Întâmplare

Etichete

dragoste, eu, iubire, minciuna, viata, zi

Cumva trebuie să scriu despre asta și cumva voi trebuie să mă liniștiți:

Ieri seară am ieșit cu gașca la un ceai, pe undeva aproape de casă. Nici nu ne-am instalat bine și deodată se apropie un tip de masa noastră. Părea să fie destul de familiar cu băieții mei deși eu nu-l văzusem niciodată. Salută doamnele, dă noroc cu băieții, schimbă două vorbe cu unul dintre ei, își rotește puțin privirea și alege să se așeze lângă mine. Sorbind distrată o gură de vin, dau să îmi aprind o țigară. Din dreapta mea țâșnește rapid o brichetă. Zâmbind discret, m-aplec, îmi aprind țigarea și-apoi într-o ultimă scânteie din flacără îi zăresc ochii… goi, transparenți, pierduți, necunoscuți și totuși, știuți cândva! Știu că sună romantic, dar vă asigur că nu e!

Un fost coleg de școală. Să tot fie vreo 11 ani de când nu l-am mai văzut. Mi-l aminteam un tip viu, mereu săritor și generos, un tip haios, plin de viață, foarte bun, blând și sensibil. Mulți îi spuneau Sfântul Pafnutie. Acum, era doar o vagă umbră a ceea ce mi-aminteam eu despre el. Entuziasmată totuși de revedere, am început să-l trag de limbă deși era evident lipsit complet de interes. Nu i-au trebuit totuși 10 minute să-mi povestească despre el și nici mie nu mi-au trebuit mai mult de 2 minute să-mi dau seama că este pe buza prăpastiei și cu încrederea zdruncinată din temelii. O poveste de dragoste intensă, frumoasă și stinsă, arsă scrum, care pe el l-a lăsat fără puterea de a mai respira! Mi-a povestit-o simplu, cu o suferință fierbinte, mocnită, dar care m-a făcut să-mi ardă obrajii și fruntea ca febra și-apoi a tăcut!

Ce credeți că am făcut eu? Contrar așteptărilor voastre (poate chiar și-ale lui) i-am spus complet imbecilizată: „Ia-ți un câine!” și …„dacă încă te dor toate înseamnă că nu ești mort!” – cumva rupte din contextul poveștii lui! Acum, deși eu nu am trăit nici pe departe o astfel de dramă nu am știut ce să-i spun. Dar eu, când sufăr tare, aș prefera ca cineva să vină și să-mi dea o duzină de palme peste față decât să-mi spună blând: „Nu mai plânge, încearcă să mergi mai departe, uită totul” – Cum dracului să UIȚI când tu ești aidoma omului mutilat? Când tu ai piciorul amputat de 10 zile, de 10 luni, de 10 ani, dar încă îl simți acolo, mergând, zvâcnind, cu reumatismul îndesat în el? Cum să uiți că l-ai avut acolo cândva și că tu nu mai poți să mergi ca înainte ci că te târâi pe veci într-un picior? Nu-mi spune să nu mai plâng căci din ce îmi vei spune, din aia plâng mai tare, mai mult, cu sughițuri și cu muci. Mai bine mă bați, mă calci cumva în picioare, mă pălmuiești, decât să-mi vinzi gogoși cu zahăr mult și împăciuitor că timpul le vindecă pe toate, că o să fie bine sau decât să-mi dai sfaturi și povețe desprinse din poveștile nemuritoare. Dacă sunt la un pas să mă înec și am doar capul la suprafață mi-aș dori o mână puternică să mă tragă afară decât o voce mieroasă care să-mi șoptească la urechea invadată cu apă că nu o să mă înec dacă înot cum trebuie. Nu știuuuuu să înooot!! Daaaaa?? Așa sunt eu și cumva i-am translatat-o lui fără să-mi dau seama că eu nu sunt el – și poate a durut!

Am plecat pe jos spre casă cu mintea îngândurată, târâind după mine o lopată pe care o vroiam acasă. Priveam în jos, pierdută în milioanele de sclipiri de diamant ale zăpezii. Deodată, în spatele meu, am auzit doi pași cu două mâini înfundate în buzunare și-un glas cântând: „Domnișoarăăăăăă (ăăăăă tremoloit adânc din fundul gâtlejului)…„Gândurili te vrea iară (gâlgâit prelung din fundul basului)ăăăăă!”… ”Mă iei șî pă mine în brațe că mi-e frig de moooor?”, îmi zise. Am înaintat brusc, ca o ghiulea grăbită, scârbită de fantezia lui erotică cu o femeie cu lopată. Am ajuns acasă și m-am pus la televizor să văd Boema lui Puccini. Și-am plâns înfundat!

Greșesc, cumva, gândind că oamenii aflați la răspântii nu au neapărat nevoie să audă ceea ce ei se așteaptă oricum să audă chiar auzind-o de nenumărate ori înainte, de la alții? Știind că le face rău? De ce să aștepți să te compătimească cineva, în mod fals sau nu și să îți spună ceea ce tu știi deja? De ce să nu gândești aidoma lui Camil Petrescu și să zici că: „în viaţa fiecărui om vine o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie”?

Spune-mi: Tu cum faci?

Ia talentu’ de unde nu-i

Etichete

eu, viata, zi

E adevărat, ultimele mele postări n-au avut nicio importanță majoră și nici vreo tușă personală. Realizez că talentul nu a trecut pe la mine când eram în leagăn și nici nu am avut de unde să-l dobândesc pe parcurs, că n-a fost să fie.

M-am aventurat aici, animată probabil ca mulți alții, de dorința de a exista cumva altfel și de a da glas unor păreri, idei, stări care mă perpelesc de-o vreme încoace, fără nicio legătură însă cu bine cunoscuta criză a femeii trecute de 30 de ani. Nu mi-am făcut un blog pentru a șerui chestii simpatice, muzică, proză și anecdote – pentru asta feisbuchim. Punem ceva, dăm laic, primim laic. Nu ăsta a fost scopul!

De vreo două săptămâni călăresc blogosfera românească și recunosc că am rămas plăcut impresionată. Am descoperit oameni extrem de talentați, scriitoricește vorbind, oameni care au de împărtășit experiențe frumoase, oameni ale căror voci le poți auzi și dacă ai fi surd. Am dat de bloguri excepționale pe care le urmăresc acum constant, am dat de bloguri bune, cu tematici, cu un umor extraordinar, cu verb și ritm, am găsit bloguri cu care chiar dacă nu am empatizat asta nu înseamnă că sunt rele, am dat de cercuri literare, am dat de Cenaclul Flacăra bloguistic. Toate insă, fără excepție, au un ceva al lor – o particularitate, o linie, un traseu, o idee, un stil și m-au făcut să-mi dau seama că sunt și pe pustii, nu doar cu capul în nori.

Nu sunt o nulitate, nici pe departe – sunt doar un om invalid de cuvinte frumoase așezate cu măiestrie într-o pagină. Ca orice om invalid, mi-am creat niște cârje cu care să pot înainta o vreme.  O cârjă este 1 design per day, pentru că arta, în orice formă ar fi îmbrăcată, designul, arhitectura, sunt dintre puținele lucruri prin care respir și pe care le iubesc cu patos. Prin artă m-am format ca om, ca spirit și nu în ultimul rând profesional. De altfel, a fost prima idee a blogului meu. L-am vrut un blog de timp liber, unde să îmi așez iubirile și pasiunile: arta, fotografia, casele vechi, muzica. N-am vrut să mă desfac ca o ceapă din coajă și nu am vrut să fac pe nimeni să vibreze la ceea ce spun eu, n-am vrut să fiu altfel decât ceea ce sunt! A doua cârjă, Fragmente, mi-am creat-o pentru că îmi plac lucrurile cu tâlc, cu spirit, pentru că îmi plac literatura, umorul, grafica de tip visual statement, pentru că îmi plac mințile sclipitoare și pentru că, oricât aș încerca eu, nu aș reuși să exprim mai nimic, nici în o mie de pagini.

Recunosc că nu sunt o fire calină, romantică, introvertită sau predispusă la compuneri literare mărețe, din contră! Sunt tăioasă, cinică de multe ori, pasională, predispusă la autocritică, la ironie, la pamflet.

Acum, poate că n-am găsit încă cerul pe care să mă așez ca un adevărat nor 9, așa o fi! Sunt pe nicăieri dar nu sunt un căpitan care își abandonează nava așa de repede. Mă străduiesc!

Am vrut să scriu despre asta, pentru că, spre surprinderea mea, am câțiva oameni frumoși care mă citesc și care îmi urmăresc blogul. Vă sunt datoare într-un fel! Eu iau de la voi mereu lucruri frumoase dar nu pot deocamdată să vă ofer ceva pe măsură.

Prietenii mei, sunt mult în urma voastră! Dar n-am să vă cer să mă așteptați și pe mine, vă ajung eu din urmă!

Începuturi…

Etichete

ignoranta, inceputuri, lene, zi

Nu, nu sunt depresivă. Nu încă. Sunt excesiv de leneşă.

Ora 10.00 – Stau de azi dimineaţă în vârful patului cu laptopul în braţe, cu ceva de  ciugulit şi cu un ibric plin cu vreo 10 ceşti de cafea şi să mor io dacă îmi vine să mă dau jos. Cu ochii prin laptop, răsfoind presa, mailul, facebook-ul, s-a făcut ora 12.00 şi ceaşca 1 şi 2 de cafea s-au dus.

Ora 12.30 – Închid ochii rupţi în laptop şi ascult muzică, un jazz – încep să adulmec fiecare instrument în parte. Mai întâi le identific apoi le asociez cu diverse emoţii/sentimente/adjective, le ţin minte şi-apoi le înşir în ordine ca mărgelele pe aţă. Am aşa: pian – iubire, sax alto – curaj, drums – ură, contrabas – gelozie. Pe sfoara mea s-au înşirat aşa: iubireeeeeee, iubireeeeeeee, ge-lo-zie, ge-lo-zi-e, ură/ură/ură/ură/, cuuuuuraj! Într-un final, mi-am dat seama că nu-mi ajunge sfoara pentru câte mărgele am – ceaşca 3 de cafea îşi întinde aroma spre mine.

Ora 14.00 – Am amorţit vreo 40 de minute cu ochii în bradul meu de crăciun şi am decis că e important să-mi număr beculeţele (atâta am, atâta număr!), din curiozitate. Cred că am început număratoarea de vreo 10 ori şi am descoperit cu stupoare că nu ştiu să număr mai departe de 67. Tot îmi dă cu zecimale, cu virgulă, cu perioadă. Mi-am dat seama că e ca număratul oilor şi cum dădea el somnul să vină iar, ameţită de jocul beculeţelor, am decis să-mi curm suferinţa cu un simplu calculator. Știam că am 4 instalaţii în brad, am săltat un ambalaj: 1 instalaţie/ 72 leduri – 4 X 72 = 288 de beculeţeeeeee! Ce simplu era. Am fost cât p-aci să-mi pun creierii pe bigudiuri într-un mod complet iresponsabil. Ceaşca 4 de cafea a dispărut subit şi dintr-odată, amestecată cu tigarea 8. Sau 9.

Ora 14.40 – Să-mi fac „To do list”-ul pentru anul ăsta sau să nu-mi fac? M-am chinuit ceva până să iau o decizie pe care de fapt n-am luat-o. Obişnuiam să o fac dar pentru că mai nimic din ce îmi propun nu-mi iese, în ultima vreme, mă gândeam să n-o mai fac. Păi, am intrat aşa, în 2012, fără nicio perspectivă, fără niciun task, fără nicio dorinţă? Parcă nu mă-ndur să mă las așa, fără orizonturi. Şi-am ţinut-o tot aşa vreo 30 de minute. Salt agenda de lângă mine, fac două bileţele: DA şi NU. Acum pune-le în ceaşca goală, ameţeşte-le şi fă-te că tragi la marea tombolă. Am tras. NU. Mai bine! Și-aşa, se pare că într-un final, toate dorinţele mele şi-au găsit rezolvarea ca prin farmec – tot ca prin farmec s-a făcut nevăzută şi cafeaua 5.

Ora 15.30 – Ciorbă de perişoare. Mmmmmm, buuuună! Goală. Ea, nu eu! Fără pâine. Fără smântână. Fără ardei iute. Ţigarea 18 a intrat cam greu după doar o ciorbă dar i-a sărit în ajutor cafeaua 6.

Ora 16.20 sau pe-acolo – Mi-am luat iar laptopul în braţe să scriu şi-mi torn ceaşca 7 de cafea. Mda! Nu ştiu ce să scriu. Închid ochii şi s-a făcut brusc noapte dar e absurd să mă apuc să caut stele, sau idei, sau muze, că nu-s! Deschid ochii. S-a făcut zi dar e o ceaţă lăptoasă. Ah, nu e ceaţă afară – e a 20-a ţigară care arde lângă ceaşca 7 de cafea. Singura acţiune pe care o pot face este să trag cu nesaţ un fum şi să sorb cu poftă o înghiţitură.

Ora 17.00 – Dau drumul la TV – ştiri, ştiri, ştiri. Zapez. Știri, ştiri, ştiri. Zapez. Talk-show, serial coreean, film, recalme, reclame, ştiri. Închid televizorul. Buuuun! E linişte. Nu! Nu e! Tic-tac, tic-tac. Ceasul ticăie cam tare. Dau drumul la muzică iar şi sorb încetişor şi încrezătoare ceaşca nr. 8 plină de cafea.

Ora 17.40 – Îmi iau rebusul. Primul careu nu-mi place! Altul. Hmmmm… Ăsta pare interesant, ia să vedem, definiţia 1 orizontal: „Talpa ţării supusă la munca de jos”, din 4 litere. Mda, nu ştiu. Altă definiție: „Generator de energie pentru construcţii faraonice”, nah!, mai bine alta: „Titlu de proprietate cu pecete voievodală” la 8 orizontal… ufffffff! „Manifestare a opoziţiei soldată cu tulburări”… ai, hotărât lucru, singura cu tulburări de aici sunt eu. Sunt pulbere. Nu pot (dez)lega nimic. Ceaşca 9 îşi întinde toarta spre mine, deznădăjduită.

Ora 18.30 – E întuneric afară. Rău. E întuneric și în camera mea. Rău. E întuneric, întuneric și în capul meu. Rău, rău. Ultimile 2 ore le-am pierdut înecată în idei, senzaţii, păreri de bine şi de rău şi în prea multul fum provenit de la anexatele ţigări ale ceştii de cafea nr. 10.

S-a dus o zi. O zi dintr-un an nou, dintr-o primă lună, dintr-un semi început de săptămână. Unii îşi fac planuri, proiecte, întemeiază familii, pun deoparte, aleargă animaţi de dorinţe şi vise. Eu zac, dorm şi sunt într-o stare vecină cu coma. Lenea vrea să se dea la schimb cu depresia unei zile trăite degeaba. Dar, nu o las, nu mă las.

Mâine, mâine e o nouă zi dintr-un an nou, dintr-o primă lună, dintr-un deja mijloc de săptămână. Poate mâine e al meu, acum mă pun pe numărat oi.