Habar nu am ce titlu

Ultima postare nu este una de care să fiu mândră, dar stările acelea m-au secătuit cu totul și, până la urmă, mă reprezentau atât de bine și pe de-a-ntregul, încât trebuia să dau drumul la supapă undeva. Și am făcut-o aici. Din păcate. Dar, mă rog… sunt zile bune, zile proaste și am învățat că trebuie să se succeadă. Musai.

Din totul amarul ce răzbătea de acolo, undeva spre final, vorbeam de niște puține plăceri rămase. Nu, nu despre cafea și țigări voiam să scriu acum ci despre acele mici proiecte de restaurare a unor vechituri.

Haideți să vă povestesc despre lucrurile acestea.

O parte dintre voi știți că sunt pasionată de antique-uri și că, de altfel, colecționez și diverse. Tot o parte dintre voi știți că, în viața de zi cu zi, mă ocup cu organizarea de evenimente, de orice natură  (ah, da! – sursa mea constantă de nemulțumiri). Iarăși, o parte dintre voi, mai știți că de profesie sunt totuși actriță dar și scenografă în același timp. Studiile mă recomandă însă viața bate filmul!  Buuuun… Am stat mult și m-am gândit cum pot să împac lucrurile învățate și lucrurile care-mi plac cu cele care nu, și cum să le întrepătrund într-un singur proiect. Și am găsit cum.

Am dezvoltat în cadrul firmei un nou departament care oferă spre închiriere diverse obiecte de recuzită, și care departament, se numește Little Corner. Activând în domeniul evenimentelor și circulând în mediul cinematografic, prin prisma prietenilor, am înțeles că astfel de obiecte, oferite spre închirere, au un potențial serios. Și chiar au. Filmările sau sesiunile foto de astăzi, fie că vorbim de cele de nuntă, fie că vorbim de cele de modă și beauty, etc., se fac cu recuzită aleasă în diverse tematici. Acesta este un trend în ascensiune. Cum nici un editor de revistă, nici un fotograf, regizor sau cuplu de miri, nu vor investi, achiziționând aceste obiecte vechi autentice, unele chiar rare și valoroase sau alte props-uri, pentru un singur proiect, cea mai bună soluție ar fi să le închirieze punctual. Bașca, au la pachet, și om specializat în set-up-ul de cadru, al spațiului și al obiectelor. Adică eu. Asta pentru că nu le dau oricui în mână și pentru că trebuie să fie un mediu relativ controlat.

Așadar, în ultima vreme, asta am făcut. Am scos, inventariat, curățat, lustruit, fotografiat, măsurat fiecare obiect în parte, am creat, în primă fază, un blog și o pagină de Facebook, am dat sfoară-n țară și iată că, la nici două luni, sosesc primele comenzi, se antamează, se rezervă, se dezvoltă discuții. Între timp, continuând să extindem lista și diversitatea obiectelor și accesoriilor, am cumpărat sau am scotocit peste tot, prin podurile și beciurile noastre și ale prietenilor noștri, și am scos la lumină, diverse piese de mobilier, deloc valoroase și chiar degradate, dar care care puteau fi refăcute și aduse la o viață nouă. Ca să exemplific, câteva scaune, mese, cuiere Thonet au fost reparate, lustruite și revopsite în culori pastelate, așa cum noul curent în decorațiuni, Shabby-Chic-ul, o cere. Am îmbrăcat sticluțe în dantele, am vopsit și am pictat paravane, am făcut ghirlande, indicatoare și pom-pom-uri și câte și mai câte… Voilà proiectele DIY!

Această prezentare necesită JavaScript.

Și…o foarte mică parte din piesele autentice, moștenirile:)

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici am dispărut de fapt. Celor care s-au îngrijorat, celor care mi-au scris și, în mod special, cuiva anume, care aproape că m-a declarat cinică, vă mulțumesc și îmi pare rău că nu v-am răspuns cu promptitudine. Celor care m-ați vizitat constant și mi-ați fost alături mereu, indiferent de, vă mulțumesc, de asemenea și-mi cer scuze că tot lipsesc. Și de la mine, și de la voi. Dar aveam nevoie de această semi-pauză, ca să-i spun așa, ca să-mi aerisesc mințile, ca să mă implic cu sufletul în ceva nou și atât de frumos, ca să găsesc în același timp, surse noi de plăcere și inspirație. Iar voi, o să mă iertați, nu-i așa?

Poem în cheia sol(itudinii)

Etichete

chei vechi, colecție, Ion Minulescu, romanța cheii

„Cheia ce mi-ai dat aseară –                            Cheia ce-am pierdut aseară
Cheia de la poarta verde –                                 Am cătat-o; Dar pe scară
Am pierdut-o chiar aseară!…                               Era noapte ca şi-afară –
Dar ce cheie nu se pierde?                                  Noapte ca sub boltuita
Cheia ce mi-ai dat aseară                                    Cupolă de mănăstire
Mi-a căzut din turn, pe scară                         Când s-au stins pe la icoane  Şi căzând, mi-a stins lumina.                               Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic –
Turnul celor trei blazoane:

AL IUBIRII

AL SPERANȚEI

                                                              ȘI-AL CREDINȚEI viitoare

Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,                         Şi m-am coborât pe scară…
Şi-au trecut de-aseară ore,                          Dar pe cea din urmă treaptă
Şi-ale zorilor aripe                                          Cheia ce mi-ai dat aseară
Fluturatu-mi-au grăbite,                                        Am găsit-o prefăcută
Ca şi clipele trăite                                               Într-o cupă albă, plină
Pe-albul treptelor sonore.                                    Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns –
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!…”

Romanța cheii – Ion Minulescu

•••••

Cheile din fotografii fac parte din colecția mea personală. Le-am înlănțuit cu (ne)măiestrie, pe-o treaptă de scară, în aceste cuvinte, mai mult într-o doară, neavând habar ce am să fac cu ele pe mai departe. M-am jucat cu ele pentru voi, dragele mele, Cella, GriArg și Vax-Albina, pentru că v-am promis câteva imagini cu o parte din această colecție. Dar pentru că nu aveam idee cum să le fotografiez, redându-le în cadre frumoase, cu cheie, mi le-am imaginat în forma expusă, alegând trei cuvinte (și ah, engleza asta – știu, nu mă omor prea tare că am făcut-o așa – dar în română, cuvintele erau prea lungi, și deși aveam suficiente chei, nu mă ajungeau treaptele scării!:) Apoi, în continuare complet lipsită de inspirație, am vrut să caut ceva versuri potrivite. Și-am găsit, într-un final, această frumoasă poezie a lui Minulescu, de care habar nu aveam și care mi s-a părut că e născută pentru cheile mele, cum nici nu sperasem, potrivindu-se de minune.

Ediție de colecție

Etichete

aparate foto, camere, colecție, vechi

Despre minunățiile acestea vroiam să scriu înainte de concertul lui Satriani!  Pentru că mi-am propus să scriu doar despre ceea ce-mi face plăcere, mi-am zis să vă împărtășesc una dintre cele mai frumoase îndeletniciri, de care mă țin de foarte mulți ani și voi transforma această postare, într-una de colecție! Da, pentru că vorbesc despre o colecție, pe care o dețin împreună cu prietenul meu, de aparate foto vechi. Sau mai bine zis, este una dintre multe alte colecții pe care le deținem. Însă aceasta ne este cea mai aproape de suflet și fiecare aparat ne este ca un copil!

Colecția noastră, a fost una destul de căznită, din varii motive! Am început să le colecționăm încă din timpul facultății. Dar pe atunci nu aveam suficienți bani ca să ținem pasul cu ele, acum, deși avem ceva bani, nu mai avem timp să le căutăm! De-a lungul anilor însă, am reușit să achiziționăm peste 100 de modele, variate ca brand și model, ca țară de proveniență, ca vechime și colecția este într-o continuă extindere pentru că nu ne săturăm de ele!

În urmă cu vreo două luni, când am avut ceva timp liber, am luat o mică parte din ele la fotografiat, cu gândul la această postare. Apoi, am așezat fotografiile în rame, special pentru voi, iar pe câteva dintre ele, cele din prim plan fotografiate, am scris pe passepartout-ul acestora, modelul, anul fabricației și câteva specificații tehnice, mai ales pentru cei interesați sau pasionați de aceste camere și care recunosc limbajul specific. De altfel, noi le avem indexate cum trebuie, ca la carte, așa că la cerere pot furniza mai multe detalii!

În mod normal, adevărații colecționari sunt axați pe unul-două modele, cel mult. Caută doar începuturi de serie, modele făcute pe comandă sau în serii foarte mici, drept urmare și foarte rare. Doar așa poți colecționa cu acuratețe. Dar noi am făcut-o oarecum după ureche și-am cumpărat tot ce ne-a făcut cu ochiul, dar am ales totuși, să fie bine întreținute, fără defecte vizibile și funcționale (măcar shutter-ul să declanșeze la toate vitezele). Din păcate, în timpul facultății dădeam doar peste aparate rusești, că pe acestea le găseai prin târgurile de vechituri. Apoi am început să găsim și alte branduri europene (nemțești, britanice, italienești) dar Kodak-urile, de exemplu, erau foarte rare. Treceau greu oceanul până în Europa de Est. Când am dibuit mai multe surse am ținut-o numai pe Kodak-uri. Apoi, am luat-o și noi ceva mai strategic, ținându-ne după „enciclopedia” în materie de aparate foto, a lui Jim McKeown – „The Guide of the Antique to Classic Cameras”.

În linii mari, am să vă spun câteva mărci de aparate, din care însă, deținem mai multe modele, mai noi sau mai vechi. Astfel, avem în colecție brand-uri ca Welta Weltini (I și II), Bessa Voigtländer (Vittoret D, Vito CL), Agfa (Billy Record, Clack, Box, Optima III, Isolette), Balda (Pontina, Jubilette, Baldina) Zeiss Ikon (Tengor, Icarette, Contessa, Ikonta, Nettel), Lubitel ( I și II, Lomo /Gomz), Beirette, Praktica, Kershaw Eight, Pouva, Perfekta, Zeh Zeca, Thorthon Pickard, Adox, Arette, Zenith, etc. și bineînțeles foarte multe Kodak-uri. Cele mai vechi, sunt cam din 1899 și până în anii ’60 – cele mai noi, să spunem așa, deși și acestea au mai mult de 50 de ani vechime. Unele sunt cu blitz-ul atașat, altele cu cutii și cărți originale, cele mai multe cu etuí-urile lor originale din piele, cu stylus-uri, cu plăci, cu declanșatoare detașabile, cu trepiede, camere de tip TLR-uri, box-uri sau cu burduf și în orice caz, în proporție de 98% sunt funcționale!!! Din păcate, multe nu mai pot fi testate, deoarece tipurile de film care se foloseau, nu se mai găsesc astăzi deloc sau se găsesc foarte rar, în câteva magazine specializate, însă peste mări, țări și alte oceane!

Nu aș vrea să vă înnebunesc cu alte detalii legate de această pasiune a mea, deși, știu câțiva oameni, bloggeri la rândul lor dar și cititori, ca Dan St. Andrei, Arhitectul, Imagine Continuă, Pieces, Photoblog care împărtășesc această pasiune, pentru fotografii & aparate și s-ar bucura de mai mult de-atât. Probabil mai sunt și alții dar nu știu eu! Postarea aceasta le-o dedic în mod special (știu ei de ce!) dar și vouă, dragilor … că nu se știe când dați peste o cameră veche cu povestea ei cu tot și vă-ndurați s-o luați acasă cu voi! Așa se declanșeză „microbul” și-apoi mai cauți una, și încă una! Și dacă dați peste un Graflex, anunțați-mă! Vă las acum să răsfoiți, spre delectare și restul fotografiilor din galerie!

Colecționară de obiecte și amintiri

Etichete

amintiri, antichități, fotografii, obiecte vechi

Întotdeauna am fost pasionată de lucrurile vechi și de obiectele cu parfum de poveste. Această pasiune o moștenesc de la tatăl meu. Tot de la el moștenesc iubirea pentru jazz, pasiunea pentru rebus, caligrafia, aplecarea spre artă și multe altele. Dar mă opresc acum la pasiunea cu care el colecționa obiecte vechi, obiecte pe care le aduna de pe la prieteni, din târguri sau magazinele de antichități, atunci când îi dădea mâna.

Îmi amintesc primele vechituri achiziționate de mine – de fapt, le-am furat!… sau mă rog, le-am luat! Aveam vreo 8-10 ani cred și, conform visului meu de a fi arheolog, scotoceam casa și curtea în căutarea comorilor ascunse. Astfel, se face că am ajuns, într-o zi, pe terasa casei noastre, unde mă jucam deseori și, de acolo, deloc întâmplător, hop-țop, direct pe acoperiș. Văzusem, nu de mult, o mică gaură în acoperișul vecinului (care nu mai locuia acolo de ceva vreme) și care avea casa lipită de a noastră. Un singur pas, unul mic, mă oprea din explorarea vieții mele.

Pas pe care l-am și făcut. M-am strecurat fără nicio jenă în podul vecinilor și-am rămas acolo preț de vreo câteva ore. Întuneric, miros vechi și stătut, praf cu duiumul… Un pod sinistru de gol și pustiu și-apoi marea descoperire în cel mai îndepărtat colț. O cutie ruptă și foarte grea. Atât! Am început să caut în ea. Scoteam, rând pe rând, câte ceva, ducându-mă în dreptul găurii din acoperiș ca să pot vedea, la singura rază de soare care se strecurase odată cu mine în beznă. Cărți legate manual, manuscrise pe foi galbene, atât de vechi că pârâiau când le întorceam, ținându-mi respirația ca să nu le rup, vederi scrise de mână, cu o caligrafie impecabilă în tuș și multe fotografii în sepia. Din toate cele găsite am considerat că cel puțin trei-patru fotografii trebuie să le păstrez pentru mine. Erau comorile mele, descoperirile mele și implicit trofee. Doar ideea că cei din poze puteau fi oamenii cărora le încălcasem intimitatea, cotrobăind ca o nerușinată prin amintirile lor, îmi dădea fiori pe șira spinării și, totuși, nu m-am abținut.

De mai bine de douăzeci și ceva de ani încă îmi venerez trofeele. Pipăi și miros aceste fotografii, ori de câte ori am ocazia, ele îmi amintesc de escapada mea arheologică, de spaima bezenei din pod, de răsuflarea tăiată, de praful dezintegrat ce dansa molcolm în raza de lumină aruncată, de unul dintre momentele fericite și frumoase ale copilăriei mele. Știu că am furat amintirile unora pentru a-mi crea propriile mele amintiri. Poate nu pare onest, dar nu-mi pasă.

Fotografiile sunt remarcabile nu doar prin prisma emoțiilor și/sau amintirilor mele. Nu le-am putut data dar sunt foarte, foarte vechi. Sunt lipite cu măiestrie pe un passepartout gros de carton filigranat, cu canturi aurii. Sunt inscripționate prin ștanțare cu numele studioului foto sau al fotografului iar pe spatele fiecăreia exista o foiță foarte fină și subțire de calc foșnitor, lipită de același passepartout și imprimate frumos cu caractere caligrafice puternic ornamentate, cu aceleași denumiri ale studioului  foto, cu adresa acestuia și localitatea.

Sincer, nu vă puteți imagina cât de frumoase sunt în realitate! Așa ceva nu se mai face în zilele noastre. Astăzi avem amintirile transformate în informații care se cântăresc în mega sau giga, anost denumite img_jpg., arhivate în foldere galbene și impersonale, fără miros și textură. Ne „corectăm” amintirile în photoshop așa cum le dorim, fără să mai fim noi înșine. Ne pierdem amintirile și odată cu ele, ne pierdem și noi.

P.S. – Am mințit omis! Am furat șase fotografii! Le-am scanat să vi le pot  împărtăși!