În care descopăr că o întâmplare cu un măr este doar o poveste cu final trist. Uneori.

Știți ce e? Am obosit să se tot plece de lângă mine. Mereu am urât acest →du-te↔vino← al sufletelor, ferme uneori, șovăielnice alteori, pe care nu reușesc să le adulmec ca atare dintru-nceput. Voi, suflete bune, mereu plecați cu bucăți din mine! Nu înțelegeți că de unde smulgeți, nu se mai regenerează? Poate că e vina mea. Se poate… pentru că, odată fiind lăsată să mă tupilez la pieptul omului cu suflet drag, eu nu-mi dau seama că acolo, de la un moment dat, doar un nasture mă mai privește fix în ochi în timp ce eu privesc ceva mai vag dar mult mai departe. Și dacă m-am culcușit acolo, am făcut-o din bucurie și cu liniște, din drag și regăsire, nu din nevolnicie. La naiba cu sufletul meu nătâng și cu gravitația lui!

Prea rari sunt oamenii care m-au făcut să leșin pe dinăuntru încât, la fiecare ceas al destrămării, să nu-mi vină să strig speriată: „Încă o clipă!” Și da, doar o clipă mai durează, exact atât cât cer, nimic mai mult, și apoi totul se deșiră așa cum se deșiră noaptea pe cerul dimineții. Imuabil. Când i-oi fi dat clipei măsura veșniciei, nici eu nu știu?!

Știu doar că, într-un final, la spartul clipei, doar podeaua își mai exercită, cu o oarecare grație, forța gravitațională. Un suflet care cade de la înălțimea unui nasture cu privire fixă, direct pe podea, este ca mărul căzut în capul lui Newton. Din această cădere rezultă:

unde F este, desigur, magnitudinea forței de atracție, G este constanta gravitațională, m1 și m2, deși par neimportante fiind notate cu m mic, reprezintă două suflete punctiforme cu mase diferite (!) iar r este distanța dublată dintre cele două. Doar că, de cele mai multe ori, distanța dintre cele două suflete punctiforme, în loc să se reducă, apropiindu-le, se reduce brusc doar la distanța pe care unul dintre suflete o parcurge, în ↓, de la ↑ nasturelui cu privire fixă, care pleacă, la podeaua rămasă, podea cu deschidere largă și ≅ cu o gaură neagră. Trist!

Ceea ce nu am înțeles la (și despre) timp, este că, această constantă gravitațională, este una fizică empirică, o formulă fără niciun suport teoretic și, deci, cel puțin la nivel senzorial, supusă oricărei erori. Iar clipa cerută poate avea aceeași constanță ca veșnicia, în tot acest câmp gravitațional cu simetrie sferică. Băi, și cât urăsc simetria!

Melodia asta aș putea să o transform într-un breloc de atârnat la cheia aia, căci nu există leac, sufletul nu știe nici matematică, nici fizică. Și circulă pe două sensuri… Dumnezeu știe de câte ori oi fi plecat și eu cu nasturele meu care privește direct în ochi.

 „Gravity is working against me and wants to bring me down

Oh gravity, stay the hell away from me!”

Kenza, îți mulțumesc pentru breloc.

Acesta este un exercițiu „literar”… sau, mă rog, cum i s-o spune… orice asemănare cu viața mea, cu viața ta, este pur și simplu întâmplătoare.     Și empirică.

Opioidă

   Mi-ar fi plăcut să mă pot detașa de propria-mi persoană și-apoi să-mi părăsesc propriul trup. Să pot să mă iau eu pe mine însămi și să mă scot dinlăuntrul meu. Și apoi să mă așez undeva, golită și dezbrăcată de toate și să mă privesc fără subiectivism. Să mă cântăresc. Să mă controlez și să mă studiez așa cum studiezi o haină pe care vrei s-o cumperi și o cauți de eventualele defecte. Să mă uit cum sunt croită, cum mă port, ce spun, cum ascult, cum privesc, cum râd, cum tac, în ce culori sunt, cum mă raportez la ceea ce mă înconjoară. Să mă așez undeva jos și să mă privesc de-acolo ca mai apoi să mă așez undeva mai sus, privindu-mă în continuare. Fără superficialitate. Poate așa mi-aș afla locul, poziția, nasul, dar mai ales măsura. Măsura mea și a tuturor lucrurilor. Ca o măsură pentru măsură. Ca o măsură între măsuri. Nimic mai mult.

Credeam că mi-am inventariat într-un fel aproape toate valorile primordiale, credeam că sunt așezată corect între semenii mei. Credeam că am înţeles lucruri fundamentale despre prietenie sau despre lipsa ei, despre onoare, moralitate, credeam că disting coloanele vertebrale poziționate la verticală, credeam că fac diferența între pânza din iută și catifea. Dar am înţeles, într-un final, că tot ceea ce ni se întâmplă constant, nu sunt doar niște experiențe amare sau dulci și am înțeles că nu traversăm doar o perioadă grea, că noi nu trăim o criză economică (ce glumă proastă!) ci una morală mai ales, că ne depersonalizăm, că ne descuamăm strat după strat, că suntem otrăviți până în măduva oaselor, că am devenit egoiști până în cea mai mică fibră a noastră şi că nici pic de puritate sufletească nu mai sălășuiește în noi. Iar al naibii proverb cu cămaşa şi haina e mai adevărat ca niciodată!

Mi-e aproape ciudă pe mine însămi fiindcă dau dovadă de prea multă încredere, ca să nu-i zic prostie, de modul absolut neselectiv în care aleg uneori sperând la (ce? – vise de popă beat!) şi că mă complac în chestiuni ce se dovedesc nepotrivite sau frustrante de-a dreptul. Dar nici nu prea știu să fiu altfel. Și da, iar scriu despre frustări. Episodic chiar. Nasol, nu?Aş vrea să am măcar forța de a face curățenie generală în tot dar, mai ales, de a mătura toate gunoaiele. Mă întreb, ce-ar mai rămâne de fapt?

Meménto

Eu știu că cerul e sus. Stelele răsar, acolo sus, pe el. Dar e nefiresc! Pentru că prea des cerul cade iar eu mă împiedic de stele. Dar ce știu eu? Eu am dezordinea mea firească în prea ordinea nefirească a lucrurilor. Acum la mine cerul e jos și strivesc stele sub pași.

Se spune că zborul e perfect. Să zicem că sunt dispusă să cred. Și-atunci întreb: de ce nu ar fi perfectă și căderea bruscă? Nici măcar picajul lin nu e? Uite, vreau încă o aripă frântă doar pentru a mai avea de unde să-mi trag elanul. Elanul înțeleg că nu este perfect. Pentru mine ar fi.

Din când în când îmi plac pantofii roșii, mai mereu mănânc mere verzi cu biscuiți, de ceva vreme și pentru multă vreme am devenit dependentă de sâmburii lemnoși de migdală amară. Nu-i mestec, îi înghit cu ceai. Îmi place somnul comatos cu ursulețul meu de pluș în brațe. Total întâmplător.

Toamna asta usucă. Nu știu când a început și nu știu când va termina. Dar se va termina. Cu minte înceată încerc să-mi amintesc de mine. Folosesc tehnici clasice renăscute din propria-mi uitare. Nu-mi iese! M-am uitat și i-am uitat prea mult de mult. Dolce far niente.

Nu înțelegeți nimic. Nici eu nu mai înțeleg. Acum câteva zile, unui prieten de-al meu, în doar o singură secundă, i s-a năruit toată viața. E fără de început. E doar cu sfârșit. M-a răscolit. Încerc să înțeleg și stau cu toți nervii întinși și cu urechile atât ciulite încât aud tot. Mai ales viața cum se scurge.

Erată: nu dorm cu un ursuleț de pluș ci cu o oiță de pluș. O cheamă Fluffy. Da, mă înec acum într-o erată pentru că în eroare mă aflu de prea multă vreme.

Știu. Cerul se va așeza la locul lui, acolo sus. Și stelele, în noapte, tot acolo or să răsară. Poate noi nu vom mai fi în același loc al nostru.

Șșșșșșșșt… acum încerc să-mi amintesc un cântec de leagăn.

mersul de-a-ndoaselea

Etichete

mirror-mirror-on-the-wall

Mă duc în loc să stau, plec când trebuie să vin, mă așez când trebuie să mă ridic, răspund atunci când trebuie să tac și tac atunci când trebuie să spun. Sunt eu?

Merg cu picioarele în nori, cu capul în pământ, căldura mă contractă, miros sărat, mi-e sete de acru, mă ustură pielea de frig, mă dor plăceri, plâng la glume, râd a dramă, focul mă îngheață și rima nu se mai împerechează-n mituri cu zei. Sunt eu?

Zborul păsărește, soarele-i pe cerul nopții, apa curge în amonte și pietrele trec, visul mă caută ziua, mă întâmplu în fiecare secundă, interjecțiile mă vorbesc, colorez cu alb și negru, umbra mă aruncă pe trotuar, somnul mă doarme, uitarea mă amintește, lacătul mă dezleagă, greșeala mă iartă. Sunt eu?

Îmi bag o mână în mine și mă întorc pe dos, defilez cu spatele mergând înainte, privesc cu ochii din fundul capului, observ atent cu mâinile, inspir expirație, porii mă transpiră, gândul mă gândește, iepurește doarme-n mine, iubescul urăște, surâd fără gură, merg pe sârmă ghimpată, zidul mă oglindește, m-arunc în vid și vidul se aruncă în mine. Sunt eu?

… Sunt eu. Nebun și atât de om…

Ia talentu’ de unde nu-i

Etichete

eu, viata, zi

E adevărat, ultimele mele postări n-au avut nicio importanță majoră și nici vreo tușă personală. Realizez că talentul nu a trecut pe la mine când eram în leagăn și nici nu am avut de unde să-l dobândesc pe parcurs, că n-a fost să fie.

M-am aventurat aici, animată probabil ca mulți alții, de dorința de a exista cumva altfel și de a da glas unor păreri, idei, stări care mă perpelesc de-o vreme încoace, fără nicio legătură însă cu bine cunoscuta criză a femeii trecute de 30 de ani. Nu mi-am făcut un blog pentru a șerui chestii simpatice, muzică, proză și anecdote – pentru asta feisbuchim. Punem ceva, dăm laic, primim laic. Nu ăsta a fost scopul!

De vreo două săptămâni călăresc blogosfera românească și recunosc că am rămas plăcut impresionată. Am descoperit oameni extrem de talentați, scriitoricește vorbind, oameni care au de împărtășit experiențe frumoase, oameni ale căror voci le poți auzi și dacă ai fi surd. Am dat de bloguri excepționale pe care le urmăresc acum constant, am dat de bloguri bune, cu tematici, cu un umor extraordinar, cu verb și ritm, am găsit bloguri cu care chiar dacă nu am empatizat asta nu înseamnă că sunt rele, am dat de cercuri literare, am dat de Cenaclul Flacăra bloguistic. Toate insă, fără excepție, au un ceva al lor – o particularitate, o linie, un traseu, o idee, un stil și m-au făcut să-mi dau seama că sunt și pe pustii, nu doar cu capul în nori.

Nu sunt o nulitate, nici pe departe – sunt doar un om invalid de cuvinte frumoase așezate cu măiestrie într-o pagină. Ca orice om invalid, mi-am creat niște cârje cu care să pot înainta o vreme.  O cârjă este 1 design per day, pentru că arta, în orice formă ar fi îmbrăcată, designul, arhitectura, sunt dintre puținele lucruri prin care respir și pe care le iubesc cu patos. Prin artă m-am format ca om, ca spirit și nu în ultimul rând profesional. De altfel, a fost prima idee a blogului meu. L-am vrut un blog de timp liber, unde să îmi așez iubirile și pasiunile: arta, fotografia, casele vechi, muzica. N-am vrut să mă desfac ca o ceapă din coajă și nu am vrut să fac pe nimeni să vibreze la ceea ce spun eu, n-am vrut să fiu altfel decât ceea ce sunt! A doua cârjă, Fragmente, mi-am creat-o pentru că îmi plac lucrurile cu tâlc, cu spirit, pentru că îmi plac literatura, umorul, grafica de tip visual statement, pentru că îmi plac mințile sclipitoare și pentru că, oricât aș încerca eu, nu aș reuși să exprim mai nimic, nici în o mie de pagini.

Recunosc că nu sunt o fire calină, romantică, introvertită sau predispusă la compuneri literare mărețe, din contră! Sunt tăioasă, cinică de multe ori, pasională, predispusă la autocritică, la ironie, la pamflet.

Acum, poate că n-am găsit încă cerul pe care să mă așez ca un adevărat nor 9, așa o fi! Sunt pe nicăieri dar nu sunt un căpitan care își abandonează nava așa de repede. Mă străduiesc!

Am vrut să scriu despre asta, pentru că, spre surprinderea mea, am câțiva oameni frumoși care mă citesc și care îmi urmăresc blogul. Vă sunt datoare într-un fel! Eu iau de la voi mereu lucruri frumoase dar nu pot deocamdată să vă ofer ceva pe măsură.

Prietenii mei, sunt mult în urma voastră! Dar n-am să vă cer să mă așteptați și pe mine, vă ajung eu din urmă!

Păi, de ce aşa…?!

Etichete

eu, jurnal

Păi, uite, să zicem că e un soi de jurnal.
Aşa îl vreau şi deocamdată îl vreau DOAR pentru mine.

Vreau să îmi pun în ordine puţinele gânduri pe care le mai am între 758 de hârtii învârtite la birou, între cele 274 de e-mailuri, între cele 2453 de telefoane şi cele 62 de întâlniri de peste zi. Aş mai avea timp de-o omletă pe seară, poate o maşină de spălat până la culcare. E mult, e puţin? Nu ştiu, dar cred ca îmi rămân vreo 10 gânduri DOAR ale mele! Şi p-astea vreau să mi le ordonez aşa cum pot, cum ştiu sau cum poate nu mai ştiu să o fac! Nu zic, timp aş mai avea şi pentru mine, doar că p-ăsta îl gestionez foarte prost şi îmi reproşez în fiecare zi lucrul ăsta!

Vreau un jurnal ca pe vremuri. Din păcate, am înlocuit stiloul cu tastatura şi/sau cu stylus-pen-ul telefonului. Uit să scriu pe o coală de hartie. Mi-e dor să scriu cu stiloul ca la şcoală. Mi-e dor să mâzgălesc cu creionul pe orice foaie, caiet, agendă care îmi pică în mână – inimioare, steluţe, schiţe şi portrete sau simple dicteuri! Acesta, să zicem că e un jurnal „modern” şi dacă va rămâne doar al meu, nu-i bai! Măcar pe ăsta nu-l dosesc sub haine în şifonier şi chiar dacă îl citeşte cineva, măcar nu mă simt violată!

Cele 10 gânduri rămase de peste zi nu sunt neapărat gânduri filozofice. Poate că mă apuc să caut răspunsuri la întrebări pe care mi le pun de-o veşnicie sau poate nu. Pot avea nostalgii blegoase, doruri, pot să-mi strig în gura mare fricile fără să mă tem de judecata altora, pot avea oareşce probleme de principii şi morală cu mine, cu unii, cu alţii, pot fi rea sau blândă, să-mi fac autocritică veninoasă cât cuprinde. DAR măcar nu sunt gânduri ascunse, căutate în mod voit şi îmbrăcate în haine de mătase, că nu le vând! Sunt gânduri, păreri, idei de om normal – cu bune şi rele, liber la minte şi sănătos la trup. Vreau să-mi fac liste cu cărţi de citit sau filme de văzut. Poate să postez o fotografie, o melodie, o ştire, o culoare, o poezie, un miros, ceva care m-a inspirat, ceva care poate că mă defineşte sau cu care m-am identificat/empatizat, ceva care m-a impresionat sau care mi-a transmis o emoție în momentul în care am văzut, citit sau ascultat şi pe care n-aş vrea să le uit vreodată! Le aşez aici pe toate, cumva de-a valma, dar ce contează! Aşa stau şi gândurile în capul meu!

Cam asta ar fi. Mă bucur că sunt doar eu cu mine!

Doamne, ce bine că ecourile gândurilor mele nu mi le aude nimeni!