-n alta, dintr-o zi în alta, fără să-ți dai seama că trăiești, că respiri, în virtutea unei inerții cu caracter de perpetuum-mobile, ce naibii să mai scrii aici? Și uite că exact despre asta scriu. Că nu pot să respect pactul făcut cu mine însămi despre a nu mai scrie nimicuri sau, și mai rău, despre frustrări.

Mă tot amăgesc și-mi spun că-mi revin, că lucrurile se mai așează dar eu nici măcar nu știu ce trebuie să se așeze. Sau poate ar trebui să se așeze toate. Altfel, complet diferit ca până acum. S-o iau de la zero. Dar cum, când eu nu văd mai departe și nici clar nu mai văd? Am un singur stol de gânduri și toate se duc ca insectele orbite-n bec! Și sfrrrrr… se duc, ard și mor.

Clipa de sinceritate? Da. Sunt praf. Cu viața mea. Cu capul. Cu mințile. Și cu sănătatea, cred, n-am mai verificat! Și în același timp nu mă pot aduna nicicum. Le știu pe fiecare-n parte. Lucrurile nefăcute și/sau nespuse la timpul lor se-ntorc ca bumerangul, toate.

Știu doar un singur lucru: ca să ies din spirala aceasta trebuie să-mi închid firma, să mă mut cu casa (sursele constante de frustrări și neputințe), să schimb metodele și cercurile de socializare și multe altele SAU să vând tot și să plec în lumea largă, că eu alte rahaturi nu mai pot înghiți. Eh, spuneți voi acum…

Altfel, despre mine, nimic nou. Singurele plăceri reale la care nu am renunțat sunt filmele, muzica, la câteva proiecte de restaurare a unor „vechituri”, țigarea și cafeaua. Și-mi doresc să fi fost proastă rău că altfel nu aș mai fi avut habar de toate astea și nici gânduri sau frământări interioare n-aș mai fi avut! Când ți-e capul gol și viața poate să-ți fie golită de esență. Zic și eu dar nici în asta nu mai cred!

Hai să ne îndulcim puțin.

Later edit: Na, că m-am întors să mai zic ceva…să mă iertați că nu mai cred în chestiile motivaționale, în micile bucurii și plăceri, în prieteni, în raza de soare, în ținutul de mână, în floricele pe câmpii și așa mai departe. Sunt om, la naiba, nu personaj de carte sau film și cred că, din nefericire, am crescut prea mult! 🙂

Bilanț de b(âr)log

Bilanț (da, știu, urât cuvânt). Dar e un bilanț al blogului, nu al vieții, așa că, tu spune-i inventar, dacă vrei!

→  Un colț anost vizual, un cer întors pe dos, în care am aruncat un munte de sentimente semi-vocalizate și de cele mai multe ori deformate. O grămadă de tristeți și doruri strigate-n gura mare, o masă informă de idei elongate și contorsionate, îmbredelite fără nicio noimă. Un foarte mic teanc de plăceri sau de bucurii primitive. Printre toate acestea, cu greu întrezăreşti o mică sclipire, un singur cuvânt poate, între miile de cuvinte, ce pare atât de viu, încât ai impresia că ţi-a făcut puţin cu ochiul.

→  Un prilej de reflecţie, un simplu sau banal pretext pentru anamneză, un exercițiu de introspecție. O (de)cădere bruscă din gânduri în cuvinte. Un singur răsărit – al aceleiași întrebări reiterată obsesiv: „oare ce-oi fi avut în cap atunci când am scris asta?” Cunosc şi preţul ce trebuie plătit când te iei prea în serios. Nu merită.

→  Sincope. Resuscitări fragile. Reîntâlnire cu mine însămi, pe alocuri, în alt spaţiu şi timp. Distanţă şi apropiere. Ieşire din sine. Intrare în sine. Timp incontrolabil, isteric şi personal. Timp care mi s-a dat. Timp care mi s-a luat. Fără regrete.

→ Revelaţii vs. relevări, minuni rătăcite cu grație în muntele de trăiri (răs)tălmăcite, amestecate cu păreri duios alunecate-n derizoriu. Zumzet voios, comic uneori. Foarte rar şi foarte scurt, iluminări.

↔  Tot ce contează aici, sunteți voi, oamenii lumii mele și care reprezentați suma unor întâlniri absolut mirabile. Fără voi, aș fi fost doar un lung și plictisitor discurs. Ba nu, doar un monolog. Unul absurd. ↔

Toți norii mei de mai sus, ar fi putut fi schiţați, mult mai pe scurt, într-un desen. Sau într-un excel. Sau chiar așa:

Ca de fiecare dată, mă complic și prefer un posibil eseu pe tema împrăștierii(-mi) norilor pe acest cer al meu virtual. Dar intenţia aici e mult mai simplă. Vreau doar să știu dacă trebuie să mă reașez și să mă reconsider cumva în raport cu cerul meu în care am tu(r)nat ca nebuna, de-a lungul vremii, de-a valma, scuturându-mă de cuvinte, idei, schițe, senzații, bucurii, frici, fiinţe, şi, din neatenţie, de bucăți întregi din viața mea.

Rar mă uit în urmă cu atâta mirare.

Răzlețe

Etichete

corfu, vacanță

Am lipsit cam mult din peisajul acesta, e drept! Toată luna iulie am muncit-o de mi-a ieșit pe nări, apoi am fost plecată în vacanță pentru două săptămâni și de când m-am întors, mi-am reluat mult prea frumosul job! Încă e sezon plin de evenimente pentru mine, așa că-s cocoșată de nunți, botezuri și alte cumetrii. Arrrghhh!

Stau și mă întreb: de ce naibii trebuie să muncești un an întreg pentru doar două săptămâni de vacanță și acelea întrerupte de alte diverse? Știu, mi-ați spune că nu-s fată de nabab, că nu cresc bani în pom, că poate nu-s cu omu’/pomu’ care trebuie, că poate dacă joc la Loto, etc. dar nu mă mulțumesc cu astfel de răspunsuri. Oama din mine și-o mai face și cu mâna ei. Cât mă vezi, ai zice că-s workaholic, dar zău!- nu-s deloc, doar că nu am încotro! Bine, îmi place să fiu tot timpul ocupată și să nu trândăvesc dar parcă nici chiar așa! Mi-ar trebui un buton de on/off că eu când mă pornesc, nu mă mai opresc!

Am un prieten care spune mereu: „Oamenii deștepți trăiesc acolo unde ne facem noi vacanțele.” Atunci, zic și eu…de ce să nu trăiesc și să muncesc în locuri unde vacanța pare perpetuă, prin prisma locului, a climei calde și a fluxului de turiști (ăsta să nu fie chiar foarte mare)? Ăăăă…și musai la o mare ar putea să fie! Mediterana e perfectă pentru mine! Chiar nu am pretenții mari, jur!

Mda, cum spuneam, am lipsit cu temei. Despre vacanță nu povestesc prea mult. Am fost plecată în același loc ca anul trecut doar că într-o formulă ceva mai extinsă. Am fost șase oameni și toți șase demenți. A fost o vacanță foarte activă în care nu am stat locului o clipă, în care am văzut foarte multe lucruri noi, în ciuda faptului că insula o mai văzusem – se pare că încă mai are locuri minunate de descoperit – am vizitat, am făcut plajă, am jucat volei, badminton, am alergat, am mers cu hidrobicicleta, cu bărcuța, am făcut scufundări, am explorat peșteri, am înotat cât pentru un an dar mai ales ne-am distrat și am râs cum nu-mi amintesc s-o fi făcut-o de foarte multă vreme. În felul acesta m-am întors chiar ceva mai obosită decât plecasem și o săptămână, după ce am revenit la birou, nu am fost bună de nimic. Am fost văzduh, fără să mă pot concentra la ceva. Clienții pe care îi tot amânasem dăduseră deja buzna peste mine, eu nu și nu! Vacanță, dom’le, în continuare – plecat cu patru ore mai devreme de la birou, ieșit la terase, berică, muzică, distracție, plimbări și mai ales, tot timpul, cu prietenii lângă! Hotărât zen!

Dacă imagini cu Corfu găsiți pe oriunde pe net, inclusiv la mine, din postarea de anul trecut, ei, bine… fotografii cu 6 nebuni ca noi, nu veți găsi! Iaca:

Așadar, m-am întors! Îmi pare bine și sper că vă găsesc sănătoși și voinici!

A.Dieu!

” Noi suntem ca un cântec, nu credeți? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit la început. Trebuie să-l cânți întotdeuna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul. Te încăpățânezi să nu recunoști o evidență. Ca orice cântec are un sfârșit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere.

Când tăcerea e mai puternică decât muzica.”

Octavian Paler

2012 – Ce începe prost se termină prost.

2013 – Ce (pare că) începe bine se termină…și mai prost! (?)

Nicicând nu am fost mai tare de acord cu Murphy.

Optimism: Vă/îmi doresc să ne reîntâlnim sănătoși!

Despre toleranță numai de bine!

Etichete

toleranta

Toleranța. Da, știu… subiect greu cu conotații complexe pentru unii. M-am izbit în ultima vreme de foarte multe situații dar mai ales m-am izbit de oameni, deși preferam ziduri! Dar astea-s vremurile.

Sunt un individ tolerant de fel. Întotdeauna am fost. Sunt tolerantă în sensul în care știu să respect și/sau accept diversitatea culturală, religioasă, a felurilor de exprimare, a condițiilor sociale, a tipologiilor umane, a liberelor alegeri individuale sau de grup. Sunt open mind cum se spune, resping absolutismul, resping dogmatismul, resping fariseismul, resping discriminările de orice fel. Sunt tolerantă din punct de vedere moral al societății, pentru așa zisa armonie în diversitate dar nu sunt tolerantă din ipocrizie, din ignoranță, din neasumarea responsabilităților sociale sau nu sunt tolerantă din slăbiciune.

DAR…

Nu tolerez câteva lucruri mari și ale naibii de lungi și late. Mă opresc la două. Nu tolerez: prostia și nesimțirea. De la astea dezvolt alergii și bube. Nu le pot înghiți nici cu-o tonă de lămâie!

Prostia – văzută în diferite forme și stadii. Este dureroasă indiferent de. Nimeni nu se naște deștept, dar nici prost. Nu există scuză pentru prostie. Ignoranța asumată este mai rea și e ca o boală virală! De asemenea, detest snobismul. O formă elevată a prostiei! Dacă mă doare ceva, mă doare că numărul celor care sunt în această situație crește exponențial. Ce este și mai grav… că nimănui nu pare să-i mai pese. Prostia repetată ia valoare de postulat și devine regulă.

Nesimțirea – multe forme și aici. Începând cu obrăznicia gratuită, tupeul, luatul de prost, făcut pe prostul, indiferența, lipsa voluntarismului, lenea. Nesimțirea funcționarilor, nesimțirea din trafic, nesimțirea prestatorilor de servicii pe banii și pe timpul tău. Nesimțirea la noi pare consfințită prin lege și devine o a doua natură!

Știu. Toleranța nu este o virtute. Este mai degrabă capacitatea de a: îndura, suporta, rezista, de fi răbdător, indulgent, etc. Toleranța se poate învăța. Se dobândește. În privința celor două maladii de mai sus, eu nu o pot învăța!

Nu că m-am răcorit, dar am vrut să zic! Și-am zis!

P.S. – Să nu mă luați cu: minciuna, violența (de care o fi ea: verbală, familială, animală, maltratare copii, terorism), criminali, hoți, etc… Nici pe acestea nu le tolerez neam, indiferent în virtutea cărei cauze/idei/boală sunt săvârșite.

Punct. Mă duc să levitez.