De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Anunțuri

Zugzwang*

Etichete

cai sălbatici

Mă arde surd, pe dinăuntru, hoarda cailor sălbatici

și îmi respiră cald, adânc, în pântec,

închiși cândva-n adormire de îngeri negri hieratici

treziți acum de-al buzelor descântec.

Mă tulbură în vintre caii mei sălbatici

cu împletiri de ambră și de umbră,

în carne vie galopând extatici

cu dor nestins de stepă sumbră.

Mă-ntrebi ce-ți desenez?

Îți desenez despre:

Acei cai aprigi născuți vii din cărbune

țâșnindu-mi din vena sugrumată-n mână,

întinși pe hârtia crudă sub grea goliciune,

cerșind zbuciumați desfătarea păgână.

  Și, într-un ultim chiasm, împerecheat în alb și negru:

Urăsc pionii, urăsc arar, urăsc în ture.

Urăsc trufia regilor astmatici.

Urăsc reginele sperjure.

Iubesc cu patimă nebunii și

nebunia cailor sălbatici.

Doi cai nebuni, au rupt zăgazul, și vor să se iubească fără aer.

[*Zugzwang – situație în șah în care jucătorul la rând (obligat să mute) are la dispoziție numai mutări dezavantajoase, care conduc la pierderi materiale sau poziționale; situație fără ieșire]

MetaMorfoză

Etichete

duzina de cuvinte, gând din cuvânt

din trup înverzit

de primăvară robit

cu mugur ghicit

abia încolțit

din sevă sorbit

de viață rostit

de cer albăstrit

de vară iubit

de soare dorit

de-apus istovit

în orizont înroșit

de ploaie zvonit

de toamnă mâhnit

de vânt răstignit

în crengi desfrunzit

în trunchi ruginit

în genunchi povârnit

cu miezul albit

în gheață zidit

în rădăcini siluit

translucid oglindit

de iarnă adormit.

__________________________________________________

Arbore (pe)trecut și țesut din cuvintele Clubului PSI & Irealia

Prolog redundant

Etichete

ceas, eric freitas, gând din cuvânt, rubine, TIMP

          Zdrobește-mi lutul deznădejdii

          și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,

apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,

un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.

Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă

și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,

întoarce-mă apoi

și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,

neîncercată încă de triste amăgiri.

Abia târziu, spre dimineață,

înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,

înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață

și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,

învinsă-n somn de-amarul din dulceață.

Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.

Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire

în doisprezece ore cardinale cu rubine

și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,

în care secundarul naște minutele virgine.

Și-n domul nou al timpului fără de timp:

  Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,

  Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,

  Tristețile smulgându-se din rădăcini,

  Poverile înnoadă-se în mărăcini.

Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.

Tu nu vezi că pe mine

mă mistuie zădărnicia

mă miruie despătimirea

mă mistuie încercuirea

mă miruie zădărnicirea?

…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.

Reproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.

Stringuri

Etichete

mâini, schițe

Dinamica mâinilor e fascinantă dacă reușești să descompui, în frame-uri, mișcările descrise de acestea în dansul mut și instinctiv al gesturilor. Expresivitatea pe care mâna o capătă gradual, cu fiecare cadru înghețat, la zecime de secundă, al mișcării, e fabuloasă și își creionează propria-i poveste de sine stătătoare. Dacă vei putea să de(s)prinzi aceste povești vei învăța nu doar să-ți iubești mâinile ci să te cunoști pe tine însuți. Și vei învăța că fiecare gest pe care-l faci, dacă este dezgolit de povestea lui, e un gest gol, străin sau mort.Nu știu dacă există o aceeași dinamică a sufletului care să poată fi descompusă chiar dacă știu că acolo, poveștile sunt altele. Dar de multe ori, mâinile sunt extensii vii și colorate ale acestuia. Cu mâinile poți descoperi mai adânc ceea ce sufletul nu reușește să atingă. Cu mâinile poți auzi ceea ce cu urechile surde nu poți auzi din amăgitoare obișnuință. Cu mâinile vezi ceea ce ochii nu pot vedea mai departe de trista superficialitate. Cu mâinile poți iubi sau urî atunci când tu ești pierdut de tine, de trup și de cuvinte.

Nu vreau să uit niciodată că mâinile sunt eu. Eu, descompusă toată în mici fragmente înlănțuite, cadru cu cadru, în moalea sau apriga legănare a existenței mele.„Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună
În care n-au putut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ți cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe…
Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot…”

Elena Farago – Iubește-mi mâinile

În ajun de Sânziene

Etichete

nud, Sânziene, schițe

De Sânziene – Mariana Roman

Risipitor,
Ca fiul în lume plecat,
Dragul de dor
Se smulge
Tăcerilor albe.
El vrea să-l strigi
Și să-l plângi
Cu șiraguri în salbe
Crescute în inima-n care
Focul e jar mocnit
În asfințitul
Ce-ți doare
Nemărginirea crescută
În ochi de cocor.

Dragul de dor,
Născut din depărtări,
Din împărțiri
În tu
El,
Noi
Și voi,
Copil de suflet
Pentru orfane suflete
Pierite
În jocul răstignirii
Mute,
Pe cruci de patimi
Absolute.

Mi-e dor de drag,
Mi-e dor să râd
Să plâng
Și-apoi să cânt,
Și-n dansul nebunelor iele
Să fug cu dragul
Și cu dorul,
În albe nopți de Sânziene,
Spre ceruri
Deschise pe gene.

Mi-e dor de drag
Și drag de dor
Mă culcă ușor…
…și totuși…
Și dragul…
Și dorul…
Pe mine mă dor!

mi-e dor de tine de mor, mi-e drag de tine de mor

 

Poem în cheia sol(itudinii)

Etichete

chei vechi, colecție, Ion Minulescu, romanța cheii

„Cheia ce mi-ai dat aseară –                            Cheia ce-am pierdut aseară
Cheia de la poarta verde –                                 Am cătat-o; Dar pe scară
Am pierdut-o chiar aseară!…                               Era noapte ca şi-afară –
Dar ce cheie nu se pierde?                                  Noapte ca sub boltuita
Cheia ce mi-ai dat aseară                                    Cupolă de mănăstire
Mi-a căzut din turn, pe scară                         Când s-au stins pe la icoane  Şi căzând, mi-a stins lumina.                               Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic –
Turnul celor trei blazoane:

AL IUBIRII

AL SPERANȚEI

                                                              ȘI-AL CREDINȚEI viitoare

Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,                         Şi m-am coborât pe scară…
Şi-au trecut de-aseară ore,                          Dar pe cea din urmă treaptă
Şi-ale zorilor aripe                                          Cheia ce mi-ai dat aseară
Fluturatu-mi-au grăbite,                                        Am găsit-o prefăcută
Ca şi clipele trăite                                               Într-o cupă albă, plină
Pe-albul treptelor sonore.                                    Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns –
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!…”

Romanța cheii – Ion Minulescu

•••••

Cheile din fotografii fac parte din colecția mea personală. Le-am înlănțuit cu (ne)măiestrie, pe-o treaptă de scară, în aceste cuvinte, mai mult într-o doară, neavând habar ce am să fac cu ele pe mai departe. M-am jucat cu ele pentru voi, dragele mele, Cella, GriArg și Vax-Albina, pentru că v-am promis câteva imagini cu o parte din această colecție. Dar pentru că nu aveam idee cum să le fotografiez, redându-le în cadre frumoase, cu cheie, mi le-am imaginat în forma expusă, alegând trei cuvinte (și ah, engleza asta – știu, nu mă omor prea tare că am făcut-o așa – dar în română, cuvintele erau prea lungi, și deși aveam suficiente chei, nu mă ajungeau treaptele scării!:) Apoi, în continuare complet lipsită de inspirație, am vrut să caut ceva versuri potrivite. Și-am găsit, într-un final, această frumoasă poezie a lui Minulescu, de care habar nu aveam și care mi s-a părut că e născută pentru cheile mele, cum nici nu sperasem, potrivindu-se de minune.

Rita și pușca

Etichete

Anouar Brahem, Mahmoud Darwish, Rita și pusca, The astounding eyes of Rita

„ Între Rita și ochii mei
Stă o pușcă
Oricine o cunoaște pe Rita
Se înclină și se roagă
Unui zeu din ochii ca mierea la culoare
Am sărutat-o pe Rita
Pe când era copilă
Mi-aduc aminte cum s-a lipit de mine
Și mi-a acoperit brațul cu cea mai frumoasă cosiță
Îmi aduc aminte de Rita
Precum o pasăre își aduce aminte de zăvoi
Ah, Rita
Între noi sunt un milion de păsări și de chipuri
Și multe făgăduieli de a ne vedea
Retezate de pușcă.

Numele Ritei era o sărbătoare în gura mea
Trupul Ritei era o nuntă în sângele meu
M-am pierdut cu Rita, doi ani
A dormit pe brațul meu, doi ani
Ne-am facut jurăminte
Deasupra celei mai frumoase cupe
Ne-am mistuit în vinul buzelor noastre
Și ne-am întors iarăși la viață…

Ah, Rita!
Ce, oare, înainte de această pușcă,
Mi-a abătut ochii de la ochii tăi
În afara unei ațipeli sau două și a câtorva nori ca mierea?
A fost odată ca niciodată, o liniște a înserării
În zori luna mea a plecat pribeagă, departe,
În ochii ca mierea la culoare
Orașul i-a măturat pe cântăreții și pe Rita
Între Rita și ochii mei … stă o pușcă.”

Mahmoud Darwish – „Rita și pușca” („Sunt arab”)

Sunt atrasă iremediabil de cultura, viața & basmele arabe. Când citesc poezia asta, când îi ghicesc/simt substratul, când un astfel de poem inspiră și naște o asemenea melodie – da, le iau și le așez aici, în cutiuța mea spre resimțirea lor cândva…

Inefabile sinestezii I

Etichete

Brian Crain, nichita stănescu, Tommy Ingberg

„Mai multă milă pentru stelele care răsar,

mai multă compasiune pentru raza de lună,

mai mult frig pentru pietrele înghețate

și mie, mie, pentru mine – mai mult aer.

Mai mult aer!”

 

 

 

 

 

 

                             

        

 

 

„Am gândit un mod atât de dulce de a se întâlni două cuvinte

 încât în jos înfloreau florile și sus înverzea iarba.

Am gândit un mod atât de dulce de a se izbi două cuvinte

de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi.”

„Rămâne veșnic nedeschisă poarta aerului…

Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,

noi încercăm s-o deschidem cu păsările

noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămane închisă poarta aerului.

Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i așa?”

 

 

 

 

 

 

„Mai întâi îţi strîngi umerii,
mai apoi te înalţi pe vîrful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.

Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:

Zbor.
Şi acesta e zborul.”

 

 

 

 

 

„Ai văzut vreodată vreo pasăre

s-o usture aerul pe care-l zboară?”

≈ Nichita Stănescu ≈ Tommy Ingberg ≈ Brian Crain ≈

 

Cum îmi bate ceasul

Etichete

clipă, geo bogza, TIMP

”Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieţii mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieţii tale.

Dacă îl ascult cu osul frunţii
Ceasul meu măsoară durata Universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn şi devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri şi devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Şi îl ascult cu memoria morţilor
Dau înapoi cu trei regnuri
Şi devin Cuvânt.”

Geo Bogza