Chiar și eu recunosc că m-am întrecut cu gluma. A trecut prea mult timp fără să mai scriu ceva și fără să vă mai citesc, constant, așa cum o făceam.

Realitatea este că până și eu m-am păcălit și m-am tot ascuns sub faldurile lui „nu am timp”, atât de mult, încât acest nu-am-timp, de-a dreptul patetic, mi-a devenit ca o haină lipită de piele. E lipită de os, ce mint eu aici?!

Adevărul este unul trist, cum altfel? Când de atâta vreme pedalezi în gol, fără rost, despre ce ai putea să vorbești sau să scrii? Când trăiești ziua și frustrarea, când te-nvârți doar în cerc (fără grația măcar a piruetei) și-n spații devenite furnicare de disperări meschine, despre ce să scrijelești frumos aici? Când mi-au împăienjenit până și ochii de nu mai văd nimic care să conteze? Când în loc să-ți așezi capul pe pernă a vise ție-ți vine să muști din umărul nopții, silind-o să fugă și să se facă dimineață mai repede doar ca să o iei de la capăt? Când aluneci dintr-o clipă-n alta, dintr-o zi în alta, fără să-ți dai seama că trăiești, că respiri, în virtutea unei inerții cu caracter de perpetuum-mobile, ce naibii să mai scrii aici? Și uite că exact despre asta scriu. Că nu pot să respect pactul făcut cu mine însămi despre a nu mai scrie nimicuri sau, și mai rău, despre frustrări.

Mă tot amăgesc și-mi spun că-mi revin, că lucrurile se mai așează dar eu nici măcar nu știu ce trebuie să se așeze. Sau poate ar trebui să se așeze toate. Altfel, complet diferit ca până acum. S-o iau de la zero. Dar cum, când eu nu văd mai departe și nici clar nu mai văd? Am un singur stol de gânduri și toate se duc ca insectele orbite-n bec! Și sfrrrrr… se duc, ard și mor.

Clipa de sinceritate? Da. Sunt praf. Cu viața mea. Cu capul. Cu mințile. Și cu sănătatea, cred, n-am mai verificat! Și în același timp nu mă pot aduna nicicum. Le știu pe fiecare-n parte. Lucrurile nefăcute și/sau nespuse la timpul lor se-ntorc ca bumerangul, toate.

Știu doar un singur lucru: ca să ies din spirala aceasta trebuie să-mi închid firma, să mă mut cu casa (sursele constante de frustrări și neputințe), să schimb metodele și cercurile de socializare și multe altele SAU să vând tot și să plec în lumea largă, că eu alte rahaturi nu mai pot înghiți. Eh, spuneți voi acum…

Altfel, despre mine, nimic nou. Singurele plăceri reale la care nu am renunțat sunt filmele, muzica, la câteva proiecte de restaurare a unor „vechituri”, țigarea și cafeaua. Și-mi doresc să fi fost proastă rău că altfel nu aș mai fi avut habar de toate astea și nici gânduri sau frământări interioare n-aș mai fi avut! Când ți-e capul gol și viața poate să-ți fie golită de esență. Zic și eu dar nici în asta nu mai cred!

Hai să ne îndulcim puțin.

Later edit: Na, că m-am întors să mai zic ceva…să mă iertați că nu mai cred în chestiile motivaționale, în micile bucurii și plăceri, în prieteni, în raza de soare, în ținutul de mână, în floricele pe câmpii și așa mai departe. Sunt om, la naiba, nu personaj de carte sau film și cred că, din nefericire, am crescut prea mult!🙂