Pildele… cui?

Etichete

citate, eu, expresii, ironie, pilde, viață

N-am fost niciodată omul pildelor, al sfaturilor sau cel ce umblă cu citatele la purtător. Întotdeauna am crezut că în așa zisa noastră unicitate, nimic nu este general valabil și drept urmare aplicabil, cum nici unul dintre noi nu poate deține cheia adevărului absolut. Știu! Cuvinte mari. I-am întâlnit deseori pe cei ale căror pilde și exemple sunt fie literă de lege, fie verset de biblie. Și am fugit de ei cât m-au ținut picioarele cu atât mai mult cu cât aceștia, mai devreme sau mai târziu,  s-au înecat în adevărurile lor absolute în care oricum nu credeau pe cât le etalau emfatic fără ghilimele.

De pildă, oricât mă străduiesc să spun o vorbă unui om aflat la nevoie, să oblojesc o rană, să încurajez pe cineva, să îmbărbătez, să compătimesc, eșuez lamentabil. Mă pier cu totul, odată cu cel care piere. Citatele din cărți refuză să-mi sară din buzunare și sertare. Nu cred în limba de lemn ce reiterează la nesfârșit aceleași texte desuete pescuite din literatura universală sau din tratatele de psihologie scrise pe genunchi.

De pildă, cel puțin o dată pe zi, mă izbesc de câte un citat moralist și/sau motivațional dar plin de tâlc. Aș!… de tâlcul cui? Păi, hai să vedem: „ Dacă vrei cu adevărat, poți!” Pe cuvântul tău? Vreau să fiu copac. Chiar vreau, jur! Și nu la figurat ci la propriu. Pot? Nțnțnț! Știi ce sens derizoriu capătă această maximă în diverse situații și împrejurări, mai mult sau mai puțin favorabile cuiva? E doar  o altă nucă în perete – uite că în expresia asta cred, na!

Să mai vedem câteva:

• “Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” – Mohandas Gandhi. Am să mă pun pe mâncat și-am să mă îngraș ca să nu mai văd copiii subnutriți ai Somaliei. Sunt grasă acum. E toată lumea?
  
• “Nu îţi vei schimba niciodată viaţa până când nu schimbi ceva ce faci în fiecare zi” – Mike Murdock. Hai, na! Am să renunț la a mai mânca în fiecare zi. Încerc să nu o mai fac deloc. Ăăăăă… stai, viața mea se schimbă totuși! Ba nu, nu se schimbă, ci sucomb!
• “Doar cei ce pot vedea ceea ce este invizibil pot realiza imposibilul” – Patrick Snow. Văd o planetă în Universul ăsta mic, pe care nu o vede nimeni. De ce naibii nu mă pot teleporta pe ea? Gizăs, eram precisă că pot imposibilul că doar am văzut-o!

Mai bine mă opresc aici. Nu zic, am dat și de vorbe frumoase, unele chiar sclipitoare care aveau, culmea, și tâlc. Dar pe acestea le-am găsit unde mă așteptam mai puțin.

Concluzie? Nu-mi plac vorbele de împrumut și mai ales nu îmi place să-mi spui că altfel nu se poate. Că așa e dintotdeauna. Ba se poate! Când încetăm să mai gândim noi cu mintea noastră și de ce cuvintele noastre, neambalate, nu mai curg liber în urma unei judecate personale (chiar și precară – o iau și p-asta în calcul), a unui simțământ, emoții, trăiri, a unei necesități și nu în urma unei lecturi din care ne-am luat notițe, subliniind cu marker-ul gros?! Dar știți ceva? Cred în valabilitatea acesteia: „fiecare pasăre piere pe limba ei!”

Condițional fiindcă

Etichete

7 zile, eu, minute, muzică

Am scris 3-4 propoziții. Am șters. O iau de la început. Scriu. Șterg. Nu înţeleg de ce mă chinui să scriu ceva inteligibil. Ar trebui să las foaia goală. E frumoasă și așa. Aș putea să-i pun doar data de azi ca să o marchez. Să nu pun nici măcar titlul.

De azi dimineață scriu doar frânturi de propoziții și fac dicteuri pe fiecare colțișor de hârtie pe care l-am întâlnit pe birou. Nu pot uni două vorbe în scris dar oare aș putea uni două petece de hârtie? Sau nu… și mai bine: fac un puzzle din bucățelele mele de suflet și le așez pe fereastră, lipite sec cu scotch, ca un vitraliu vechi și spart pe-alocuri.

Îmi las căștile de pe urechi și mă ridic de la birou. Scot hârtia înțepenită în imprimantă, o mototolesc și o arunc la coș. E a șaptea oară când imprimanta – flămândă, vezi bine! – îmi ia hârtia și mi-o înghite. Mă așez înapoi calmă la birou și-mi pun la loc căștile pe urechi. Muzică, fără de care nu pot exista! Preț de 6 minute și 47 de secunde, închid ochii și îmi doresc ca atunci când îi deschid să nu mai fiu în același loc. Atât! Nu. Încep să scriu iar. Nu sunt surprinsă că mă aflu în același loc pentru că la secunda 56 mi-a sunat telefonul, drept urmare, vraja teleportării s-a rupt brusc.

În scurt timp săptămâna se va încheia. Cum închei un sacou simplu în șapte nasturi. Cu gest reflex. Las tastatura și îmi pun iar căștile pe urechi. Sper ca următoarele 5 minute și 20 secunde să aibă suficientă putere să mă ducă. Departe. După 3 minute și 07 secunde, se aude soneria fix între două clape de pian. Neștiutorul care a apăsat butonul se face vinovat de zborul strâmb pe care l-am căpătat la secunda 09! Din ușă, mă îmbie cu un covrig cu susan și tot ce pot privi, cu ochii mijiți din visul frânt, este gaura covrigului ce ia forma nebănuită a abisului în care zborul mă spiralează în vrie.

Nu pot să scriu nimic. De ce insist? Fiindcă mă complac într-o stare pur vegetativă. Fiindcă, neintersa(n)tă fiind, nu găsesc nimic interesant de spus. Fiindcă mă simt abandonată fără să știu de către cine. Fiindcă mereu îmi lipsește ceva fără să-mi dau seama ce. Fiindcă de fiecare dată când plec în mine, la fiecare minut sau la fiecare secundă, ceva sau cineva mă aduce înapoi.

Mă ridic mai devreme, îmi pun sacoul pe mine și închid deja șapte nasturi.  Cu gest reflex.

Am sentimentul a unei alte săptămâni ratată. Și încă plenar.

…de unde a plecat …

Etichete

blog, dan șt. andrei, eu, jazz, muzică, viață

V-am împărtășit vreodată cum am ajuns să-mi fac un blog? Eram într-o perioadă în care viața mea era foarte aglomerată, în același ritm dement, când uitam de mine cu zilele!

Dan. Dan St. Andrei – el este vinovatul! Deși nu îl cunoșteam pe-atunci îmi părea că îl știu de-o viață. Se pare că totuși ne-am cunoscut cândva dar nu contează. Dan este un artist din toate punctele de vedere dar înainte de toate este un OM FRUMOS! Îmi pare rău că nu v-am vorbit despre el până acum dar, de obicei, cu oamenii frumoși, sunt egoistă. Adică îi țin pentru mine și nu vreau să-i împart cu altcineva (sic!)

Totul a plecat de la un post de-al său. Eram scufundată în fotoliul biroului, înecată în mailuri, oferte, facturi și telefoane… era târziu și eram atât de obosită încât dacă mă întrebai repede cum mă cheamă nu ți-aș fi putut răspunde ci cel mai probabil aș fi rămas cu o privire tâmpă pe chip. Ascultam muzică în căști, așa cum fac de obicei când sunt la birou, pentru a nu-i deranja pe ceilalți. Ascultam jazz. Asta ascult mai mereu la muncă pentru că… of, sunt atâtea motive pentru care eu iubesc jazz-ul încât e mai bine să nu le înșir aici… spun doar că mă ține vie! La doar un click distanță, Dan parcă îmi ascultase gândul și mi-a trimis doar mie  – așa îmi place să cred –  o adiere menită să mă trezească din amorțeală dar nu din cea de moment, ci din cea care se pietrificase deja de prea multă vreme!

…„ iar pianul, ei bine pianul, puteam să jur că își picura notele undeva în spatele meu, le simțeam atingându-mi ceafa și apoi, transformându-se într-un șuvoi subțire și răcoritor, îmi dădeau fiori alunecând pe șira spinării… ce banale sunt cuvintele atunci când încerci să vorbești despre muzică! Cum să poți explica torentul de sunete ce îți dislocă bucăți mari de suflet și le ia cu el, la vale, într-o cădere din ce în ce mai accentuata, undeva, în necunoscut?”

Citindu-l, mi-am dat seama că sunt un om sterp, gol, vlăguit, mucegăit… Odată cu muzica ce mi se revărsa din căști în urechi, pornind de-a valma și alunecând pe șira spinării, nu mi-e rușine să recunosc că m-am simțit excitată teribil! Ei, da!… Fără romantisme, fără atingeri, fără săruturi. Ci direct din scaun și fără nicio conotație sexuală! Doar din muzica și cuvintele lui. Atât! Vibram la frumos într-un mod pe care îl uitasem, ascultam o muzică desfăcută în felii de emoții așa cum uitasem s-o mai ascult. Contează atât de mult momentul acela în care te-a surprins încât nu-l uiți!

Am stat până în noapte târziu și i-am luat tot blogul la răsfoit. Voi de când nu ați mai băut un vin așa ca el? Eu de mult timp nu-l mai băusem!

A doua zi știam. Aveam nevoie de un loc al meu în care să mă desfac cât pot. Nu pot ca el, nu pot ca alții, pentru că încă nu pot să mă desfac pe de-a-ntregul! Pentru că încă redescopăr lucruri uitate.

Frântură din viață

Etichete

apocalipsă, căsătorie, eu, obsesii

Urăsc sindrofiile din familie. Aniversările, lăsatele de sec, nunțile și toți sfinții din calendar (nu mai vorbesc de înmormântari!) Sunt ocazii de făloșenie, de jelire, de aducere aminte, de reiterare a obsesiilor fiecăruia, cele de zi cu zi, și a altor refulări de gen.

Am însă doi veri, măi, neneee!! Nu știu ce traume au avut când erau mici (deși nu cred, că am crescut oarecum împreună!) dar mă lasă mută de fiecare dată. Dom’le, îi iubesc, vă jur, că doar am copilărit împreună, însă de pe la 10 ani fiecare am luat-o în direcții diferite, complet diferite. Noi (eu și sora mea!) pe-o cale, ei, oarecum pe arătură! Toată viața lor au avut diverse țeluri: să aibă covoare persane, bibliotecă întreagă pe-un perete, living american cu bucătărie, termopane, plasmă, mașină mică și nu în ultimul rând, să se așeze la casele lor devreme și cu mulți copii. Buuuuun, foarte frumos – nimic rău în asta! E lăudabil că își doresc un trai decent! Și-au atins obiectivele, rând pe rând, și de vreo câțiva ani au rămas fără scopuri în viață. Și aici am intervenit noi, eu si sor’mea!

Nu există ocazie să ne vedem și să nu discutăm invariabil de morți și de nunți.  Știți celebra întrebare:  ”Da’ voi, când vă măritați??” (nb.- nici una din noi două nu suntem măritate, deși avem niște vârste, trecute de 30, eu de 15 ani într-o relație, ea oarecum pe-acolo – da’ cu viețile așezate!) Ei bine, dacă ne vizităm sau ne telefonăm, discuția debutează fără nicio urmă de îndoială cu acestă întrebare cheie a existenței lor, moment în care mie îmi vine deja să fug din casă sau să-mi dau cu telefonul în cap până la leșin. Nu contează că sunt ca și măritată, nu contează că le-am explicat de nenumărate ori viziunea mea asupra vieții, a căsătoriei, a petecului de hârtie, a lipsei banilor, a orice, numai ca să scap. Le-am încercat pe toate, credeți-mă! Ei, nu! Trebuie să o iau mereu da capo. Mirarea, stupoarea și surpriza lor este de fiecare dată aceeași „Cum mă să nu vrei tu să te vezi în rochie albă la biserică?!” Nuuuuuu, dooom’ le, nu vreau! Mai bine în cămașă albă de forță la ospiciu decât să mă mărit că vrei tu! E bineeee? Nu știu care parte a propoziției rămâne mereu neînțeleasă!

Nu-mi pot da seama de ce starea mea civilă este de nesuportat și de neînchipuit pentru ei. Încep să cred că nu există catastrofă mondială, cataclism în lume, război sau Hiroshimă mai mare ca starea mea civilă. De fapt, am ajuns să cred că mayașii d-aia și-au terminat calendarul în acest an apocaliptic –  pentru că n-au întrezărit nicio speranță că mă voi mărita! Drept urmare, dacă am s-o fac, am s-o fac anul ăsta. Îmi programez nunta pe douășdoiadoișpeadouămiidoișpe! Ca să ating scopul verilor mei și să le dovedesc mayașilor că eu voi salva omenirea împiedicând apocalipsa!

De altfel, pe ei mi-a picat mie amocu’ acuș, căci tocmai ce m-am trezit din leșinul provocat de telefonul făcut țăndări în capul meu. Dar nu sunt singurii, bieții de ei, care au această majoră problemă legată de existența mea, dar ei sunt cei mai cei! În vasta mea familie, mai am câteva personaje cu care mă întâlnesc mereu la sindrofii, mai ales la nunți, și nu ratează nici unul ocazia să mă întrebe când mă mărit! Cum deja nu mai am ficat să le evit, mă voi gândi foarte serios dacă să le aplic schema de mai jos:

 

P.S. – Post-ul este un pamflet și rog să se ia ca atare! DAR…nu este ficțiune și verii mei sunt cât se poate de reali. Sunt ireali de cât sunt de reali!

Întâmplare

Etichete

dragoste, eu, iubire, minciuna, viata, zi

Cumva trebuie să scriu despre asta și cumva voi trebuie să mă liniștiți:

Ieri seară am ieșit cu gașca la un ceai, pe undeva aproape de casă. Nici nu ne-am instalat bine și deodată se apropie un tip de masa noastră. Părea să fie destul de familiar cu băieții mei deși eu nu-l văzusem niciodată. Salută doamnele, dă noroc cu băieții, schimbă două vorbe cu unul dintre ei, își rotește puțin privirea și alege să se așeze lângă mine. Sorbind distrată o gură de vin, dau să îmi aprind o țigară. Din dreapta mea țâșnește rapid o brichetă. Zâmbind discret, m-aplec, îmi aprind țigarea și-apoi într-o ultimă scânteie din flacără îi zăresc ochii… goi, transparenți, pierduți, necunoscuți și totuși, știuți cândva! Știu că sună romantic, dar vă asigur că nu e!

Un fost coleg de școală. Să tot fie vreo 11 ani de când nu l-am mai văzut. Mi-l aminteam un tip viu, mereu săritor și generos, un tip haios, plin de viață, foarte bun, blând și sensibil. Mulți îi spuneau Sfântul Pafnutie. Acum, era doar o vagă umbră a ceea ce mi-aminteam eu despre el. Entuziasmată totuși de revedere, am început să-l trag de limbă deși era evident lipsit complet de interes. Nu i-au trebuit totuși 10 minute să-mi povestească despre el și nici mie nu mi-au trebuit mai mult de 2 minute să-mi dau seama că este pe buza prăpastiei și cu încrederea zdruncinată din temelii. O poveste de dragoste intensă, frumoasă și stinsă, arsă scrum, care pe el l-a lăsat fără puterea de a mai respira! Mi-a povestit-o simplu, cu o suferință fierbinte, mocnită, dar care m-a făcut să-mi ardă obrajii și fruntea ca febra și-apoi a tăcut!

Ce credeți că am făcut eu? Contrar așteptărilor voastre (poate chiar și-ale lui) i-am spus complet imbecilizată: „Ia-ți un câine!” și …„dacă încă te dor toate înseamnă că nu ești mort!” – cumva rupte din contextul poveștii lui! Acum, deși eu nu am trăit nici pe departe o astfel de dramă nu am știut ce să-i spun. Dar eu, când sufăr tare, aș prefera ca cineva să vină și să-mi dea o duzină de palme peste față decât să-mi spună blând: „Nu mai plânge, încearcă să mergi mai departe, uită totul” – Cum dracului să UIȚI când tu ești aidoma omului mutilat? Când tu ai piciorul amputat de 10 zile, de 10 luni, de 10 ani, dar încă îl simți acolo, mergând, zvâcnind, cu reumatismul îndesat în el? Cum să uiți că l-ai avut acolo cândva și că tu nu mai poți să mergi ca înainte ci că te târâi pe veci într-un picior? Nu-mi spune să nu mai plâng căci din ce îmi vei spune, din aia plâng mai tare, mai mult, cu sughițuri și cu muci. Mai bine mă bați, mă calci cumva în picioare, mă pălmuiești, decât să-mi vinzi gogoși cu zahăr mult și împăciuitor că timpul le vindecă pe toate, că o să fie bine sau decât să-mi dai sfaturi și povețe desprinse din poveștile nemuritoare. Dacă sunt la un pas să mă înec și am doar capul la suprafață mi-aș dori o mână puternică să mă tragă afară decât o voce mieroasă care să-mi șoptească la urechea invadată cu apă că nu o să mă înec dacă înot cum trebuie. Nu știuuuuu să înooot!! Daaaaa?? Așa sunt eu și cumva i-am translatat-o lui fără să-mi dau seama că eu nu sunt el – și poate a durut!

Am plecat pe jos spre casă cu mintea îngândurată, târâind după mine o lopată pe care o vroiam acasă. Priveam în jos, pierdută în milioanele de sclipiri de diamant ale zăpezii. Deodată, în spatele meu, am auzit doi pași cu două mâini înfundate în buzunare și-un glas cântând: „Domnișoarăăăăăă (ăăăăă tremoloit adânc din fundul gâtlejului)…„Gândurili te vrea iară (gâlgâit prelung din fundul basului)ăăăăă!”… ”Mă iei șî pă mine în brațe că mi-e frig de moooor?”, îmi zise. Am înaintat brusc, ca o ghiulea grăbită, scârbită de fantezia lui erotică cu o femeie cu lopată. Am ajuns acasă și m-am pus la televizor să văd Boema lui Puccini. Și-am plâns înfundat!

Greșesc, cumva, gândind că oamenii aflați la răspântii nu au neapărat nevoie să audă ceea ce ei se așteaptă oricum să audă chiar auzind-o de nenumărate ori înainte, de la alții? Știind că le face rău? De ce să aștepți să te compătimească cineva, în mod fals sau nu și să îți spună ceea ce tu știi deja? De ce să nu gândești aidoma lui Camil Petrescu și să zici că: „în viaţa fiecărui om vine o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie”?

Spune-mi: Tu cum faci?

Addendum

Etichete

eu

Postul meu de ieri a stârnit mai multe comentarii decât laic-uri ceea ce îmi întărește încă o dată ideea că nu feisbuchim aiurea pe bloguri. Deja mă cam dumirisem eu dar mă și panicasem în același timp. Ieri, însă, mă durea deja prea tare inima că îmi făcusem blog și îmi părea ca o casă fără ferestre (asta tot pentru că urăsc eu casele cu ferestrele zidite – sunt ca niște fețe fără sprâncene!)

Din octombrie, de când am dat drumul tăvălugului ăstuia numit blog și până în ianuarie, n-am vrut să-mi bag nasul prin nici un fel de ogradă, a nimănui. Mi-am zis eu, în barbă, că ar fi mai bine să nu văd, să nu citesc nimic, ca să n-am idei preconcepute despre și despre, să nu mă influențeze ceva sau cineva, șamd. Așa mi s-a părut onest. Apoi, prin ianuarie, am început să răsfoiesc, să citesc și iar să citesc și v-am descoperit pe voi, măi oameni frumoși! Iar eu mă făceam mică, mică cât o furnică. Era normal să mă trezesc dintr-o dată că sunt ca o infractoare patibulară cu bilete la operă în loja întâi! De aia am răbufnit fix ca o sobă îndesată cu lemne și m-am ars până la scrum.

Acum, mă adun. În parte datorită vouă, în parte că pentru că vreau, în parte că pot și, mai ales, pentru că am deja aripi de 15 cm și patine în picioare.

Vă mulțumesc Frumoșii mei Nebuni, oriunde vă aflați!

 

Ia talentu’ de unde nu-i

Etichete

eu, viata, zi

E adevărat, ultimele mele postări n-au avut nicio importanță majoră și nici vreo tușă personală. Realizez că talentul nu a trecut pe la mine când eram în leagăn și nici nu am avut de unde să-l dobândesc pe parcurs, că n-a fost să fie.

M-am aventurat aici, animată probabil ca mulți alții, de dorința de a exista cumva altfel și de a da glas unor păreri, idei, stări care mă perpelesc de-o vreme încoace, fără nicio legătură însă cu bine cunoscuta criză a femeii trecute de 30 de ani. Nu mi-am făcut un blog pentru a șerui chestii simpatice, muzică, proză și anecdote – pentru asta feisbuchim. Punem ceva, dăm laic, primim laic. Nu ăsta a fost scopul!

De vreo două săptămâni călăresc blogosfera românească și recunosc că am rămas plăcut impresionată. Am descoperit oameni extrem de talentați, scriitoricește vorbind, oameni care au de împărtășit experiențe frumoase, oameni ale căror voci le poți auzi și dacă ai fi surd. Am dat de bloguri excepționale pe care le urmăresc acum constant, am dat de bloguri bune, cu tematici, cu un umor extraordinar, cu verb și ritm, am găsit bloguri cu care chiar dacă nu am empatizat asta nu înseamnă că sunt rele, am dat de cercuri literare, am dat de Cenaclul Flacăra bloguistic. Toate insă, fără excepție, au un ceva al lor – o particularitate, o linie, un traseu, o idee, un stil și m-au făcut să-mi dau seama că sunt și pe pustii, nu doar cu capul în nori.

Nu sunt o nulitate, nici pe departe – sunt doar un om invalid de cuvinte frumoase așezate cu măiestrie într-o pagină. Ca orice om invalid, mi-am creat niște cârje cu care să pot înainta o vreme.  O cârjă este 1 design per day, pentru că arta, în orice formă ar fi îmbrăcată, designul, arhitectura, sunt dintre puținele lucruri prin care respir și pe care le iubesc cu patos. Prin artă m-am format ca om, ca spirit și nu în ultimul rând profesional. De altfel, a fost prima idee a blogului meu. L-am vrut un blog de timp liber, unde să îmi așez iubirile și pasiunile: arta, fotografia, casele vechi, muzica. N-am vrut să mă desfac ca o ceapă din coajă și nu am vrut să fac pe nimeni să vibreze la ceea ce spun eu, n-am vrut să fiu altfel decât ceea ce sunt! A doua cârjă, Fragmente, mi-am creat-o pentru că îmi plac lucrurile cu tâlc, cu spirit, pentru că îmi plac literatura, umorul, grafica de tip visual statement, pentru că îmi plac mințile sclipitoare și pentru că, oricât aș încerca eu, nu aș reuși să exprim mai nimic, nici în o mie de pagini.

Recunosc că nu sunt o fire calină, romantică, introvertită sau predispusă la compuneri literare mărețe, din contră! Sunt tăioasă, cinică de multe ori, pasională, predispusă la autocritică, la ironie, la pamflet.

Acum, poate că n-am găsit încă cerul pe care să mă așez ca un adevărat nor 9, așa o fi! Sunt pe nicăieri dar nu sunt un căpitan care își abandonează nava așa de repede. Mă străduiesc!

Am vrut să scriu despre asta, pentru că, spre surprinderea mea, am câțiva oameni frumoși care mă citesc și care îmi urmăresc blogul. Vă sunt datoare într-un fel! Eu iau de la voi mereu lucruri frumoase dar nu pot deocamdată să vă ofer ceva pe măsură.

Prietenii mei, sunt mult în urma voastră! Dar n-am să vă cer să mă așteptați și pe mine, vă ajung eu din urmă!

Un eu cam tulbure

Etichete

eu

E zi afară şi totuşi e noapte-n capul meu. Orbecăi în bezna mea şi mă întreb de unde am venit, unde mă duc şi mai ales de ce am venit pe aici, prin viața mea. Recunosc că pe mine filozofiile şi stereotipiile de gen, care răspund la astfel de întrebări, mă lasă rece. Nu se aplică persoanei mele, nici măcar în varianta fabuloasă că ne-am născut din praf de stele – nu-mi încântă simţurile. Deşi cu praful sunt de acord, doar că eu sunt praf şi pulbere!

Niciodată nu pare că găsesc un moment potrivit de profundă analiză pentru a-mi răspunde dar acum devine imperios necesar. Trebuie să mă scot la iveală pe mine şi din mine, lucrurile amorţite sau chiar lucruri pe care nu le ştiu pentru că nu am avut niciodată ocazia să le aflu.

Iau din urmă ceea ce am făcut şi recunosc că nu sunt neapărat mândră. Nimic nu m-a scos din anonimat deşi parcă nici pe ultimul rând nu mă aflu. Și totuşi ceva mă nelinişteşte. Sunt încurcată într-un mare ghem şi nu mai găsesc niciun capăt al firului de care să mă ţin şi să ies, pentru că:

…de ceva vreme, zilele mele sunt iremediabil date cu copy/paste. Eu nu mai ştiu când începe una şi se termină cealaltă. La fel şi lunile. Sunt puse pe repeat, într-o buclă nesfârşită. Mă mai trezesc cumva atunci când ies în sandale în zăpadă şi-mi zic în barbă „ia uite, a venit iarna”! Ieri aveam 20 de ani sclipitori, azi 35 clari şi bătuţi pe muchie şi, vezi bine, mâine voi avea 60 prăfuiţi. Cum naiba trece timpul ăsta când, la mine, fiecare zi îmi pare nesfârşită?

Și totuşi am muncit toata ziua. Şi totuşi nu am făcut nimic. Nici azi, nici mâine. Respir doar! Unde sunt? Ce fac? Unde mă duc?

E noapte în capul meu deşi afară e zi. Nu știu ce tot dracu mă tot mint că-s bine.

Sunt ignorantă!

Etichete

eu

Ei, da! Cu părere de rău descopar zilnic cât de ignorantă am devenit cu propria-mi persoană. Sau indolentă. Sau nesimţită, ia-o cum vrei, e doar o chestie de semantică, desigur!

Am atâtea exemple să-mi dau încât nici o sută de bloguri, agende şi caiete, nu mi-ar ajunge! Începând de la lucruri mărunte şi ajungând la chestii majore, principiale chiar. Când oare am ajuns să fiu aşa? Sunt atât de multe lucruri care trec pe lângă mine fără să le mai iau în seamă, îmi propun atâtea şi nu fac nimic sau nu duc la bun sfârşit mai nimic din ceea ce mi-am propus. La fiecare început de an îmi fac un soi de listă cu ceea ce-mi doresc. Anul acesta aveam în plan așa: să merg la cursuri de pian – visul meu de-o viaţă!-, să învăţ limba greacă, să mă las de fumat, să citesc mai mult, să văd mai multe filme, să mă reapuc de pictat şi alte câteva. N-am făcut nimic. Totul a rămas pe listă!

M-aşez ignorantă la televizor (în puţinul timp liber pe care îl am!) sau bântui pe internet, ca o idioată, în loc să iau o carte sau să-mi pun un film. Pictatul care era terapie curată pentru sufletul meu – dus pe pustii. Mi-am cumpărat pensule, culori şi-o pânză. Una singură, care zace goală şi azi pe şevalet! Pianul? Mă doare inima că nici anul asta n-am reuşit să mă duc la cursuri.
N-am reuşit nici măcar să mă las când şi când de maşină şi să o iau agale pe jos, spre birou, trecând pe străduţele astea vechi şi să admir casele boiereşti de-odinioară!
Mi-am luat un aparat foto semi-profi şi am zis că plec de nebună pe străzi să fotografiez case, cariatide, capiteluri, coloane dorice sau ionice… Ironice…

Ignoranţa este o doamnă extrem de comodă!
Timpul însă nu-l mai pot ignora. Nici el nu mă ignoră de bună seamă!

Ignoranţa devine boală şi se cronicizează!
Ignoranţa începe să doară!

“Ignoranţa este mama tuturor nenorocirilor” Francois Rabelais

Păi, de ce aşa…?!

Etichete

eu, jurnal

Păi, uite, să zicem că e un soi de jurnal.
Aşa îl vreau şi deocamdată îl vreau DOAR pentru mine.

Vreau să îmi pun în ordine puţinele gânduri pe care le mai am între 758 de hârtii învârtite la birou, între cele 274 de e-mailuri, între cele 2453 de telefoane şi cele 62 de întâlniri de peste zi. Aş mai avea timp de-o omletă pe seară, poate o maşină de spălat până la culcare. E mult, e puţin? Nu ştiu, dar cred ca îmi rămân vreo 10 gânduri DOAR ale mele! Şi p-astea vreau să mi le ordonez aşa cum pot, cum ştiu sau cum poate nu mai ştiu să o fac! Nu zic, timp aş mai avea şi pentru mine, doar că p-ăsta îl gestionez foarte prost şi îmi reproşez în fiecare zi lucrul ăsta!

Vreau un jurnal ca pe vremuri. Din păcate, am înlocuit stiloul cu tastatura şi/sau cu stylus-pen-ul telefonului. Uit să scriu pe o coală de hartie. Mi-e dor să scriu cu stiloul ca la şcoală. Mi-e dor să mâzgălesc cu creionul pe orice foaie, caiet, agendă care îmi pică în mână – inimioare, steluţe, schiţe şi portrete sau simple dicteuri! Acesta, să zicem că e un jurnal „modern” şi dacă va rămâne doar al meu, nu-i bai! Măcar pe ăsta nu-l dosesc sub haine în şifonier şi chiar dacă îl citeşte cineva, măcar nu mă simt violată!

Cele 10 gânduri rămase de peste zi nu sunt neapărat gânduri filozofice. Poate că mă apuc să caut răspunsuri la întrebări pe care mi le pun de-o veşnicie sau poate nu. Pot avea nostalgii blegoase, doruri, pot să-mi strig în gura mare fricile fără să mă tem de judecata altora, pot avea oareşce probleme de principii şi morală cu mine, cu unii, cu alţii, pot fi rea sau blândă, să-mi fac autocritică veninoasă cât cuprinde. DAR măcar nu sunt gânduri ascunse, căutate în mod voit şi îmbrăcate în haine de mătase, că nu le vând! Sunt gânduri, păreri, idei de om normal – cu bune şi rele, liber la minte şi sănătos la trup. Vreau să-mi fac liste cu cărţi de citit sau filme de văzut. Poate să postez o fotografie, o melodie, o ştire, o culoare, o poezie, un miros, ceva care m-a inspirat, ceva care poate că mă defineşte sau cu care m-am identificat/empatizat, ceva care m-a impresionat sau care mi-a transmis o emoție în momentul în care am văzut, citit sau ascultat şi pe care n-aş vrea să le uit vreodată! Le aşez aici pe toate, cumva de-a valma, dar ce contează! Aşa stau şi gândurile în capul meu!

Cam asta ar fi. Mă bucur că sunt doar eu cu mine!

Doamne, ce bine că ecourile gândurilor mele nu mi le aude nimeni!