Habar nu am ce titlu

Ultima postare nu este una de care să fiu mândră, dar stările acelea m-au secătuit cu totul și, până la urmă, mă reprezentau atât de bine și pe de-a-ntregul, încât trebuia să dau drumul la supapă undeva. Și am făcut-o aici. Din păcate. Dar, mă rog… sunt zile bune, zile proaste și am învățat că trebuie să se succeadă. Musai.

Din totul amarul ce răzbătea de acolo, undeva spre final, vorbeam de niște puține plăceri rămase. Nu, nu despre cafea și țigări voiam să scriu acum ci despre acele mici proiecte de restaurare a unor vechituri.

Haideți să vă povestesc despre lucrurile acestea.

O parte dintre voi știți că sunt pasionată de antique-uri și că, de altfel, colecționez și diverse. Tot o parte dintre voi știți că, în viața de zi cu zi, mă ocup cu organizarea de evenimente, de orice natură  (ah, da! – sursa mea constantă de nemulțumiri). Iarăși, o parte dintre voi, mai știți că de profesie sunt totuși actriță dar și scenografă în același timp. Studiile mă recomandă însă viața bate filmul!  Buuuun… Am stat mult și m-am gândit cum pot să împac lucrurile învățate și lucrurile care-mi plac cu cele care nu, și cum să le întrepătrund într-un singur proiect. Și am găsit cum.

Am dezvoltat în cadrul firmei un nou departament care oferă spre închiriere diverse obiecte de recuzită, și care departament, se numește Little Corner. Activând în domeniul evenimentelor și circulând în mediul cinematografic, prin prisma prietenilor, am înțeles că astfel de obiecte, oferite spre închirere, au un potențial serios. Și chiar au. Filmările sau sesiunile foto de astăzi, fie că vorbim de cele de nuntă, fie că vorbim de cele de modă și beauty, etc., se fac cu recuzită aleasă în diverse tematici. Acesta este un trend în ascensiune. Cum nici un editor de revistă, nici un fotograf, regizor sau cuplu de miri, nu vor investi, achiziționând aceste obiecte vechi autentice, unele chiar rare și valoroase sau alte props-uri, pentru un singur proiect, cea mai bună soluție ar fi să le închirieze punctual. Bașca, au la pachet, și om specializat în set-up-ul de cadru, al spațiului și al obiectelor. Adică eu. Asta pentru că nu le dau oricui în mână și pentru că trebuie să fie un mediu relativ controlat.

Așadar, în ultima vreme, asta am făcut. Am scos, inventariat, curățat, lustruit, fotografiat, măsurat fiecare obiect în parte, am creat, în primă fază, un blog și o pagină de Facebook, am dat sfoară-n țară și iată că, la nici două luni, sosesc primele comenzi, se antamează, se rezervă, se dezvoltă discuții. Între timp, continuând să extindem lista și diversitatea obiectelor și accesoriilor, am cumpărat sau am scotocit peste tot, prin podurile și beciurile noastre și ale prietenilor noștri, și am scos la lumină, diverse piese de mobilier, deloc valoroase și chiar degradate, dar care care puteau fi refăcute și aduse la o viață nouă. Ca să exemplific, câteva scaune, mese, cuiere Thonet au fost reparate, lustruite și revopsite în culori pastelate, așa cum noul curent în decorațiuni, Shabby-Chic-ul, o cere. Am îmbrăcat sticluțe în dantele, am vopsit și am pictat paravane, am făcut ghirlande, indicatoare și pom-pom-uri și câte și mai câte… Voilà proiectele DIY!

Această prezentare necesită JavaScript.

Și…o foarte mică parte din piesele autentice, moștenirile:)

Această prezentare necesită JavaScript.

Aici am dispărut de fapt. Celor care s-au îngrijorat, celor care mi-au scris și, în mod special, cuiva anume, care aproape că m-a declarat cinică, vă mulțumesc și îmi pare rău că nu v-am răspuns cu promptitudine. Celor care m-ați vizitat constant și mi-ați fost alături mereu, indiferent de, vă mulțumesc, de asemenea și-mi cer scuze că tot lipsesc. Și de la mine, și de la voi. Dar aveam nevoie de această semi-pauză, ca să-i spun așa, ca să-mi aerisesc mințile, ca să mă implic cu sufletul în ceva nou și atât de frumos, ca să găsesc în același timp, surse noi de plăcere și inspirație. Iar voi, o să mă iertați, nu-i așa?

Contrapunct

Într-o oarecare zi, într-un oarecare cadru, într-o oarecare împrejurare, se poate naște un anumit moment, complet inexplicabil și care este de-o voluptate copleșitoare. Și nu are nicio noimă. Te simți încărcat dintr-odată, atât de plin de parcă stai să dai pe-afară, tragi aer, prelung, cu nesaț, uitând mai apoi să-l expiri și parcă creierul, complet neoxigenat, începe să-ți joace feste. Ceva te inundă pe interior, fierbinte, așa cum adrenalina îți curge prin vene, cu viteză înfricoșătoare sau ca o emoție bruscă. Ușor amețit, încerci, din spatele pleoapelor, să imersezi, să te scufunzi adânc în moale și ud. E ca o desfătare dulce a trupului în plăceri și-a sufletului-ntr-un soi de extaz. E atât de voluptos momentul că parcă ai vrea să îngheți clipa aia, să te închizi în ea ca-ntr-o bulă și s-o lași așa, suspendată-n imponderabilitate, într-o oarecare dimensiune, a unui nicăieri, a nimănui. E un moment în care, dacă mai apuci să gândești, îți spui că e clipa perfectă în care ai putea să mori atunci-acolo.

Durează, poate, doar un minut. Sau ceva mai mult. Momentul acesta vine din neant și tot într-acolo se risipește. Ești singur și te întrebi ce te-a lovit și te-a izbit de toți pereții. Clarobscurul din tine, joaca aceasta dintre lumină și umbră a minții îmbâcsite, muzica pe care o asculți cu bărbia-nfiptă în puful puloverului – cu respirația caldă rămasă acolo, croșetată din două-n două -, gândul uitat, o emoție-nchisă-ntr-o paranteză, o amintire țâșnită înspre eliberare în chip de anamneză, sau poate toate la un loc, unitar suprapuse-n straturi ca într-un tot organic?

Mi s-a întâmplat iar – this fucking catharsis – într-o altă seară lungă, din același septembrie, privind & ascultând.

Mulțumesc Dorin Bofan.

Răzlețe

Etichete

corfu, vacanță

Am lipsit cam mult din peisajul acesta, e drept! Toată luna iulie am muncit-o de mi-a ieșit pe nări, apoi am fost plecată în vacanță pentru două săptămâni și de când m-am întors, mi-am reluat mult prea frumosul job! Încă e sezon plin de evenimente pentru mine, așa că-s cocoșată de nunți, botezuri și alte cumetrii. Arrrghhh!

Stau și mă întreb: de ce naibii trebuie să muncești un an întreg pentru doar două săptămâni de vacanță și acelea întrerupte de alte diverse? Știu, mi-ați spune că nu-s fată de nabab, că nu cresc bani în pom, că poate nu-s cu omu’/pomu’ care trebuie, că poate dacă joc la Loto, etc. dar nu mă mulțumesc cu astfel de răspunsuri. Oama din mine și-o mai face și cu mâna ei. Cât mă vezi, ai zice că-s workaholic, dar zău!- nu-s deloc, doar că nu am încotro! Bine, îmi place să fiu tot timpul ocupată și să nu trândăvesc dar parcă nici chiar așa! Mi-ar trebui un buton de on/off că eu când mă pornesc, nu mă mai opresc!

Am un prieten care spune mereu: „Oamenii deștepți trăiesc acolo unde ne facem noi vacanțele.” Atunci, zic și eu…de ce să nu trăiesc și să muncesc în locuri unde vacanța pare perpetuă, prin prisma locului, a climei calde și a fluxului de turiști (ăsta să nu fie chiar foarte mare)? Ăăăă…și musai la o mare ar putea să fie! Mediterana e perfectă pentru mine! Chiar nu am pretenții mari, jur!

Mda, cum spuneam, am lipsit cu temei. Despre vacanță nu povestesc prea mult. Am fost plecată în același loc ca anul trecut doar că într-o formulă ceva mai extinsă. Am fost șase oameni și toți șase demenți. A fost o vacanță foarte activă în care nu am stat locului o clipă, în care am văzut foarte multe lucruri noi, în ciuda faptului că insula o mai văzusem – se pare că încă mai are locuri minunate de descoperit – am vizitat, am făcut plajă, am jucat volei, badminton, am alergat, am mers cu hidrobicicleta, cu bărcuța, am făcut scufundări, am explorat peșteri, am înotat cât pentru un an dar mai ales ne-am distrat și am râs cum nu-mi amintesc s-o fi făcut-o de foarte multă vreme. În felul acesta m-am întors chiar ceva mai obosită decât plecasem și o săptămână, după ce am revenit la birou, nu am fost bună de nimic. Am fost văzduh, fără să mă pot concentra la ceva. Clienții pe care îi tot amânasem dăduseră deja buzna peste mine, eu nu și nu! Vacanță, dom’le, în continuare – plecat cu patru ore mai devreme de la birou, ieșit la terase, berică, muzică, distracție, plimbări și mai ales, tot timpul, cu prietenii lângă! Hotărât zen!

Dacă imagini cu Corfu găsiți pe oriunde pe net, inclusiv la mine, din postarea de anul trecut, ei, bine… fotografii cu 6 nebuni ca noi, nu veți găsi! Iaca:

Așadar, m-am întors! Îmi pare bine și sper că vă găsesc sănătoși și voinici!

Ediție de colecție

Etichete

aparate foto, camere, colecție, vechi

Despre minunățiile acestea vroiam să scriu înainte de concertul lui Satriani!  Pentru că mi-am propus să scriu doar despre ceea ce-mi face plăcere, mi-am zis să vă împărtășesc una dintre cele mai frumoase îndeletniciri, de care mă țin de foarte mulți ani și voi transforma această postare, într-una de colecție! Da, pentru că vorbesc despre o colecție, pe care o dețin împreună cu prietenul meu, de aparate foto vechi. Sau mai bine zis, este una dintre multe alte colecții pe care le deținem. Însă aceasta ne este cea mai aproape de suflet și fiecare aparat ne este ca un copil!

Colecția noastră, a fost una destul de căznită, din varii motive! Am început să le colecționăm încă din timpul facultății. Dar pe atunci nu aveam suficienți bani ca să ținem pasul cu ele, acum, deși avem ceva bani, nu mai avem timp să le căutăm! De-a lungul anilor însă, am reușit să achiziționăm peste 100 de modele, variate ca brand și model, ca țară de proveniență, ca vechime și colecția este într-o continuă extindere pentru că nu ne săturăm de ele!

În urmă cu vreo două luni, când am avut ceva timp liber, am luat o mică parte din ele la fotografiat, cu gândul la această postare. Apoi, am așezat fotografiile în rame, special pentru voi, iar pe câteva dintre ele, cele din prim plan fotografiate, am scris pe passepartout-ul acestora, modelul, anul fabricației și câteva specificații tehnice, mai ales pentru cei interesați sau pasionați de aceste camere și care recunosc limbajul specific. De altfel, noi le avem indexate cum trebuie, ca la carte, așa că la cerere pot furniza mai multe detalii!

În mod normal, adevărații colecționari sunt axați pe unul-două modele, cel mult. Caută doar începuturi de serie, modele făcute pe comandă sau în serii foarte mici, drept urmare și foarte rare. Doar așa poți colecționa cu acuratețe. Dar noi am făcut-o oarecum după ureche și-am cumpărat tot ce ne-a făcut cu ochiul, dar am ales totuși, să fie bine întreținute, fără defecte vizibile și funcționale (măcar shutter-ul să declanșeze la toate vitezele). Din păcate, în timpul facultății dădeam doar peste aparate rusești, că pe acestea le găseai prin târgurile de vechituri. Apoi am început să găsim și alte branduri europene (nemțești, britanice, italienești) dar Kodak-urile, de exemplu, erau foarte rare. Treceau greu oceanul până în Europa de Est. Când am dibuit mai multe surse am ținut-o numai pe Kodak-uri. Apoi, am luat-o și noi ceva mai strategic, ținându-ne după „enciclopedia” în materie de aparate foto, a lui Jim McKeown – „The Guide of the Antique to Classic Cameras”.

În linii mari, am să vă spun câteva mărci de aparate, din care însă, deținem mai multe modele, mai noi sau mai vechi. Astfel, avem în colecție brand-uri ca Welta Weltini (I și II), Bessa Voigtländer (Vittoret D, Vito CL), Agfa (Billy Record, Clack, Box, Optima III, Isolette), Balda (Pontina, Jubilette, Baldina) Zeiss Ikon (Tengor, Icarette, Contessa, Ikonta, Nettel), Lubitel ( I și II, Lomo /Gomz), Beirette, Praktica, Kershaw Eight, Pouva, Perfekta, Zeh Zeca, Thorthon Pickard, Adox, Arette, Zenith, etc. și bineînțeles foarte multe Kodak-uri. Cele mai vechi, sunt cam din 1899 și până în anii ’60 – cele mai noi, să spunem așa, deși și acestea au mai mult de 50 de ani vechime. Unele sunt cu blitz-ul atașat, altele cu cutii și cărți originale, cele mai multe cu etuí-urile lor originale din piele, cu stylus-uri, cu plăci, cu declanșatoare detașabile, cu trepiede, camere de tip TLR-uri, box-uri sau cu burduf și în orice caz, în proporție de 98% sunt funcționale!!! Din păcate, multe nu mai pot fi testate, deoarece tipurile de film care se foloseau, nu se mai găsesc astăzi deloc sau se găsesc foarte rar, în câteva magazine specializate, însă peste mări, țări și alte oceane!

Nu aș vrea să vă înnebunesc cu alte detalii legate de această pasiune a mea, deși, știu câțiva oameni, bloggeri la rândul lor dar și cititori, ca Dan St. Andrei, Arhitectul, Imagine Continuă, Pieces, Photoblog care împărtășesc această pasiune, pentru fotografii & aparate și s-ar bucura de mai mult de-atât. Probabil mai sunt și alții dar nu știu eu! Postarea aceasta le-o dedic în mod special (știu ei de ce!) dar și vouă, dragilor … că nu se știe când dați peste o cameră veche cu povestea ei cu tot și vă-ndurați s-o luați acasă cu voi! Așa se declanșeză „microbul” și-apoi mai cauți una, și încă una! Și dacă dați peste un Graflex, anunțați-mă! Vă las acum să răsfoiți, spre delectare și restul fotografiilor din galerie!

Joe Satriani – A legend

Etichete

concert, Joe Satriani, muzică

Am vrut să scriu și să vă arăt altceva. NU vă spun ce, considerați asta un teaser, atipic, ce-i drept, dar nu spun mai mult! N-aș fi vrut să înșir chiar trei postări, una după alta, despre concerte, dar mi-e teamă că senzația de după Joe Satriani – zis Satch (pentru prieteni, ca mine!:P), dispare și apoi mă vă apuca lenea să-mi răscolesc capul după amintiri și detalii! Ori concertul acesta a fost unul de senzație și merită să-l așez aici, măcar spre propria-mi încântare!

Concertul s-a desfășurat pe 20 mai, ca de obicei, tot la Sala Palatului – altă sală în Bucureștiul ăsta, nu-i! Cu ocazia turneului său european ”Unstoppable Momentum Tour 2013”, Bucureștiul a fost al doilea oraș după Istanbul, urmând alte 41 de reprezentații în cele mai mari orașe și capitale europene. Concertul de la noi a fost sold-out iar sala a fost din nou arhiplină! În deschidere, la ora 20.00, au cântat cei de la Platonic Band cu Nicu Patoi la chitară, Răzvan „Lapi” Lupu la baterie și Adi Ciuplea la chitară bas (care va pleca în curând cu Steve Vai în turneu, cei doi fiind deja la cea de-a doua colaborare – Bravo Adi!) și marele absent, Berti Barbera care nu a putut veni, fiind în plin concert cu Nicu Alifantis, la Opera Română. Dar cei trei au reușit să încălzească foarte bine spectatorii cu piese de pe ultimul lor album ”Sweet Little 6String” și nu numai, încântând publicul numeros și nerăbdător!

Aflat pentru prima oară în România, Satch a făcut un show excepțional, alături de cei trei muzicieni ai săi, cu care a urcat pe scenă în jurul orei 21 – Mike Keneally la clape și chitară, Bryan Beller la chitară bas și Marco Minnemann la tobe. Timp de două ore, cei patru muzicieni au făcut spectacol, nu glumă, aducând sala aproape de extaz! Despre Satriani e inutil să aduc detalii legate de cariera lui, de muzica și de colaborările sale de-a lungul timpului, colaborări care scriu istorie, cu Rolling Stones, Deep Purple, Steve Vai, Brian May și mulți alții. La cei aproape 57 de ani ai săi, Satch e într-o formă de zile mari, cântând într-un fel absolut nebun dar genial!

A început cu o piesă ceva mai lentă, de încălzire, „Cool #9” urmată de mai ritmata „Devil’s Slide”, cu acorduri de electro & techno ca mai apoi scena să fie inundată de un albastru intens pregătind piesa „Flying in a Blue Dream” – atmosfera explodând și devenind incendiară, oferind senzații de neuitat pentru fanii săi. Cu mici intervenții între piese, Satch ne-a purtat într-o călătorie nebună, pe piese mai puțin cunoscute de pe ultimul său album „Unstoppable Momentum”, recent lansat, pe 7 mai, mixate cu piese celebre ca „Satch Boogie”, ”The Crush of Love” sau pe ”Always with me, Always with You” – una dintre cele mai iubite melodii ale sale, la care publicul a izbucnit în ropote de aplauze și strigăte.

N-am să înțeleg niciodată de ce publicul românesc e atât de cuminte și de rezervat. Cu foarte puține excepții, adică eu – care am stat în picioare pe tot parcursul concertului, bâțâindu-mă, dansând, ba chiar am țipat și am fluierat, ca pe stadion (am o tehnică de a fluiera de te sperii, nu-ți dorești să-mi fii în preajmă că te asurzesc!:) – și alte câteva capete care se hâțânau din gâturile-nțepenite-n scaune. Din patru mii de suflete, să zic că vreo 20-30 de spectatori erau mai vii, cu mine în frunte. Înțeleg că sala nu e potrivită pentru un astfel de spectacol dar hai, oameni buni! – să stăm toți în picioare și să trăim muzica într-o atmosferă nebună – lasă-l încolo de scaun că nu suntem niște generații de obosiți reumatici și nici nu am venit la concertul Sofiei Vicoveanca – până și la ea, ar trebui să ne mișcăm în „trei batuti, trei mărunti”! Abia după un set list de 20 de piese, cântate divin, publicul s-a ridicat din scaune pentru bis. Bis, care nu a întârziat să vină, cuprinzând trei piese: „Crowd Chant”, „Summer Song” și „Rubina”.

Joe Satriani cu a sa chitară Ibanez JS Serie – vândută-n toate magazinele de specialitate – a dovedit încă o dată versatilitatea și creativitatea sa ca artist, compozitor și chitarist de mare excepție, cântând cu lejeritate din orice poziție, chiar ciupind corzile cu dinții, el însuși fiind un one-man-show, ca apariție și prestație! Mentor și profesor, pentru mulți dintre chitariștii de azi, printre care chiar Steve Vai, Satch este și inițiatorul celebrului turneu de chitariști, numit G3, în anii ’90, devenind apoi un eveniment anual, incluzând cei mai buni chitariști ai zilelor noastre. Spun cu mâna pe inimă că Satch este unul dintre cei buni din lume și asta fără să fiu o mare fană a rock-ului instrumental! Măiestria și perfecțiunea cu care Satch cântă și compune, îl aduc în elita mondială a chitariștilor, având loc în față.

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotografii, evident, din galeria proprie!

Michael Bolton, la puterea a treia!

Etichete

concert, Michael Bolton

Și am fost și la concertul lui Michael Bolton, de la Sala Palatului, din 16 mai! Asta mai mult de ciudă, că nu am reușit să ajung la concertul Depeche Mode, cu doar o seară înainte, de pe Național Arena. Din cauza unor probleme, nu am ajuns… și indiferent cât mi-am dorit, nu a fost posibil! Și mi-am dorit, nu glumă! Și m-am enervat, nu glumă! Cum spuneam, de ciudă, m-am dus la Michael Bolton și bine am făcut.

Nu am fost niciodată fan Michael Bolton dar nici nu m-am ferit de el! Îmi aduc aminte momentul, cu niște mulți ani în urmă, în care am început chiar să-l îndrăgesc. La concertul „Pavarotti & Friends – Together for Children of Bosnia”. A fost o surpriză totală pentru mine. O dată pentru ambitusul vocal neașteptat (a cântat aria „Vesti la Giubba” – din Pagliacci de Leoncavallo) și apoi pentru muntele de seriozitate și profesionalism ce l-au caracterizat pe parcursul concertului, comparativ cu celelalte vedete/friends – vezi „Nessun Dorma” cu celebrul Vincero, fiind aproape singurul care o cântă cu suflet și cu tragere de inimă, fără să fușerească și cu la, la, la – chiar vă rog să le ascultați!

Concertul de la Sala Palatului a fost extrem de plăcut și de cald. Aflat pentru a treia oară la București, Michael Bolton a reușit să adune o sală arhiplină, cu peste 4000 de suflete (organizatorii au atins performanța de a vinde bilete cu locuri chiar de două ori, drept urmare, unii spectatori ghinioniști au stat în picioare, pe lângă pereți), ceea ce înseamnă că românii sunt melancolici și îl iubesc! În deschiderea concertului, pentru aproximativ 20 de minute au cântat Diana Matei & Taraful Cleante, după care, a urmat o pauză de 15 minute, timp în care scena a fost pregătită pentru concertul mult așteptat. La ora opt și jumătate, 6 muzicieni au intrat pe scenă, urmați aproape imediat de Michael. Îl căutam din priviri dar nu-l vedeam. Nu sunt chioară dar șocul a fost maxim. În capul meu rămăsese cu pletele-i buclate și blonde și acum? Extrem de schimbat, tuns scurt și încărunțit. În secunda în care m-am lămurit că el este și nu altul, încă aveam gura căscată.

Am descoperit un Michael Bolton extrem de charismatic, care a cântat live cu o lejeritate ieșită din comun, la cei 60 de ani ai săi, o paletă foarte largă de piese, în stiluri diferite, de la pop la rock. Cu o voce ușor alterată totuși, a cântat piesă după piesă, mai bine de două ore, un setlist de 18 piese plus bis-ul! Ne-a plimbat de la piesele bine-știute, hit-urile clasice: „To Love Somebody”, „You don′t know me”, „Said I love you”, „Time, Love and Tenderness”, apoi ne-a adus către ultimul său album sau a interpretat piese compuse de el pentru alți muzicieni celebri, binecunoscut fiind faptul că este și un compozitor extraordinar.

Alături de el, a cântat și Kelly Lavesque. O cântăreață puțin cunoscută dar care a încântat publicul, nu doar prin forma-i fizică de invidiat, moment marcat printr-un hohot tipic bărbătesc, la unison izbucnit, ci și printr-o voce puternică, cu timbru clar, care a rupt imediat ropote de aplauze. Au cântat în duet patru piese și un medley. De asemenea, au existat momente solo, de saxofon și trompetă, timp în care Michael schimba ținutele și probabil își trăgea sufletul, în culise.

Publicul, extrem de cuminte (asta am observat-o de foarte multe ori!), s-a lăsat corupt, într-un final, și a decis să interacționeze ceva mai mult și mai cu vână, odată cu piesa „When a Man Loves a Woman”, când Michael a coborât în sală, intrând pur și simplu printre spectatori, dând mâna cu cei din preajma lui, îndemnându-i să cânte, să danseze și să-l fotografieze – menționând să fie surprins totuși în cele mai flatante ipostaze! De altfel, Michael a avut intervenții pline de umor între toate piesele, știind cum să aducă publicul aproape de el.

La bis, spectatorii se ridicaseră deja de pe scaune și împânziseră până la refuz, zona din fața scenei, aplaudând îndelung. Reîntors pentru bis-ul mult cerut, Michael ne-a mai livrat câteva piese clasice și bine cunoscute, printre care „Georgia on my Mind” și „Hallelujah”. A fost un show frumos, curat, impecabil susținut de către muzicieni. A fost un Michael Bolton onest, fără fasoane, cu o prestație live excelentă, fermecător ca apariție, dar mai ales cu suflet cald. Am plecat de-acolo, încântată realmente și fluierând admirativ! Recunosc, nu mă așteptasem să îmi placă atât de mult și parcă dezastrul provocat de neajungerea la concertul Depeche Mode a fost mult îndulcit! Și că să îndulcesc și mai tare, luni merg și la concertul lui Joe Satriani! Să-mi fie de bine!

De asemenea, toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mark Knopfler

Etichete

Dire Straits, Mark Knopfler, Privateering Tour

Scriu despre concertul lui Mark Knopfler de la București, din 25 aprilie, pentru că a fost una din cele mai mari bucurii care mi s-au întâmplat. Nu vreau să fac niciun soi de recenzie a concertului pentru că habar nu am cum s-o fac și oricum nu aceasta îmi este intenția.

Despre Mark Knopfler, despre muzica lui, despre perioada Dire Straits și după destrămarea acestora, în 1995 – s-au scris pagini sau poate cărți întregi așa că nu vreau să spun eu nimic despre el și despre cariera lui, de peste 35 de ani.

Concertul de la București, a fost primul din seria concertelor din cadrul turneului european pentru promovarea celui mai recent album  „Privateering”, lansat în 2012. S-a defășurat cu casa închisă, concertul de la noi fiind sold-out încă din luna ianuarie.

Scena era pregătită extrem de simplu dar plină de instrumente și aparatură de amplificare, cu câteva surse de lumină bine poziționate și cam atât. Sala, deja plină cu 4000 de suflete, era nerăbdătoare. După cel de-al treilea gong, odată cu stingerea luminii, publicul a început să aplaude, chemându-și artiștii la rampă. După un scurt moment, a apărut un prezentator îmbrăcat cu un sacou Union Jack, care ne-a asigurat că suntem exact unde trebuie – de altfel, acest moment de prezentare, de tip MC, a fost singurul pe tot parcursul serii. Mark Knopfler, a intrat în scenă împreună cu cei șapte muzicieni ai săi, spunându-ne că „se bucură că se află în acest loc minunat, în sfârșit!” – fiind aproape singura sa intervenție sau interacțiune cu publicul, știindu-se, de altfel, că este genul de artist simplu, extrem de discret, care nu se pierde în introduceri, în dialoguri verbale cu publicul său, ci legăturile le stabilește doar prin intermediul muzicii sale și a sufletului.

Concertul a început cu piesa „What it is” iar după primele acorduri de chitară, inconfundabile, publicul a izbucnit într-un ropot de aplauze, timp în care mie mi se făcuse deja pielea de găină, de emoție și de plăcere ca mai apoi să și plâng de altfel, ca într-un soi de eliberare a fericirii că sunt acolo! Timbrul vocii lui, mie personal, nu mi s-a părut alterat, dar sunt extrem de subiectivă, iubindu-l atât de mult! Chitara lui însă, a sunat impecabil (și aici un mare plus și Sălii Palatului – sunetul a fost excepțional – în rest, este atât de prăfuită și de veche, de urâtă – brrr, asta nu mai comentez!). Chitara lui Mark a fost SUBLIMĂ. La 63 de ani, cântă astăzi cu aceeași pasiune, cu aceeași ușurință, intimitate, cu aceeași inspirație divină, cântă cu sufletul așezat în degetele care mângâie griful chitarei, așa cum o face de-o viață.

A continuat cu piesa „Corned Beef City”, de pe discul „Priveetering”, moment în care ne-a întrebat dacă „suntem bine” iar răspunsul însuflețit la unison al publicului i-a confirmat că poate să continue, să lase să curgă muzica fără nicio altă intervenție. Și nu s-a mai oprit. A cântat, piesă după piesă, schimbând aproape de fiecare dată chitara, în funcție de ceea ce cânta. De altfel, o parte din muzicienii lui, au schimbat de asemenea, de mai multe ori pe parcursul concertului, instrumentele. Componența band-ului, a fost una nu doar inspirată ci și desăvârșită: nelipsiții Richard Bennet (chitară), Guy Fletcher (clape, chitară, backing vocal), Glenn Worf (chitară bas și contrabas), Jim Cox (pian și acordeon) și Ian ”Ianto” Thomas (tobe), Michael McGoldrick (flaut, fluier, chitară, cimpoi) și John McCusker (vioară, chitară), acesta din urmă fiind o revelație pentru public și nu doar pentru momentele solo de vioară – excepționale – sau cele de duet-dialog cu Mark sau Glenn Worf dar și printr-o prezență scenică cu adevărat specială, cu tușe chiar comice prin unduirea corpului său:)

A urmat piesa ce dă și titlul ultimul disc, cu accentele celtice, ce definesc de atfel tot acest album, apoi „ Father and Son”. Primul hit al concertului a fost „Romeo & Juliet”, a opta piesă din concert, care a rupt ropote de aplauze, publicul fiind extaziat (?) – nu prea m-am dumirit de el pentru că fericirea mea era atât de mare încât nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă în jurul meu… așa cum nu mi-am dat seama când a continuat cu „Sultans of Swing”, pierdută fiind toată-n muzica lui, în i(nt)(m)ensitatea sunetelor și a armoniilor izvorâte spre mine, înghițindu-mă și, cel mai probabil, bâțâindu-mă și dând din picioare pe sub scaun. Nu știu, că nu m-am (mai) simțit.

Pe parcursul celorlalte piese, m-am lăsat purtată de aromele chitarelor lui, a flautului, a pianului și a cimpoiului, de mixul celtic, de sound-ul rock, country sau folk, de blues, de fiecare poveste, a fiecărei piese… nu știu când a trecut o oră și ceva, aproape două chiar și am ajuns la finalul concertului. Am rămas stupefiată că se sfârșise, pentru că mi se părea că abia începuse iar sentimentul de regret deja mă indundase. După „Telegraph Road”, ultima piesă din set list, publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, fluierând și strigând bis-ul ce nu a întârziat să apară. Și atunci s-a produs iar minunea – cu ”Brothers in Arms”, piesă care parcă nu avea voie să lipsească și sfârșind cu tema muzicală din Local Hero – „Going Home” – aceasta fiind ultima piesă.

Au fost hit-uri care au lipsit cumva nemeritat pentru un public care avea să-l vadă pentru prima oară live, în țara asta, dar de altfel oarecum firesc pentru că turneul promovează dublul-disc, amintit la început. Cu sau fără hit-uri, concertul a fost pentru mine, unul extraordinar, a fost o noapte cu adevărat magică, pe care am sfârșit-o abia în zori, când am ajuns acasă, în aceeași stare euforică în care mă lăsase. În ceea ce mă privește, nu există muzică fără ceea ce a însemnat Dire Straits ca istorie și fără Mark Knopfler – este un Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât. Pentru că a spus și spune, în continuare, atât de mult prin muzica sa, încât nu poți duce altfel, ca simplu muritor!

Această prezentare necesită JavaScript.

Toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.

Inefabile sinestezii III

Etichete

Jan Garbarek, Milan Kundera, Rodney Smith

“A trăi nu-i nici o fericire. A trăi: A-ți purta prin viață eu-l tău îndurerat.

Dar a fi, a fi e fericirea. A fi: a te transforma într-o fântână țâșnitoare, într-un bazin de piatră în care universul cade ca o ploaie caldă.”

 

„Visul reprezintă dovada că a-ţi imagina, a visa despre ceva ce nu s-a întâmplat, constituie una dintre cele mai profunde nevoi ale omului.”

“Imaginează-ți că ai fi trăit într-o lume unde nu există oglinzi. Ai fi visat despre chipul tău și ți l-ai fi reprezentat ca pe o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul tău. Pe urmă, când ai fi avut patruzeci de ani, cineva ți-ar fi pus în față o oglindă. Imaginează-ți spaima care te-ar fi curpins văzând în fața ta un chip străin, absolut străin! Atunci ai fi înțeles, cu claritate, ceea ce nu ești în stare să înțelegi acum: chipul tău nu ești tu.”

„Când are omul, pentru întâia oară, iluzia că este ales? Probabil că sugar, când primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit – şi o cere cu atât mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea târziu.”

“ Cu o anumită parte a ființei noastre trăim cu toții în afara timpului. Poate doar în anumite momente excepționale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara vârstei.”

” Omul are marele avantaj de a nu se mai întâlni cu el însuşi într-o ediţie mai tânără; mi-e teamă că într-o asemenea situaţie m-aş detesta, mi-aş deveni antipatic.”

” Hârtie igienică, pamperşi, detergenţi, crăpelniţă: iată cercul sacru al omului, pe care noi avem misiunea să-l descoperim, să-l înţelegem şi să-l definim, şi chiar mai mult, să-l înfrumuseţăm, să-l prefacem în cântec.”

” Dacă eşti lovit de ura celorlalţi, dacă eşti acuzat, sfâşiat de gloată, te poţi aştepta la două reacţii din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalţi, discreţi, se vor preface că nu ştiu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlneşti şi să vorbeşti cu ei. Această a doua categorie, discretă, delicată, o formează prietenii. Prietenii în sensul modern al cuvântului.”

„A trăi în adevăr, a nu minţi pe nimeni, nici pe sine, e posibil doar cu condiţia de a trăi fără public.”

≈ Milan Kundera ≈ Rodney Smith ≈ Jan Garbarek ≈

Rita și pușca

Etichete

Anouar Brahem, Mahmoud Darwish, Rita și pusca, The astounding eyes of Rita

„ Între Rita și ochii mei
Stă o pușcă
Oricine o cunoaște pe Rita
Se înclină și se roagă
Unui zeu din ochii ca mierea la culoare
Am sărutat-o pe Rita
Pe când era copilă
Mi-aduc aminte cum s-a lipit de mine
Și mi-a acoperit brațul cu cea mai frumoasă cosiță
Îmi aduc aminte de Rita
Precum o pasăre își aduce aminte de zăvoi
Ah, Rita
Între noi sunt un milion de păsări și de chipuri
Și multe făgăduieli de a ne vedea
Retezate de pușcă.

Numele Ritei era o sărbătoare în gura mea
Trupul Ritei era o nuntă în sângele meu
M-am pierdut cu Rita, doi ani
A dormit pe brațul meu, doi ani
Ne-am facut jurăminte
Deasupra celei mai frumoase cupe
Ne-am mistuit în vinul buzelor noastre
Și ne-am întors iarăși la viață…

Ah, Rita!
Ce, oare, înainte de această pușcă,
Mi-a abătut ochii de la ochii tăi
În afara unei ațipeli sau două și a câtorva nori ca mierea?
A fost odată ca niciodată, o liniște a înserării
În zori luna mea a plecat pribeagă, departe,
În ochii ca mierea la culoare
Orașul i-a măturat pe cântăreții și pe Rita
Între Rita și ochii mei … stă o pușcă.”

Mahmoud Darwish – „Rita și pușca” („Sunt arab”)

Sunt atrasă iremediabil de cultura, viața & basmele arabe. Când citesc poezia asta, când îi ghicesc/simt substratul, când un astfel de poem inspiră și naște o asemenea melodie – da, le iau și le așez aici, în cutiuța mea spre resimțirea lor cândva…

Inefabile sinestezii II

Etichete

Adam Hurst, Cristina Venedict, Fernando Pessoa

“Eu nu am nici o filosofie: am simțuri…

Căci cine iubește nu știe nicicând ce iubește

Și nici nu știe de ce iubește, nici a iubi ce va să însemne…

A iubi este începutul inocenței

Iar deplina inocență înseamnă a nu gândi.”

„Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui.”

„Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.”

„Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi – misticii orei fatale şi ai sacrificiului – cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.”

„Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”

≈ Fernando Pessoa ≈ Cristina Venedict ≈ Adam Hurst ≈