Sistemul circulator întortocheat al primăverii

A trecut fix un an, o lună și douăzeci și două zile de când nu am mai publicat nimic nou aici, exceptând o vagă repostare a unui articol mai vechi dar, ăsta din urmă, fu scurt ca un strănut, așa că nu se pune.

Cum vă spuneam, au trecut 418 de zile pline cu nimicuri, 10.032 de ore din care jumătate le-oi fi dormit, 601.920 de minute din care vreun sfert le-am pedalat și privit în gol și 36.115.200 de secunde din care nu-mi aduc aminte nimic dar tot ce știu, aproape cu certitudinea prostului, este că toate au ticăit scurt, tic-tac/tic-tac înspre înapoi. De-a-ndoaselea. Ați spune că ar fi imposibil așa ceva, ar fi ca întoarcerea-n movilă a bobului de nisip din zidiri. Dar uite că se poate, o simplă matematică și niciun algoritm înțelept înspre-nainte. Doar o scurtă statistică dureroasă, ca aia a accidentelor rutiere de pe DN1, provocate de polei, într-un an. Derapaje. Neadaptarea vitezei la condițiile de trafic. Ațipirea la volan… Nah, am ațipit și eu vreo 418 de zile, într-o manieră ușor exagerată, deloc regretabilă.

Nici măcar mie însămi nu-mi mai este dor de mine, darămite vouă, nicio tresărire, nicio licărire. Desigur, am făcut câte ceva frumos sau bun despre care o să vă povestesc, poate, pe rând. Ceva proiecte personale, niște lansări de cărți de și cu oameni dragi, câteva concerte, au fost câte puțin din toate dar, în foaierul inimii, au rămas prea multe uși și sute de ferestre opace. Apoi, s-a mai întâmplat câte-o moarte, au venit valuri de imense tristețuri, căderi, nelămuriri, răzvrătiri și doruri. Despre acestea nu am să vă povestesc. Sunt inerente, urâte și imuabile – ca facturile.

Eh, nu vă mai obosesc. Sunt istovită eu destul. Le aveți și voi pe-ale voastre. Nu știu cât de bine o duceți sau cât de împliniți sunteți, așa că iaca, eu nu v-am spus nicio noutate. Postarea asta e doar un oftat sau un mic semn de viață sau, poate, doar un alt nerv de primăvară cu un pas înspre vară – înainte adică, ce să vezi?!! Pânâ una, alta, m-a strâns zidirea…

Altfel, eu sunt tot un drac cu mov pătat și în vene revărsat, tot plouat prin capilare, înnodat, congestionat, prin venule alergat, scurs molatec spre artere cu gând clar de-sfâșiere, din enzime respirat și profund energizat.
Tot cu vase multe, lungi sau scurte, dilatate/contractate, când rotunde, când pătrate, ba fumate, ba gripate. Și nebune.

Voi?

De Moș

Nimic nu s-a schimbat. Nici măcar eu. Doar timpul a trecut…

Cu capul în nori

Mă prefac că sunt pe aici dar nu sunt. Nu mă luați în seamă.

Mă gândeam că azi vine Moșu’. Și mă doare ce dor îmi e de mine mică. Azi casa nu mai miroase așa cum mi-o amintesc. E aceeași casă în care stau și acum. Nu mai miroase a prăjituri făcute de tatăl meu pentru că nici tatăl meu nu mai e. De portocalele luate pe sub mână. Îmi este dor de bomboanele cubaneze galbene, roșii și portocalii. De bănuții de ciocolată înfoliați în staniol auriu și de „lingourile de aur”, alte ciocolățele, stivuite în cutia lor, porționate de mama mea – câte una după fiecare masă (și asta dacă mâncam tot). De bananele verzi puse la copt pe șifonier. De trezitul dimineață cu primul gând că vine Moșu′ revizuind rapid cât de cuminte am fost și dacă mi-o aduce ceva bun și frumos sau primesc doar nuiaua obraznicilor…

Vezi articolul original 394 de cuvinte mai mult

Odă unui mugur gras

Am ieșit pe terasă să fumez o țigară și am încremenit zece minute în fața tufei de liliac ce prinde viață, zi după zi, sub ochii mei, fixând hipnotic un mugur gras ce stă să plesnească de prea plin ce e. Odată ajunsă în fața lui, mi s-a golit complet creierul de gândurile pe care le târâsem afară după mine și-n schimb mi s-a umplut gura cu gust de verde. Și nu, nu mi-a venit gândul ăla clișeic despre miracolul naturii trezite la viață (ăla, al naibii, vine subliminal, nu-l pot arăta cu degetul și nici nu-l pot atinge), și asta pentru că mie mi-a plăcut biologia la școală și știu cum prind viață minunile astea, fără să fac altare cu icoane la care să mă-nchin.

În fine, spuneam că nu m-a lovit gândul ăla tâmpit, ci un altul, la fel de clișeic și el, și anume că: aproape niciodată nu te oprești din alergătura asta dementă să stai cinci minute și să ciripești, amețit de fericire, despre micile bucurii ale vieții ăsteia. Despre mugurul ăsta gras, de pildă. În schimb, când ți-e rău și-ți scuipi tristețea prin toți porii, ai disponibilitatea unei halte de vreo două zile și șapte nopți și asta numai ca s-o plângi cu muci pe unde-ți vine mai la-ndemână. Pe foi mototolite sau pe foi lucioase proaspăt ieșite din tipar, pe-un umăr necăjit și el, la rândul lui, prin vreun cotlon de virtual și ăla amestecat cu muzică înadins căutată și menită să te arunce și mai tare-n groapa tristeții sau ți-o urli, pur și simplu,-n gura mare, pe stradă, unde toți oamenii trec surzi cu capetele-nfipte-n pământ. În pământul ăsta din care prind viață acum toți mugurii ăștia mici și grași și care seamănă cu niște bebeluși hrăniți cu fast-food. Dar noi, oamenii, nu ne tragem sevă din pământul ăsta. Noi ne veștejim în el. Abia după ce murim, întorși cu brazda în pământ, posibil să mai înmugurească ceva din noi. Și nici atunci nu-i sigur. Dar uite așa se scrie literatura, într-un singur roman, unul universal, în care toți autorii își varsă doar suferințele și tristețurile. Nimic despre muguri.

Asta am vrut să spun. Că am stat zece minute să mă holbez la un mugur. Și, culmea, nu m-am gândit nici la miracole, nici la fotosinteză și nu m-am gândit nici să-l fumez ci m-am gândit să-l spun aici și-apoi să-i cânt o odă a bucuriei. L-am spus deja dar nu mai bine îi cânt un cântecel de leagăn? Că prea semănă c-un bebeluș, îndopat cu forța, ce dă să se trezească gângurind ca prostu’-n primăvară. Să-i cânt ca să-l adorm la loc. Nu de alta, dar mai am și eu niște tristeți elongate-n mine și care cresc mai abitir ca mugurul ăsta de-i crapă haina pe el.

Nah… trezește-te, fraiere, eu nu mă mai plâng! Am descoperit cum, în doar zece minute, se duce dracului toată literatura lumii.

Alcovul albastru

Mă știai, m-ai vrut și m-ai avut atunci când m-ai strigat pe nume urlând din ventriculul stâng, cel mai îndepărtat și rotund.  Dar, mai ales, atunci când ai dat de gustul de fier al sângelui din pocal și l-ai băut ca pe-un vin deși știai că erupe din tine, din carne și țesut necrozat, țâșnindu-ți din vine de dorul de mine.

În fiecare gând imund și-n fiecare vis geros te-ai învelit cu mine.
Te-ai scufundat adânc și moale în vidul amniotic al uitării de sine 
și te-ai hrănit cu sete oarbă din caldele-mi enzime,
iubindu-mă atât de vârtos
de-a secat și lumina în mine.

Alergându-ți nebună prin vene, 
m-ai răstignit în ventriculul drept și m-ai zidit în sept,
de teamă să nu mă pierzi, între două secunde,
și ca la fiecare chemare 
să-ți fiu vie ofrandă pe altarele-ți verzi și fecunde,
în care descătușarea ți-e singura rugă.

Mă cauți în toate și mă iubești-ntruna,
într-o singură noapte,
sorbind molatic din coapsele-mi fine, 
tainul dorit plin de morfine,
agonizând spre dimineață ca zeii-mbuibați
de-atâta ambrozie, de-atâta nectar,
că până și eu uit de mine amintindu-mă-n tine
și nu știu ce dracului-mi faci
de curge atâta albastru din mine.

                                             ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

Hai, dă-i play tangoului ăsta, ascultă-l și privește-l. Acum citește iar.

În care descopăr că o întâmplare cu un măr este doar o poveste cu final trist. Uneori.

Știți ce e? Am obosit să se tot plece de lângă mine. Mereu am urât acest →du-te↔vino← al sufletelor, ferme uneori, șovăielnice alteori, pe care nu reușesc să le adulmec ca atare dintru-nceput. Voi, suflete bune, mereu plecați cu bucăți din mine! Nu înțelegeți că de unde smulgeți, nu se mai regenerează? Poate că e vina mea. Se poate… pentru că, odată fiind lăsată să mă tupilez la pieptul omului cu suflet drag, eu nu-mi dau seama că acolo, de la un moment dat, doar un nasture mă mai privește fix în ochi în timp ce eu privesc ceva mai vag dar mult mai departe. Și dacă m-am culcușit acolo, am făcut-o din bucurie și cu liniște, din drag și regăsire, nu din nevolnicie. La naiba cu sufletul meu nătâng și cu gravitația lui!

Prea rari sunt oamenii care m-au făcut să leșin pe dinăuntru încât, la fiecare ceas al destrămării, să nu-mi vină să strig speriată: „Încă o clipă!” Și da, doar o clipă mai durează, exact atât cât cer, nimic mai mult, și apoi totul se deșiră așa cum se deșiră noaptea pe cerul dimineții. Imuabil. Când i-oi fi dat clipei măsura veșniciei, nici eu nu știu?!

Știu doar că, într-un final, la spartul clipei, doar podeaua își mai exercită, cu o oarecare grație, forța gravitațională. Un suflet care cade de la înălțimea unui nasture cu privire fixă, direct pe podea, este ca mărul căzut în capul lui Newton. Din această cădere rezultă:

unde F este, desigur, magnitudinea forței de atracție, G este constanta gravitațională, m1 și m2, deși par neimportante fiind notate cu m mic, reprezintă două suflete punctiforme cu mase diferite (!) iar r este distanța dublată dintre cele două. Doar că, de cele mai multe ori, distanța dintre cele două suflete punctiforme, în loc să se reducă, apropiindu-le, se reduce brusc doar la distanța pe care unul dintre suflete o parcurge, în ↓, de la ↑ nasturelui cu privire fixă, care pleacă, la podeaua rămasă, podea cu deschidere largă și ≅ cu o gaură neagră. Trist!

Ceea ce nu am înțeles la (și despre) timp, este că, această constantă gravitațională, este una fizică empirică, o formulă fără niciun suport teoretic și, deci, cel puțin la nivel senzorial, supusă oricărei erori. Iar clipa cerută poate avea aceeași constanță ca veșnicia, în tot acest câmp gravitațional cu simetrie sferică. Băi, și cât urăsc simetria!

Melodia asta aș putea să o transform într-un breloc de atârnat la cheia aia, căci nu există leac, sufletul nu știe nici matematică, nici fizică. Și circulă pe două sensuri… Dumnezeu știe de câte ori oi fi plecat și eu cu nasturele meu care privește direct în ochi.

 „Gravity is working against me and wants to bring me down

Oh gravity, stay the hell away from me!”

Kenza, îți mulțumesc pentru breloc.

Acesta este un exercițiu „literar”… sau, mă rog, cum i s-o spune… orice asemănare cu viața mea, cu viața ta, este pur și simplu întâmplătoare.     Și empirică.

Aici, de obicei, se pune titlu

Urăsc lumea, lunea și luna ianuarie. De când mă știu mi-am dorit ca luna asta s-o trăiesc fără lume, fără nume ci doar în pură hibernare, într-una verde crudă, așa cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă și explodând târziu, în primăvara nudă. Mi-e somn întruna și în doi și nu doar lunea.

Sunt bine.

În prima lună, aud bătându-mi în tâmplă câte două-trei întrebări pe zi. Nu în zi de luni, – mai rău! –, în zi de înțelepciuni. Așa e ianuarie, cu tâmple palpitânde de întrebări pervertite-n întâmplări mai mult sau mai puțin (ne)în-Tâmplate, (ne)împlinite, (ne)cuprinse și asta doar pentru că nu au fost promise. Și nici scrise, ci proscrise.

Da, sunt bine.

Întrebări sucite scurt, rostogolite mut, date de-a dura, de-aici încolo, de-a dura-n gol, în Do bemol, cu cercetări și procesări, priviri mirate cu ochi noi cu gene lungi și pleoape moi, și-apoi întoarse pe un drum întortocheat înspre sine aruncat. Punct ochit, punct lovit. Efect de bumerang. Zbang!

Zău, sunt bine!

Și vrei să dormi. Și ațipești. Și toate întrebările întind din aripi și se pregătesc de zbor, iar zborul lor te duce viu spre mâine și iară știi. Cam tot ce s-a întrebat, ce s-a răspuns sau ce s-a mai tăcut. E marți. Dar nu e Martie. Cum să te-mparți? În părți egale. Una de zi și una de noapte. Ambele urlate cu poftă în strigăte de șoapte. La ce să visezi dacă întrebările sunt coapte și-n tine n-au niciun răspuns?! De nepătruns.

În rest, sunt bine.

Exact cât ți-e și ție în luna asta somn.

Nu vreau să vin din mine înspre mâine ci vreau ca luna asta să stau închisă-n mine, să m-adorm. Să dorm cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă. Sau ca o dudă. Dar explodând târziu, în primăvara nudă.

Nu este o postare tristă. E aproape fericită într-o lună de ianuarie cu patru luni și lume. Întrebările… cam toate mi le-am pus. Poate într-o zi de luni, vreodată, sau nicicând, sau de îndată, voi găsi pe sub vreo piatră, un răspuns.

Nimic nu-i nou. Eu doar ce v-am mai spus.

♠♠♠♠

De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Thomás de TorIKEAmada

Etichete

IKEA

Magazinul IKEA este cel mai diabolic aparat de tortură inventat din Evul Mediu încoace. Este capabil să te țină-n el, ca-ntr-o buclă atemporală, fără putință de scăpare.

Dacă vrei să cumperi ceva de la parter ești deja mutilat psihic și cu un picior în groapă. Dacă iei decizia s-o apuci pe scurtătură, pe la case, penetrând milioanele de crenvuști la 1 leu, este imposibil de înaintat din cauza fluxului din sens invers. Te-nghite dragonul! Obligat, o iei pe singura intrare pregătită de torționari: pe la etaj.

Și-aici începe coșmarul… la fiecare cotitură te izbești de câte ceva, fiecare culoar sfârșește-n buclă, luând-o de la capăt. Când zici c-ai trecut cu bine de prosoape te izbești cu capu’-n lampadare, zici „dracu’ să mă ia!” și intri cu nasul în floacele de la covoare. Dacă te-a luat cu leșin de la podeaua care trepidează constant sub milioanele de pași ale hoardelor de nebuni – pas, nici să nu te gândești! – nicio ușă nu te duce afară!! Mai tragi niște abajururi de cârpă pe ochi și zici: „hai, să mai încerc o dată!” Îți iei avânt și când crezi c-ai scăpat de rame și cutii de stocare, te-ai lovit abrupt în rastelul cu pahare și oale… Hait, faci ocol, istovit și transpirat până la măduvă, și sfârșești într-o garsonieră de 2 X 3 mp din care, evident, nicio ușă nu te scoate afară. Dai roată patului și cauți cu disperare baia… te ia cu greață. Cu puțin noroc ajungi la plante și ghivece și cauți un pom cu lămâi. Ghinion. Mii de zambile, crăițe, trompete și sute de lumânări parfumate îți întorc iar stomacul pe dos. Nu-ți mai este teamă de leșin… n-ai loc să cazi, totul e înțesat de saltele, muțanachi, pufoșenii și de bipezi cu cărucioare. Nu, nu ajungi la parter dacă leșini, doar smurd-ul te mai descarcerează de-acolo. Oricum, nu te vede nimeni, toți sunt lenți și preocupați, privitori cu ochii bulbucați ca melcii, cu papornițe galbene și cu creioane de 2 cm înfipte pe după urechi. Disperarea cu care cauți scara e sinonimă cu delirul și scara nu mai apare… nici luminița de la capătul tunelului nu se vede. Te prăbușești într-un fotoliu și-ți enumeri șansele de scăpare. Cât stai în fotoliu, nu mai enumeri nimic ci numeri bebelușii care dorm în cărucioarele părinților, nevenindu-ți a crede ochilor! Șoc – minutul și suta de bebeluși. Toți dorm duși. Mda, deci aparatul ăsta de tortură are și efect tranchilizant. Părinții disperați își aduc aici progeniturile la somn economisind din Romergan. Începi și tu să te rogi: „Doamne, adoarme-mă și pe mine, te roooog!!!” – socotind că singura scăpare e să te trezești după ora închiderii, când aparatul de tortură numit IKEA, hotărăște să te elibereze din pântecele ei. Pleci de-acolo, pe trei sferturi mort, și pentru prima dată înțelegi ce s-a-ntâmplat cu Iona sau de ce Sisif își are mitul lui arhicunoscut!

                                                                                                                                      PS-uri:

*Textul este un pamflet și l-am expulzat mai întâi pe Facebook. Cei care l-ați citit deja acolo, ghinion!

**Kenza Urbo, e vina ta! Mi-ai zis că am făcut „aproape un text literar din incursiunea mea de neinițiată în ale îmbulzelii…” Nah! L-am publicat aici… de s-o vedea de păienjeniș!

Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

Când s-a făcut și n-am știut ne-vară?

Parcă mai ieri scriam aici despre un al meu septembrie frumos și blând. Un septembrie trecut. Acum, un alt septembrie. Și încă unul tare șovăielnic…

Azi, la o distanță de un an plus trei zile (deja!), e altfel. Mai puțin tandru. Mai puțin îngăduitor sau tulburător. Deloc grăbit. Mai puțin bogat în lumină, textură și miros. Oare? Dacă totuși eu sunt cea care… nu, nu! Alung gândul cum că nu aș mai avea ochi pentru el, așa cum alungi o muscă sâcâitoare ce-ți dă târcoale. N-aș mai fi eu. Ce aș fi eu fără eu??

Sunt tare stingherită și nu știu de unde să o apuc. Am lăsat mare păienjeniș pe-aici și pe voi v-am părăsit fără niciun cuvânt. Am avut un an greu și am decis, printre altele, să mă rup o vreme de blogul meu, de ale voastre, mai puține mailuri și mai puține telefoane și, în general, de tot ce m-ar ține țintuită de-un birou și de-un calculator, excepție făcând, evident, obligațiile care țin de meserie și cele necesare kit-ului de supraviețuire. Ah, atât de multe, de altfel…

Am vrut să respir viață și dincolo de ele. Nu spun dacă mi-a fost mai bine sau mai rău. E doar altfel. Însă viață dincolo de ele a însemnat multă muncă și foarte puțină vacanță dar fu bună indiferent cât a fost ea. O să vină și vremea răzbunării mele, sănătoasă să fiu!

Vacanță. Am fost plecată la Viena, pentru vreo zece zile, cu vizite mai pe-ndelete la Budapesta și Bratislava. Frumos și tare liniștitor. Viena revăzută a treia oară căci nu e prima dată când ajung aici. V-aș putea povesti cum a fost, ce am făcut, văzut, v-aș face cunoștință cu cei doi nepoței ai mei, nemțotei mici și tare drăgălași, v-aș putea croi și-o galerie foto impresionantă. Așa cred. Nu am reușit nici acum să descarc fotografiile. Acum doar vă amăgeam puțin. M-am întors la mijlocul lunii august și am intrat în secunda doi cu capul direct în muncă. Cu primul moment de respiro ivit la nici o săptămână și jumătate de la întoarcere, am fugit în Vama Veche. Scurt, pentru doar trei zile. Dar ce zile… Ce-a fost în Vamă rămâne în Vamă. Și la mine. Vă amăgesc iar, na. Ce să fac?! Nu vă pot spune.

Păi și cam asta a fost. Muncesc. Iar și iar. Week-end-ul acesta, culmea!, îl am liber. O fi post și nicio dezlegare la nunți și alte cumetrii? Habar nu am și nici nu-mi pasă. Am să plec în Vama Veche. Iar și iar. Așa mi-am promis că o să fac. Cum prind trei zile, fie libere, fie mai lejere, cum le execut. Nu-mi pasă dacă vine apocalipsa după. Nu-mi mai pasă dacă vine valul și-mi ia calul. Asta e! Fie ce-o fi! Bine, la întoarcere, dacă vreți, o să vă povestesc cum a fost în Vamă. Sau nu. Sau vă povestesc despre Viena. Sau despre vreme. Sau despre doruri, poezii și alte tristețuri. Sau poate găsesc timp și vă desenez ceva sau vă cânt. Văd eu.

Acum să ascultăm ceva frumos, a regăsire, căci „nothing really ends” pe bune. Sau, mă rog, pe-acolo, câtă vreme îți dorești ca ceva să rămână viu și nealterat…

P.S. – Nici textul melodiei nu-i chiar de lepădat și

P.S.² – nici mie nu mi-a fost dor de voi 😉