Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

MetaMorfoză

Etichete

duzina de cuvinte, gând din cuvânt

din trup înverzit

de primăvară robit

cu mugur ghicit

abia încolțit

din sevă sorbit

de viață rostit

de cer albăstrit

de vară iubit

de soare dorit

de-apus istovit

în orizont înroșit

de ploaie zvonit

de toamnă mâhnit

de vânt răstignit

în crengi desfrunzit

în trunchi ruginit

în genunchi povârnit

cu miezul albit

în gheață zidit

în rădăcini siluit

translucid oglindit

de iarnă adormit.

__________________________________________________

Arbore (pe)trecut și țesut din cuvintele Clubului PSI & Irealia

Prolog redundant

Etichete

ceas, eric freitas, gând din cuvânt, rubine, TIMP

          Zdrobește-mi lutul deznădejdii

          și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,

apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,

un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.

Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă

și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,

întoarce-mă apoi

și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,

neîncercată încă de triste amăgiri.

Abia târziu, spre dimineață,

înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,

înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață

și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,

învinsă-n somn de-amarul din dulceață.

Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.

Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire

în doisprezece ore cardinale cu rubine

și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,

în care secundarul naște minutele virgine.

Și-n domul nou al timpului fără de timp:

  Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,

  Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,

  Tristețile smulgându-se din rădăcini,

  Poverile înnoadă-se în mărăcini.

Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.

Tu nu vezi că pe mine

mă mistuie zădărnicia

mă miruie despătimirea

mă mistuie încercuirea

mă miruie zădărnicirea?

…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.

Reproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.

St(r)op. Sau nu.

Nici dacă mă scoteai goală-ntr-o ploaie rece de toamnă târzie, stropii acesteia nu m-ar fi usturat și nu m-ar fi biciuit așa cum mă biciuie fiecare strop prelins din clapele pianului lui Jamal. Dar nu e e el de vină. De vină, acum, e o oarecare ploaie surdă-n mine care doare. De la o vreme se rup ploile cu furie.

Hai, ascult-o și spune-mi că am înnebunit. Apoi dă-mi un pahar cu vin.

N-am idee de ce. De ce mi-s ascuțite și exacerbate toate simțurile. Sunt ca-ntr-o stare de veghe cu toate extremitățile și terminațiile nervoase în alertă. Istovită. Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos. Atentă până departe, în zare. Deschisă cu forța. Ca o ușă batantă înțepenită cu-o piatră. Iscoditoare, sfredelitoare până la scântei.

Nu, nu-mi da să beau. Dacă vrei să mă îmbeți, mai bine spune-mi o poveste. Nu-mi da să beau ci lasă-mă doar să ascult. Povestea și pianul lui Jamal.

Mi-e dor de mine. De liniștea mea ce pare să nu mai reVină. Doar pare, ca-n atâtea alte dăți. Ploile vin și se duc.

Ergo bibamus!

În noapte undeva mai e

tot ce-a fost şi nu mai e,

ce s-a mutat, ce s-a pierdut

din timpul viu în timpul mut.

Stringuri

Etichete

mâini, schițe

Dinamica mâinilor e fascinantă dacă reușești să descompui, în frame-uri, mișcările descrise de acestea în dansul mut și instinctiv al gesturilor. Expresivitatea pe care mâna o capătă gradual, cu fiecare cadru înghețat, la zecime de secundă, al mișcării, e fabuloasă și își creionează propria-i poveste de sine stătătoare. Dacă vei putea să de(s)prinzi aceste povești vei învăța nu doar să-ți iubești mâinile ci să te cunoști pe tine însuți. Și vei învăța că fiecare gest pe care-l faci, dacă este dezgolit de povestea lui, e un gest gol, străin sau mort.Nu știu dacă există o aceeași dinamică a sufletului care să poată fi descompusă chiar dacă știu că acolo, poveștile sunt altele. Dar de multe ori, mâinile sunt extensii vii și colorate ale acestuia. Cu mâinile poți descoperi mai adânc ceea ce sufletul nu reușește să atingă. Cu mâinile poți auzi ceea ce cu urechile surde nu poți auzi din amăgitoare obișnuință. Cu mâinile vezi ceea ce ochii nu pot vedea mai departe de trista superficialitate. Cu mâinile poți iubi sau urî atunci când tu ești pierdut de tine, de trup și de cuvinte.

Nu vreau să uit niciodată că mâinile sunt eu. Eu, descompusă toată în mici fragmente înlănțuite, cadru cu cadru, în moalea sau apriga legănare a existenței mele.„Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună
În care n-au putut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ți cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe…
Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot…”

Elena Farago – Iubește-mi mâinile

Inefabile sinestezii IV

Etichete

Alice în țara minunilor, Lewis Carroll, Richard Galliano, Salvador Dali

Alice: Dar e imposibil…

Pălărierul Nebun: Numai dacă tu crezi asta.

                                         Pălărierul Nebun: Am luat-o razna?

 Alice:  Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.

    ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

 

Stayne – Valetul de cupă: Sunteţi nebuni cu toţii!

  Iepurele de Martie: Mulţumim foarte mult.

           

                                               ♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Alice: Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.

Pălărierul Nebun: Ce exerciţiu minunat.

Alice: 1. Există băuturi care te pot micşora.

1. Există mâncăruri care te pot face să creşti.

2. Animalele pot vorbi.

3. Pisicile pot fi invizibile.

4. Există un loc numit Ţara Minunilor.

5. Îl pot ucide pe Jabberwocky.

 

                                               ♣♣♣♣♣♣♣♣♣♣

<

p style=”text-align:right;”>Mama lui Alice: Unde îţi este corsetul? Şi nu porţi nici dres!

Alice: Sunt împotriva lor!

 Mama lui Alice: Dar nu eşti îmbrăcată cum se cuvine.

 Alice: Cine stabileşte ce înseamnă „cum se cuvine”? Dar dacă s-ar fi stabilit că „se cuvine” să porţi un peşte pe cap? Ai purta aşa ceva?

 Mama lui Alice: Alice.

 Alice: Pentru mine corsetul e ca acel peşte.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

Alice: Acolo de unde vin, oamenii învață lucruri care nu sunt bune pentru a fi în stare să facă numai lucruri bune. 

Pălărierul nebun: În Țara Minunilor, noi mergem numai în cerc, așa că ajungem întotdeuna acolo de unde am plecat. Vrei sa îmi explici mai mult? 

Alice: Ei bine, adulții ne spun să descoperim ce lucruri facem greșit și să nu le mai facem apoi niciodată.

Pălărierul nebun: Asta-i ciudat ! Adică, pentru a afla ceva despre un lucru, trebuie să înveți despre el. Și după ce înveți despre el, ar trebui să te pricepi mai bine la el. De ce ar trebui să devii mai bun la un lucru pe care să nu îl mai faci după aceea ? Dar te rog, continuă.

Alice: Nimeni nu ne spune să învățăm lucrurile bune pe care trebuie să le facem. Trebuie să învățăm numai din lucrurile rele. Ni se dă voie, totuși, să învățăm lucrurile bune făcute de alți oameni. Iar uneori, ni se spune să ii imităm.

Pălărierul nebun: Hei, dar asta-i copiat!

Alice: Ai perfectă dreptate, domnule Pălărier. Trăiesc într-o lume de-a-ndoaselea. Se pare că trebuie să fac mai întâi niște lucruri greșite pentru a le învăța să nu le mai fac. Iar apoi, nemaifăcând ceea ce nu ar trebui să fac, poate că voi face ceva bun. Dar, mai curând, ar trebui sa fac ceva bun de la început, nu-i așa?

                                                ♠♣♥♦

 

Lordul Ascot: Charles, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei tu să faci e imposibil.
Charles Kingsleigh: Întocmai. Domnilor, singurul mod de a atinge imposibilul este să crezi că este posibil.

≈ Lewis Carroll ≈ Salvador Dali ≈ Richard Galliano & Tangaria Quartet ≈

 

 

În ajun de Sânziene

Etichete

nud, Sânziene, schițe

De Sânziene – Mariana Roman

Risipitor,
Ca fiul în lume plecat,
Dragul de dor
Se smulge
Tăcerilor albe.
El vrea să-l strigi
Și să-l plângi
Cu șiraguri în salbe
Crescute în inima-n care
Focul e jar mocnit
În asfințitul
Ce-ți doare
Nemărginirea crescută
În ochi de cocor.

Dragul de dor,
Născut din depărtări,
Din împărțiri
În tu
El,
Noi
Și voi,
Copil de suflet
Pentru orfane suflete
Pierite
În jocul răstignirii
Mute,
Pe cruci de patimi
Absolute.

Mi-e dor de drag,
Mi-e dor să râd
Să plâng
Și-apoi să cânt,
Și-n dansul nebunelor iele
Să fug cu dragul
Și cu dorul,
În albe nopți de Sânziene,
Spre ceruri
Deschise pe gene.

Mi-e dor de drag
Și drag de dor
Mă culcă ușor…
…și totuși…
Și dragul…
Și dorul…
Pe mine mă dor!

mi-e dor de tine de mor, mi-e drag de tine de mor

 

Inefabile sinestezii II

Etichete

Adam Hurst, Cristina Venedict, Fernando Pessoa

“Eu nu am nici o filosofie: am simțuri…

Căci cine iubește nu știe nicicând ce iubește

Și nici nu știe de ce iubește, nici a iubi ce va să însemne…

A iubi este începutul inocenței

Iar deplina inocență înseamnă a nu gândi.”

„Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui.”

„Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.”

„Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi – misticii orei fatale şi ai sacrificiului – cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.”

„Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”

≈ Fernando Pessoa ≈ Cristina Venedict ≈ Adam Hurst ≈

Inefabile sinestezii I

Etichete

Brian Crain, nichita stănescu, Tommy Ingberg

„Mai multă milă pentru stelele care răsar,

mai multă compasiune pentru raza de lună,

mai mult frig pentru pietrele înghețate

și mie, mie, pentru mine – mai mult aer.

Mai mult aer!”

 

 

 

 

 

 

                             

        

 

 

„Am gândit un mod atât de dulce de a se întâlni două cuvinte

 încât în jos înfloreau florile și sus înverzea iarba.

Am gândit un mod atât de dulce de a se izbi două cuvinte

de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi.”

„Rămâne veșnic nedeschisă poarta aerului…

Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,

noi încercăm s-o deschidem cu păsările

noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămane închisă poarta aerului.

Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i așa?”

 

 

 

 

 

 

„Mai întâi îţi strîngi umerii,
mai apoi te înalţi pe vîrful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.

Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:

Zbor.
Şi acesta e zborul.”

 

 

 

 

 

„Ai văzut vreodată vreo pasăre

s-o usture aerul pe care-l zboară?”

≈ Nichita Stănescu ≈ Tommy Ingberg ≈ Brian Crain ≈

 

Thaïs

Etichete

Jules Massenet, Thaîs

Mi-am descărcat bateriile. Mult prea repede. Deși încărcate complet nu le-am mai avut de ani. Acum totul stă în loc. Vântul, aerul, eu, respirația, gândurile. Nimic. Nici o adiere. Nici o mișcare. Eu sunt neinteresa(n)tă și atunci nimic interesant nu am de spus. De fapt, asta se întâmplă de mai multă vreme.

Azi nu s-a schimbat nimic. Dar scriu. Pentru că mă obsedează o serie de lucruri și, mai presus de toate, o poveste și o muzică. O arie din opera „Thaïs” de Jules Massenet. Astăzi vreau să mă opresc doar la asta. Pentru că povestea este dureros de frumoasă iar muzica este divină. Pentru că astăzi îmi picură note dulci și amare în același timp, din căști în creierul meu golit de toate. Îmi intră ca printr-o pâlnie fermecată și îmi umple golurile și fisurile.

„ — Te iubesc, o, Thaïs! Te iubesc mai mult decât viaţa mea şi mai mult decât pe mine însumi. Pentru tine am părăsit pustiul meu, căruia îi duc dorul; pentru tine, buzele mele făgăduite tăcerii au rostit cuvinte lumeşti; pentru tine am văzut ceea ce nu trebuia să văd şi-am auzit ceea ce nu-mi era îngăduit să aud; pentru tine sufletul meu s-a tulburat, inima mea… Da, te iubesc! Te iubesc, dar nu ca aceia care, arzând de dorinţele cărnii, vin la tine ca nişte lupi flămânzi, ori ca nişte tauri furioşi. Toţi aceştia te râvnesc aşa cum leul râvneşte gazela. Iubirile lor trupeşti îţi devorează până şi sufletul, o, femeie! Eu te iubesc în duh şi adevăr… Fericirea pe care ţi-o aduc nu se va sfârşi niciodată; ea este neauzită; cuvintele n-au cum să o grăiască şi, dacă fericiţii acestei lumi ar putea măcar să-i întrezărească umbra, ar muri pe dată de uimire.”