Cumulonimbus Vitae

De ce e-aşa de greu să-i ţinem până şi pe nori, cu cerul lor, în triumful clipei? De ce alunecă şi ei în timpul nostru, peste atâtea zile unde nu mai suntem sau unde niciodată nu vom fi?”

„Norii” – Petru Creţia

Eu sunt NORUL No. 9

Cutreier toată ziua ceruri. Mă scutur, mă adun în văluri paralele, mă împrăștii să aduc dimineți calde, mă ploi ușor de vară, mă alungă vântul, mă fulger, pe o parte sunt albă, pe o parte sunt neagră, mă plimb agale să nu creez givraje, mă precipit câteodată și creez turbulențe!

Sunt multe și nu sunt nimic. Depinde de cerul bântuit.

Așa mă vede NONO…

 „Fără de nori lumina n-ar avea nici taine, nici şovăieli, nici biruinţe”

…Nu-i de mirare! E dor de joacă în uimire cu ochi mari de nor nătâng, cu pasul stâng, cu aripi lungi și-n aer dungi, de-a dura-n fugă la braț în zbor cu-o secundă. E joacă de lumină plină rostogolită-n vălătuci de muselină și răsucită-n albă crinolină. Rotundă și fecundă, în sus și-n jos, cu cute mute desfăcute, un pas pe față doi pe dos.
Lumina rămâne. Dar oare norii un’ se duc?