Sistemul circulator întortocheat al primăverii

A trecut fix un an, o lună și douăzeci și două zile de când nu am mai publicat nimic nou aici, exceptând o vagă repostare a unui articol mai vechi dar, ăsta din urmă, fu scurt ca un strănut, așa că nu se pune.

Cum vă spuneam, au trecut 418 de zile pline cu nimicuri, 10.032 de ore din care jumătate le-oi fi dormit, 601.920 de minute din care vreun sfert le-am pedalat și privit în gol și 36.115.200 de secunde din care nu-mi aduc aminte nimic dar tot ce știu, aproape cu certitudinea prostului, este că toate au ticăit scurt, tic-tac/tic-tac înspre înapoi. De-a-ndoaselea. Ați spune că ar fi imposibil așa ceva, ar fi ca întoarcerea-n movilă a bobului de nisip din zidiri. Dar uite că se poate, o simplă matematică și niciun algoritm înțelept înspre-nainte. Doar o scurtă statistică dureroasă, ca aia a accidentelor rutiere de pe DN1, provocate de polei, într-un an. Derapaje. Neadaptarea vitezei la condițiile de trafic. Ațipirea la volan… Nah, am ațipit și eu vreo 418 de zile, într-o manieră ușor exagerată, deloc regretabilă.

Nici măcar mie însămi nu-mi mai este dor de mine, darămite vouă, nicio tresărire, nicio licărire. Desigur, am făcut câte ceva frumos sau bun despre care o să vă povestesc, poate, pe rând. Ceva proiecte personale, niște lansări de cărți de și cu oameni dragi, câteva concerte, au fost câte puțin din toate dar, în foaierul inimii, au rămas prea multe uși și sute de ferestre opace. Apoi, s-a mai întâmplat câte-o moarte, au venit valuri de imense tristețuri, căderi, nelămuriri, răzvrătiri și doruri. Despre acestea nu am să vă povestesc. Sunt inerente, urâte și imuabile – ca facturile.

Eh, nu vă mai obosesc. Sunt istovită eu destul. Le aveți și voi pe-ale voastre. Nu știu cât de bine o duceți sau cât de împliniți sunteți, așa că iaca, eu nu v-am spus nicio noutate. Postarea asta e doar un oftat sau un mic semn de viață sau, poate, doar un alt nerv de primăvară cu un pas înspre vară – înainte adică, ce să vezi?!! Pânâ una, alta, m-a strâns zidirea…

Altfel, eu sunt tot un drac cu mov pătat și în vene revărsat, tot plouat prin capilare, înnodat, congestionat, prin venule alergat, scurs molatec spre artere cu gând clar de-sfâșiere, din enzime respirat și profund energizat.
Tot cu vase multe, lungi sau scurte, dilatate/contractate, când rotunde, când pătrate, ba fumate, ba gripate. Și nebune.

Voi?

Anunțuri

Odă unui mugur gras

Am ieșit pe terasă să fumez o țigară și am încremenit zece minute în fața tufei de liliac ce prinde viață, zi după zi, sub ochii mei, fixând hipnotic un mugur gras ce stă să plesnească de prea plin ce e. Odată ajunsă în fața lui, mi s-a golit complet creierul de gândurile pe care le târâsem afară după mine și-n schimb mi s-a umplut gura cu gust de verde. Și nu, nu mi-a venit gândul ăla clișeic despre miracolul naturii trezite la viață (ăla, al naibii, vine subliminal, nu-l pot arăta cu degetul și nici nu-l pot atinge), și asta pentru că mie mi-a plăcut biologia la școală și știu cum prind viață minunile astea, fără să fac altare cu icoane la care să mă-nchin.

În fine, spuneam că nu m-a lovit gândul ăla tâmpit, ci un altul, la fel de clișeic și el, și anume că: aproape niciodată nu te oprești din alergătura asta dementă să stai cinci minute și să ciripești, amețit de fericire, despre micile bucurii ale vieții ăsteia. Despre mugurul ăsta gras, de pildă. În schimb, când ți-e rău și-ți scuipi tristețea prin toți porii, ai disponibilitatea unei halte de vreo două zile și șapte nopți și asta numai ca s-o plângi cu muci pe unde-ți vine mai la-ndemână. Pe foi mototolite sau pe foi lucioase proaspăt ieșite din tipar, pe-un umăr necăjit și el, la rândul lui, prin vreun cotlon de virtual și ăla amestecat cu muzică înadins căutată și menită să te arunce și mai tare-n groapa tristeții sau ți-o urli, pur și simplu,-n gura mare, pe stradă, unde toți oamenii trec surzi cu capetele-nfipte-n pământ. În pământul ăsta din care prind viață acum toți mugurii ăștia mici și grași și care seamănă cu niște bebeluși hrăniți cu fast-food. Dar noi, oamenii, nu ne tragem sevă din pământul ăsta. Noi ne veștejim în el. Abia după ce murim, întorși cu brazda în pământ, posibil să mai înmugurească ceva din noi. Și nici atunci nu-i sigur. Dar uite așa se scrie literatura, într-un singur roman, unul universal, în care toți autorii își varsă doar suferințele și tristețurile. Nimic despre muguri.

Asta am vrut să spun. Că am stat zece minute să mă holbez la un mugur. Și, culmea, nu m-am gândit nici la miracole, nici la fotosinteză și nu m-am gândit nici să-l fumez ci m-am gândit să-l spun aici și-apoi să-i cânt o odă a bucuriei. L-am spus deja dar nu mai bine îi cânt un cântecel de leagăn? Că prea semănă c-un bebeluș, îndopat cu forța, ce dă să se trezească gângurind ca prostu’-n primăvară. Să-i cânt ca să-l adorm la loc. Nu de alta, dar mai am și eu niște tristeți elongate-n mine și care cresc mai abitir ca mugurul ăsta de-i crapă haina pe el.

Nah… trezește-te, fraiere, eu nu mă mai plâng! Am descoperit cum, în doar zece minute, se duce dracului toată literatura lumii.

Alcovul albastru

Mă știai, m-ai vrut și m-ai avut atunci când m-ai strigat pe nume urlând din ventriculul stâng, cel mai îndepărtat și rotund. Dar, mai ales, atunci când ai dat de gustul de fier al sângelui din pocal și l-ai băut ca pe-un vin deși știai că erupe din tine, din carne și țesut necrozat,                                                                   țâșnindu-ți din vine                                                                                de dorul de mine.

În fiecare gând imund și-n fiecare vis geros te-ai învelit cu mine. Te-ai scufundat adânc și moale în vidul amniotic al uitării de sine și te-ai hrănit cu sete oarbă din caldele-mi enzime,                                                                                         iubindu-mă atât de vârtos                                                                    de-a secat și lumina în mine.

Alergându-ți nebună prin vene, m-ai răstignit în ventriculul drept și m-ai zidit în sept, de teamă să nu mă pierzi, între două secunde, și ca la fiecare chemare să-ți fiu vie ofrandă pe altarele-ți verzi și fecunde,                                                            în care descătușarea                                                                                ți-e singura rugă.

Mă cauți în toate și mă iubești-ntruna, într-o singură noapte, sorbind molatic din coapsele-mi fine, tainul dorit plin de morfine, agonizând spre dimineață ca zeii-mbuibați de-atâta ambrozie, de-atâta nectar că până și eu uit de mine amintindu-mă-n tine                                                                                       și nu știu ce dracului-mi faci                                                               de curge atâta albastru din mine.

                                             ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

Hai, dă-i play tangoului ăsta, ascultă-l și privește-l. Acum citește iar.

În care descopăr că o întâmplare cu un măr este doar o poveste cu final trist. Uneori.

Știți ce e? Am obosit să se tot plece de lângă mine. Mereu am urât acest →du-te↔vino← al sufletelor, ferme uneori, șovăielnice alteori, pe care nu reușesc să le adulmec ca atare dintru-nceput. Voi, suflete bune, mereu plecați cu bucăți din mine! Nu înțelegeți că de unde smulgeți, nu se mai regenerează? Poate că e vina mea. Se poate… pentru că, odată fiind lăsată să mă tupilez la pieptul omului cu suflet drag, eu nu-mi dau seama că acolo, de la un moment dat, doar un nasture mă mai privește fix în ochi în timp ce eu privesc ceva mai vag dar mult mai departe. Și dacă m-am culcușit acolo, am făcut-o din bucurie și cu liniște, din drag și regăsire, nu din nevolnicie. La naiba cu sufletul meu nătâng și cu gravitația lui!

Prea rari sunt oamenii care m-au făcut să leșin pe dinăuntru încât, la fiecare ceas al destrămării, să nu-mi vină să strig speriată: „Încă o clipă!” Și da, doar o clipă mai durează, exact atât cât cer, nimic mai mult, și apoi totul se deșiră așa cum se deșiră noaptea pe cerul dimineții. Imuabil. Când i-oi fi dat clipei măsura veșniciei, nici eu nu știu?!

Știu doar că, într-un final, la spartul clipei, doar podeaua își mai exercită, cu o oarecare grație, forța gravitațională. Un suflet care cade de la înălțimea unui nasture cu privire fixă, direct pe podea, este ca mărul căzut în capul lui Newton. Din această cădere rezultă:

unde F este, desigur, magnitudinea forței de atracție, G este constanta gravitațională, m1 și m2, deși par neimportante fiind notate cu m mic, reprezintă două suflete punctiforme cu mase diferite (!) iar r este distanța dublată dintre cele două. Doar că, de cele mai multe ori, distanța dintre cele două suflete punctiforme, în loc să se reducă, apropiindu-le, se reduce brusc doar la distanța pe care unul dintre suflete o parcurge, în ↓, de la ↑ nasturelui cu privire fixă, care pleacă, la podeaua rămasă, podea cu deschidere largă și ≅ cu o gaură neagră. Trist!

Ceea ce nu am înțeles la (și despre) timp, este că, această constantă gravitațională, este una fizică empirică, o formulă fără niciun suport teoretic și, deci, cel puțin la nivel senzorial, supusă oricărei erori. Iar clipa cerută poate avea aceeași constanță ca veșnicia, în tot acest câmp gravitațional cu simetrie sferică. Băi, și cât urăsc simetria!

Melodia asta aș putea să o transform într-un breloc de atârnat la cheia aia, căci nu există leac, sufletul nu știe nici matematică, nici fizică. Și circulă pe două sensuri… Dumnezeu știe de câte ori oi fi plecat și eu cu nasturele meu care privește direct în ochi.

 „Gravity is working against me and wants to bring me down

Oh gravity, stay the hell away from me!”

Kenza, îți mulțumesc pentru breloc.

Acesta este un exercițiu „literar”… sau, mă rog, cum i s-o spune… orice asemănare cu viața mea, cu viața ta, este pur și simplu întâmplătoare.     Și empirică.

Aici, de obicei, se pune titlu

Urăsc lumea, lunea și luna ianuarie. De când mă știu mi-am dorit ca luna asta s-o trăiesc fără lume, fără nume ci doar în pură hibernare, într-una verde crudă, așa cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă și explodând târziu, în primăvara nudă. Mi-e somn întruna și în doi și nu doar lunea.

Sunt bine.

În prima lună, aud bătându-mi în tâmplă câte două-trei întrebări pe zi. Nu în zi de luni, – mai rău! –, în zi de înțelepciuni. Așa e ianuarie, cu tâmple palpitânde de întrebări pervertite-n întâmplări mai mult sau mai puțin (ne)în-Tâmplate, (ne)împlinite, (ne)cuprinse și asta doar pentru că nu au fost promise. Și nici scrise, ci proscrise.

Da, sunt bine.

Întrebări sucite scurt, rostogolite mut, date de-a dura, de-aici încolo, de-a dura-n gol, în Do bemol, cu cercetări și procesări, priviri mirate cu ochi noi cu gene lungi și pleoape moi, și-apoi întoarse pe un drum întortocheat înspre sine aruncat. Punct ochit, punct lovit. Efect de bumerang. Zbang!

Zău, sunt bine!

Și vrei să dormi. Și ațipești. Și toate întrebările întind din aripi și se pregătesc de zbor, iar zborul lor te duce viu spre mâine și iară știi. Cam tot ce s-a întrebat, ce s-a răspuns sau ce s-a mai tăcut. E marți. Dar nu e Martie. Cum să te-mparți? În părți egale. Una de zi și una de noapte. Ambele urlate cu poftă în strigăte de șoapte. La ce să visezi dacă întrebările sunt coapte și-n tine n-au niciun răspuns?! De nepătruns.

În rest, sunt bine.

Exact cât ți-e și ție în luna asta somn.

Nu vreau să vin din mine înspre mâine ci vreau ca luna asta să stau închisă-n mine, să m-adorm. Să dorm cum doarme sâmburele-ntr-o caisă udă. Sau ca o dudă. Dar explodând târziu, în primăvara nudă.

Nu este o postare tristă. E aproape fericită într-o lună de ianuarie cu patru luni și lume. Întrebările… cam toate mi le-am pus. Poate într-o zi de luni, vreodată, sau nicicând, sau de îndată, voi găsi pe sub vreo piatră, un răspuns.

Nimic nu-i nou. Eu doar ce v-am mai spus.

♠♠♠♠

De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

Cu spleen-ul la remaiat

Etichete

anotimpuri, Antonio Vivaldi, Astor Piazzola, Richard Galliano, TANGO

M-am scuturat de tot praful și de tot spleenul cicatrizat în mine de-o vreme, în doar o singură oră și un pic petrecută în compania lui Richard Galliano și a muzicii lui Vivaldi plimbându-se la braț cu Piazzolla.

Aseară, în intimitatea și acustica excelentă a Sălii Radio, a avut loc spectacolul lui Galliano, alături de Orchestra de Cameră Radio. Concertul a marcat, de altfel, închiderea stagiunii ansamblului și mi-a descătușat mie obsesia nebună pe care o am cu acordeonul lui Galliano. Obsesie pe care am adus-o și aici, în câteva rânduri. Pentru că de obsesii nu te lepezi, ci le aduci mereu mai aproape, ca să le ai la îndemână atunci când doare. Dar, de data asta, nu vreau să fac nicio recenzie a concertului, nici măcar nu vă spun mai multe despre Galliano sau despre amorul meu nestingherit cu el, nici cine a dirijat (Gabriel Bebeșelea, nah!), nici cum s-au succedat piesele sau ce a cântat la bis.

Vă spun doar că

Atâtea anotimpuri, împerecheate divin, ale lui Vivaldi și Piazzolla, nu le-am peTrecut nicicând. Așa trezire năprasnică dintr-o primăvară vivaldiană, sfârșită pasional într-o iarnă sfâșietoare (p-asta, dacă nu o asculți, nu mai vorbesc cu tine!), pe străzile Buenos Aires-ului, nu mi-am imaginat nici măcar îndărătul pleoapelor, darămite să le trăiesc și să le respir din aerul limpede expirat de foalele acordeonului lui Galliano.

Foșnet de frunze, adiere de vânt, seninul, aburii calzi și verdele crud, păsările și ploaia, norii și gerul, ceața și vântul, toate caracteristicele anotimpurilor, înșirate imuabil, se metamorfozau atât de subtil în miile de note și sunete izvorâte și apoi revărsate din viori, pian, contrabas, violoncele și da, mă repet, din cutia magică a lui Galliano, încât aveai senzația unei vieți trăite pe de-a-ntregul dar într-o manieră rostogolită fast-forward amețitoare, viață trăită în afara timpului, în uitare.

Și erotismul – oh, da! – erotismul degajat din tangourile lui Piazzolla, eliberat fie leneș, ca fumul de țigară dintre buzele cărnoase și umezite ale unei femei, de simțeai că transpiri urlet și dorință și sigurătate pe sub haine, fie pătrunzător la fiecare răsucire, aproape metaforică, a unei singure note ce atrăgea după ea un tumult de senzații atât de viguroase și de răscolitoare, că te loveau în vintre, căscându-se în tine hăul.

Și nu faci nimic ci taci și-asculți cu ochii închiși. Și simți ce nu ai mai simțit de prea multă vreme.

După toată poezia asta trăită, spectatorii, perechi, perechi, s-au strecurat afară, în ploaie, prelinși prea moi, prea noi, prea goi.

Prea doi în doi.

Vin ca să am de unde să plec

A trecut atât de multă vreme de când nu am mai trecut pe aici încât nici nu știu de unde să o apuc. Drept urmare nu o apuc în niciun fel. O las așa…

Lucrurile nu par să se îndrepte. Și nu doar în ceea ce mă privește. E ciclică. Dacă ai o perioadă îndelungată ceva mai bună e musai și reversul. Doar că atunci când nimic nu se așează, când nimic nu merge, timpul se dilată. Percepția devine gravă. Tendința de a face din țânțar armăsar pare și ea îndreptățită deși, cu fărâma de luciditate pe care o mai am, îmi dau seama că nu e.

Să vedem de ce.

Am mai pierdut un om de lângă noi. Un fost coleg de facultate, un fost colaborator de-a lungul vremii, un cameraman și un fotograf de excepție dar, înaintea acestora, am pierdut omul, prietenul drag. Un munte de om, și la propriu și la figurat. Răpus pe neașteptate de o boală. Secerat. La 39 de ani, proaspăt căsătorit, viitor fost tătic peste doar două luni. Nu a mai apucat. Nu mai spun torentul de gânduri și de stări care au pus stăpânire pe mine, vi le puteți imagina și singuri… Continui să mă întreb la ce bun toate astea? Care este rostul??? Care este și unde (se) duce lupta asta de zi cu zi??

Nu au trecut nici trei zile de la o ultimă întâmplare care mă bântuie continuu de-atunci. Un tânăr englez, total orb și parțial surd, cu un transplant de rinichi, ajunge în București. Este călător independent. Are 36 de ani și se numește Tony Giles. România este a 92 a țară în care ajunge. Și singura, de altfel, în care a fost tâlhărit de două ori, în aceeași zi, de niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni. A doua oară i s-a întâmplat exact pe strada unde am biroul. Din fericire i-am auzit strigătele disperate și am ieșit. Nu vă mai pot descrie tot ce a urmat… Am stat cu el aproape o oră după care i-am chemat un taxi, i-am plătit cursa ca să fim siguri că nu va fi tâlhărit a treia oară. La despărțire, Tony ne spune cu zâmbetul pe buze, dar cu urmele mâinii ticălosului încă pe gât, cu bastonul aproape rupt, că: ”Doesn′t matter, it′s a lovely country with very nice people”! Na, înghițiți și voi nodul ăsta. Da, el este un om. Nu, noi nu mai avem nicio șansă. Suntem la limita de jos a oricărei societăți din lumea asta mare, fie ea și tribală.

Să continui? Nu are niciun sens. Chiar nimic nu pare să mai aibă sens. Am prețuit și prețuiesc în continuare nimicurile. Prostiile ce par a-ți aduce liniște, bucurie, stabilitate. Lucruri efemere, lupte surde, cauze pierdute. Sunt o idioată. Fără sănătate, nu ai nimic. Fără copii, nu ai nimic. Fără familie și fără prieteni, nu ai nimic. Iar cele de mai sus sunt a nu știu câta lecție primită.
Sentimentul inutilității, al trăitului în van și lăsatul nimicului în urma ta e unul dintre cele mai cumplite lucruri ce ți se pot întâmpla, în cazul în care apuci să trăiești mai mult și nu suferi de vreo boală. Ca și amăgirea cu „lasă, există timp pentru toate”. Nu există.

Altfel, eu sunt bine. Așa cred.

Habar nu am ce titlu

Ultima postare nu este una de care să fiu mândră, dar stările acelea m-au secătuit cu totul și, până la urmă, mă reprezentau atât de bine și pe de-a-ntregul, încât trebuia să dau drumul la supapă undeva. Și am făcut-o aici. Din păcate. Dar, mă rog… sunt zile bune, zile proaste și am învățat că trebuie să se succeadă. Musai.

Din totul amarul ce răzbătea de acolo, undeva spre final, vorbeam de niște puține plăceri rămase. Nu, nu despre cafea și țigări voiam să scriu acum ci despre acele mici proiecte de restaurare a unor vechituri.

Haideți să vă povestesc despre lucrurile acestea.

O parte dintre voi știți că sunt pasionată de antique-uri și că, de altfel, colecționez și diverse. Tot o parte dintre voi știți că, în viața de zi cu zi, mă ocup cu organizarea de evenimente, de orice natură  (ah, da! – sursa mea constantă de nemulțumiri). Iarăși, o parte dintre voi, mai știți că de profesie sunt totuși actriță dar și scenografă în același timp. Studiile mă recomandă însă viața bate filmul!  Buuuun… Am stat mult și m-am gândit cum pot să împac lucrurile învățate și lucrurile care-mi plac cu cele care nu, și cum să le întrepătrund într-un singur proiect. Și am găsit cum.

Am dezvoltat în cadrul firmei un nou departament care oferă spre închiriere diverse obiecte de recuzită, și care departament, se numește Little Corner. Activând în domeniul evenimentelor și circulând în mediul cinematografic, prin prisma prietenilor, am înțeles că astfel de obiecte, oferite spre închirere, au un potențial serios. Și chiar au. Filmările sau sesiunile foto de astăzi, fie că vorbim de cele de nuntă, fie că vorbim de cele de modă și beauty, etc., se fac cu recuzită aleasă în diverse tematici. Acesta este un trend în ascensiune. Cum nici un editor de revistă, nici un fotograf, regizor sau cuplu de miri, nu vor investi, achiziționând aceste obiecte vechi autentice, unele chiar rare și valoroase sau alte props-uri, pentru un singur proiect, cea mai bună soluție ar fi să le închirieze punctual. Bașca, au la pachet, și om specializat în set-up-ul de cadru, al spațiului și al obiectelor. Adică eu. Asta pentru că nu le dau oricui în mână și pentru că trebuie să fie un mediu relativ controlat.

Așadar, în ultima vreme, asta am făcut. Am scos, inventariat, curățat, lustruit, fotografiat, măsurat fiecare obiect în parte, am creat, în primă fază, un blog și o pagină de Facebook, am dat sfoară-n țară și iată că, la nici două luni, sosesc primele comenzi, se antamează, se rezervă, se dezvoltă discuții. Între timp, continuând să extindem lista și diversitatea obiectelor și accesoriilor, am cumpărat sau am scotocit peste tot, prin podurile și beciurile noastre și ale prietenilor noștri, și am scos la lumină, diverse piese de mobilier, deloc valoroase și chiar degradate, dar care care puteau fi refăcute și aduse la o viață nouă. Ca să exemplific, câteva scaune, mese, cuiere Thonet au fost reparate, lustruite și revopsite în culori pastelate, așa cum noul curent în decorațiuni, Shabby-Chic-ul, o cere. Am îmbrăcat sticluțe în dantele, am vopsit și am pictat paravane, am făcut ghirlande, indicatoare și pom-pom-uri și câte și mai câte… Voilà proiectele DIY!

Această prezentare necesită JavaScript.

Și…o foarte mică parte din piesele autentice, moștenirile:)

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici am dispărut de fapt. Celor care s-au îngrijorat, celor care mi-au scris și, în mod special, cuiva anume, care aproape că m-a declarat cinică, vă mulțumesc și îmi pare rău că nu v-am răspuns cu promptitudine. Celor care m-ați vizitat constant și mi-ați fost alături mereu, indiferent de, vă mulțumesc, de asemenea și-mi cer scuze că tot lipsesc. Și de la mine, și de la voi. Dar aveam nevoie de această semi-pauză, ca să-i spun așa, ca să-mi aerisesc mințile, ca să mă implic cu sufletul în ceva nou și atât de frumos, ca să găsesc în același timp, surse noi de plăcere și inspirație. Iar voi, o să mă iertați, nu-i așa?