Etichete
La fiecare început de septembrie, mă minunez de câteva lucruri și mă încearcă stări ca și cum le-aș trăi de fiecare dată, pentru prima oară, deși sunt aceleași, fără excepție. Doar eu sunt altfel, cu fiecare septembrie ce mi se-așează blând pe tâmple.
Fiecare zi aduce o lumină atât de frumoasă încât pur și simplu m-aș dizolva în ea. Caramelizează totul în jurul ei și împrăștie dulceață de vanilie pe fiecare lucru întâlnit. Caut să absorb fiecare strop de lumină ce se așează, curată, pură sau filtrată de nori, de frunze, de falduri ample de draperii sau de pleoape grele. Diafania pe care o creează în fiecare cadru este de nesuportat. Lumina asta doare pentru că nu poate fi cuprinsă. Caut s-o iau cu mine, în mine și nimic nu mă tulbură mai tare ca neputința de a o încorpora sau a o materializa cum nici eu nu mă pot risipi în ea.
Liniștea lui septembrie mă neliniștește până dincolo de plăselele sufletului. Atmosfera calină și blândă deși are un efect tranchilizant asupra minții mele, îmi răscolește sufletul și-mi îngroașă sângele în vene. Liniștea lui septembrie mi se ghemuiește undeva în spatele sternului și-mi gâtuie fiecare răsuflare. Mă țintuiește, mă amorțește și mă lasă mută într-o amăgitoare lene.
Sunetul și mirosul ușor înecăcios al frunzelor ce-ncep să moară. Se pornesc foșnind agale, apoi se întețesc scrâșnind și strigătul rupturii din creangă se metamorfozează până-ntr-acolo încât totul se topește într-un soi de misă funebră ca mai apoi, ușor-ușor, să devină străvezii, translucide și imperceptibile până la disipare.
Totul în jur începe să capete halou dar mai ales volum, conținut, culoare, textură și miros. Totul devine organic, totul se întrepătrunde, se țese cu fire invizibile, una se topește-n alta și totul respiră și transpiră.
Rotund. Auriu. Moale. Umed. Viu. Reavăn.
Mirarea, începe și se sfârșește, într-o lungă seară de septembrie, așa:
Cu capul în nori 