Etichete
Nu, nu sunt umbre articulate. Sunt doar umbrele, multe umbrele, foarte multe umbrele. Negre, gri antracit, gri oţel, gri metalizate, gri şobolan, bleumarin cel mult. Perfect încadrate în peisajul la fel de gri, mohorât, inert, nemişcat, neînsufleţit. Singurele obiecte în mişcare dintr-o natură moartă. Mici, mari, șovăielnice, triste, continue, dezordonate, înainte – înapoi, într-o mişcare hotărât browniană.
Toamna urbană este de căcat. Nu are nicio legatură cu toamna frumoasă din poze – aurie, ruginie, caldă, armonioasă, mieroasă. Ploaia urbană este un duş rece făcut cu forţa. N-are nimic din parfumul şi aroma ploilor tomnatice din poveşti.
Unde este toată poezia toamnei că eu nu o găsesc nicăieri?
Revin la umbrele. Umbrele care stau ca un capac peste un oraş care arată ca o oală sub presiune. Toată lumea mocneşte, fierbe, aleargă, înjură, se uită urât.
Și eu în aceeaşi oală. Nu pot face nimic. E drept, singurele umbrele pe care le-aş prefera acum sunt: cea care m-ar apăra de soare, pe o plajă exotică şi cea care ar sta înfiptă obraznică într-un pahar cu Mojito!
Cu capul în nori 