Alcovul albastru

Mă știai, m-ai vrut și m-ai avut atunci când m-ai strigat pe nume urlând din ventriculul stâng, cel mai îndepărtat și rotund.  Dar, mai ales, atunci când ai dat de gustul de fier al sângelui din pocal și l-ai băut ca pe-un vin deși știai că erupe din tine, din carne și țesut necrozat, țâșnindu-ți din vine de dorul de mine.

În fiecare gând imund și-n fiecare vis geros te-ai învelit cu mine.
Te-ai scufundat adânc și moale în vidul amniotic al uitării de sine 
și te-ai hrănit cu sete oarbă din caldele-mi enzime,
iubindu-mă atât de vârtos
de-a secat și lumina în mine.

Alergându-ți nebună prin vene, 
m-ai răstignit în ventriculul drept și m-ai zidit în sept,
de teamă să nu mă pierzi, între două secunde,
și ca la fiecare chemare 
să-ți fiu vie ofrandă pe altarele-ți verzi și fecunde,
în care descătușarea ți-e singura rugă.

Mă cauți în toate și mă iubești-ntruna,
într-o singură noapte,
sorbind molatic din coapsele-mi fine, 
tainul dorit plin de morfine,
agonizând spre dimineață ca zeii-mbuibați
de-atâta ambrozie, de-atâta nectar,
că până și eu uit de mine amintindu-mă-n tine
și nu știu ce dracului-mi faci
de curge atâta albastru din mine.

                                             ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

Hai, dă-i play tangoului ăsta, ascultă-l și privește-l. Acum citește iar.

De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

MetaMorfoză

Etichete

duzina de cuvinte, gând din cuvânt

din trup înverzit

de primăvară robit

cu mugur ghicit

abia încolțit

din sevă sorbit

de viață rostit

de cer albăstrit

de vară iubit

de soare dorit

de-apus istovit

în orizont înroșit

de ploaie zvonit

de toamnă mâhnit

de vânt răstignit

în crengi desfrunzit

în trunchi ruginit

în genunchi povârnit

cu miezul albit

în gheață zidit

în rădăcini siluit

translucid oglindit

de iarnă adormit.

__________________________________________________

Arbore (pe)trecut și țesut din cuvintele Clubului PSI & Irealia

Prolog redundant

Etichete

ceas, eric freitas, gând din cuvânt, rubine, TIMP

          Zdrobește-mi lutul deznădejdii

          și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,

apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,

un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.

Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă

și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,

întoarce-mă apoi

și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,

neîncercată încă de triste amăgiri.

Abia târziu, spre dimineață,

înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,

înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață

și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,

învinsă-n somn de-amarul din dulceață.

Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.

Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire

în doisprezece ore cardinale cu rubine

și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,

în care secundarul naște minutele virgine.

Și-n domul nou al timpului fără de timp:

  Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,

  Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,

  Tristețile smulgându-se din rădăcini,

  Poverile înnoadă-se în mărăcini.

Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.

Tu nu vezi că pe mine

mă mistuie zădărnicia

mă miruie despătimirea

mă mistuie încercuirea

mă miruie zădărnicirea?

…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.

Reproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.

Epifanie

Tumult. Spaimă. Blândețe. Grijă. Sacrificiu. Iubire. Zbucium.

– fără o ordine anume ci toate deodată –

Pentru toate aceste cuvinte, dicționarul îți oferă toate explicațiile, alternativele, sinonimele, antonimele și tot ce-ți trebuie pentru a le înțelege.

Ceea ce trăiește o mamă, chiar și preț de câteva minute bune, atât cât am putut să o urmăresc și să o observ, nici o operă lexicografică din lumea asta, NU poate oferi vreo explicație. Nici un sinonim. Nimic nu egalează valențele pe care le-au căpătat cuvintele de mai sus, doar privind această mamă. Nici măcar experiențele mele personale, trăite de-a valma, dar adevărate, nu mi-au relevat atâta profunzime.

Nu, nu sunt mamă. Mi-ar fi plăcut, îmi doresc, dar nu este acesta este subiectul. Văzând această mamă tânără, cu trei copii mici, mi s-a derulat în fața ochilor, un univers întreg de stări pe care, deși le știam, păreau acum necunoscute. Și chiar erau. Contextul în care se afla, nu are mare importanță. Nu era deloc unul deosebit. Privind-o, încercam să sintetizez și să descopăr factorii declanșatori care o făceau pe mamă să treacă de la o stare la alta, cu o viteză supersonică, deși părea dominată de toate stările acesta în permanență. Totul se întâmpla aproape simultan, cu aceeași intensitate și atenție dar mai ales multiplicat la trei. Era atât de expresivă… Rapiditatea cu care se desfășura scena, aproape că m-a amețit. Am renunțat să mă mai gândesc la ceva și am rămas privind-o mută și plină de admirație.

E inutil să mai explic din moment ce nimic nu mă ajută. Dar grija, grija nețărmurită, infinita grijă cu care trasa granițe blânde dar atât de ferme, cu mâinile, în jurul celor trei prunci ai ei, mi-a rămas întipărită în minte, pe retină. E imposibil de descris sau de reprodus!! Ca și zbuciumul din sufletul ei, ca și spaima din ochii ei, ca și iubirea care răsărea din fiecare gest al ei…

Întoarsă la birou, atât mi-am amintit…

  

OrhiKamyDeea, cadoul meu e gata, dar nu știu unde să ți-l trimit, așa că, deocamdată, Femeia-copac, te așteaptă acolo unde ai întâlnit-o prima dată.

Stringuri

Etichete

mâini, schițe

Dinamica mâinilor e fascinantă dacă reușești să descompui, în frame-uri, mișcările descrise de acestea în dansul mut și instinctiv al gesturilor. Expresivitatea pe care mâna o capătă gradual, cu fiecare cadru înghețat, la zecime de secundă, al mișcării, e fabuloasă și își creionează propria-i poveste de sine stătătoare. Dacă vei putea să de(s)prinzi aceste povești vei învăța nu doar să-ți iubești mâinile ci să te cunoști pe tine însuți. Și vei învăța că fiecare gest pe care-l faci, dacă este dezgolit de povestea lui, e un gest gol, străin sau mort.Nu știu dacă există o aceeași dinamică a sufletului care să poată fi descompusă chiar dacă știu că acolo, poveștile sunt altele. Dar de multe ori, mâinile sunt extensii vii și colorate ale acestuia. Cu mâinile poți descoperi mai adânc ceea ce sufletul nu reușește să atingă. Cu mâinile poți auzi ceea ce cu urechile surde nu poți auzi din amăgitoare obișnuință. Cu mâinile vezi ceea ce ochii nu pot vedea mai departe de trista superficialitate. Cu mâinile poți iubi sau urî atunci când tu ești pierdut de tine, de trup și de cuvinte.

Nu vreau să uit niciodată că mâinile sunt eu. Eu, descompusă toată în mici fragmente înlănțuite, cadru cu cadru, în moalea sau apriga legănare a existenței mele.„Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună
În care n-au putut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ți cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe…
Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot…”

Elena Farago – Iubește-mi mâinile

În ajun de Sânziene

Etichete

nud, Sânziene, schițe

De Sânziene – Mariana Roman

Risipitor,
Ca fiul în lume plecat,
Dragul de dor
Se smulge
Tăcerilor albe.
El vrea să-l strigi
Și să-l plângi
Cu șiraguri în salbe
Crescute în inima-n care
Focul e jar mocnit
În asfințitul
Ce-ți doare
Nemărginirea crescută
În ochi de cocor.

Dragul de dor,
Născut din depărtări,
Din împărțiri
În tu
El,
Noi
Și voi,
Copil de suflet
Pentru orfane suflete
Pierite
În jocul răstignirii
Mute,
Pe cruci de patimi
Absolute.

Mi-e dor de drag,
Mi-e dor să râd
Să plâng
Și-apoi să cânt,
Și-n dansul nebunelor iele
Să fug cu dragul
Și cu dorul,
În albe nopți de Sânziene,
Spre ceruri
Deschise pe gene.

Mi-e dor de drag
Și drag de dor
Mă culcă ușor…
…și totuși…
Și dragul…
Și dorul…
Pe mine mă dor!

mi-e dor de tine de mor, mi-e drag de tine de mor

 

Haiku

Etichete

haiku, nichita

Haiku-ul este o formă de poezie specific japoneză.

Reguli: să aibă 17 silabe, repartizate pe 3 linii fiecare formată din 5, 7 şi 5 silabe. Acesta trebuie să conţină obligatoriu kigo, adică un cuvânt care defineşte anotimpul în care a fost scris haiku-ul.

Haiku-ul exprimă sentimente şi stări într-o formă concisă, redă un moment, o idee, la care trebuie apoi să meditezi. Masaoka Shiki, unul dintre cei care au pus bazele haiku-ului, definea acest stil de poezie ca ”un instantaneu al realităţii”.

Nichita Stănescu:

“Dacă timpul ar avea frunze
ce toamnă!”

Vă jur că de când am citit-o nu-mi găsesc locul, m-a pălit în moalele capului și nu înțeleg. Cum poți să cuprinzi atâtea în doar 7 cuvinte? Eu am găsit aici un univers întreg. Mi-a spart capul în 3.487 de colțuri și m-a durut!

Nu știu, mă simt aidoma unuia care ascultă Mozart în timp ce se uită la filme porno. Îmi cer scuze pentru comparație dar pentru o profană ca mine între cele sfinte, nu găsesc comparație mai bună!

Later edit: După ce am citit haiku-ul lui Nichita, la birou fiind, mi-a venit în pensulă asta!

Duminica din calendarul meu

Etichete

duminica, pictura, reproducere, tamara de lempicka

Am avut parte de o duminică liniștită, chiar dacă la primele ore ale dimineții am muncit. Eu muncesc la sfârșitul săptămânii mai abitir ca în cursul ei, dar nu mă plâng. Doar că nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a creat lumea în week-end ca de luni încolo să se odihnească.

Citeam o carte a lui Pascal Bruckner, „Noua dezordine amoroasă”, și pentru că mai aveam foarte puțin să o termin și pentru că vroiam să trândăvesc în continuare, în dulcele-mi stil clasic, m-am apucat să desenez coperta cărții, o reproducere după tabloul Tamarei de Lempicka – „ Irene and her Sisters”

M-a încins rău, mi-a încins cretele, am zgâriat cu poftă cartonul, și-așa subțire și desenat deja pe spate cu alte mâzgăleli, m-am curbat, m-am îndreptat, am pus lumină, am pus umbră, am îngroșat pe ici, am subțiat pe dincolo, am întins cu degetul acolo unde era intens, am pus buze închise/întredeschise, am pus roșu pe buze, am pus ochi închiși, am pus sâni și pântece, am pus carne…

Apoi m-am liniștit și am băut încă o cafea!

Mi-am amintit vorba lui Marin Preda: „La o temperatură normală omul reproduce. Pentru a crea are nevoie de febră”. Eu m-am limitat la a reproduce un tablou al Tamarei de Lempicka. Urăsc să fac reproduceri dar am fost singură aproape toată duminica, n-am fost deloc inspirată și nici febră n-am avut de unde să iau. Dacă aveam așa, din senin, sigur m-aș fi repezit la cutia cu paracetamol și nicidecum la cutia mea cu crete colorate.