De dor

„Încă te mai purtam
în vârful degetelor cu care nici să te-ating
nu puteam
și așa te-am învârtit o vreme, alene –
nu pot să te mint –
în jurul pocalului meu de argint.

tu coborai de pe degete-n cupă
iar vinul
mi se urca în vene,
străinul;
pumnalul depărtării de tine, în crupă,
cum te-am purtat o vreme,
alene,
frison coborând prin metacarpiene.
dar unde să te-ascund, femeie, mai bine,
mai adânc,
mai aproape de mine,
mai strâns?
așa că mi te-am semănat în sprâncene,
semințele toate de Sânziene,
să-mi plouă de-acolo cu tine a plâns
răsturnat
în fântâna seacă a ochilor mei
de urmele tale-atârnați
cercei
nevăzuți,
mângâindu-i, la rându-ți, alene
și de tine-nsetați
în asemenea hal
că-mi seacă și vinul, femeie, -n pocal
și sângele-n vene!”

Poem (ne)imaginat dintr-o scrisoare (ne)scrisă, aparținând Arhitectului rătăcit, de prea multă vreme, în afara Emerologheionului lui.

Desenul, este cadoul meu pentru aniversarea celor nouă ani de la deschiderea primei file din jurnalul tău. Nouă – ce număr frumos, nu-i așa?

Restul, e scris cu alb pe alb. Nu vezi?! S-a așternut ninsoarea asta nebună.

Îmi lipsești mult. 

Prolog redundant

Etichete

ceas, eric freitas, gând din cuvânt, rubine, TIMP

          Zdrobește-mi lutul deznădejdii

          și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,

apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,

un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.

Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă

și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,

întoarce-mă apoi

și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,

neîncercată încă de triste amăgiri.

Abia târziu, spre dimineață,

înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,

înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață

și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,

învinsă-n somn de-amarul din dulceață.

Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.

Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire

în doisprezece ore cardinale cu rubine

și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,

în care secundarul naște minutele virgine.

Și-n domul nou al timpului fără de timp:

  Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,

  Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,

  Tristețile smulgându-se din rădăcini,

  Poverile înnoadă-se în mărăcini.

Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.

Tu nu vezi că pe mine

mă mistuie zădărnicia

mă miruie despătimirea

mă mistuie încercuirea

mă miruie zădărnicirea?

…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.

Reproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.

Haiku

Etichete

haiku, nichita

Haiku-ul este o formă de poezie specific japoneză.

Reguli: să aibă 17 silabe, repartizate pe 3 linii fiecare formată din 5, 7 şi 5 silabe. Acesta trebuie să conţină obligatoriu kigo, adică un cuvânt care defineşte anotimpul în care a fost scris haiku-ul.

Haiku-ul exprimă sentimente şi stări într-o formă concisă, redă un moment, o idee, la care trebuie apoi să meditezi. Masaoka Shiki, unul dintre cei care au pus bazele haiku-ului, definea acest stil de poezie ca ”un instantaneu al realităţii”.

Nichita Stănescu:

“Dacă timpul ar avea frunze
ce toamnă!”

Vă jur că de când am citit-o nu-mi găsesc locul, m-a pălit în moalele capului și nu înțeleg. Cum poți să cuprinzi atâtea în doar 7 cuvinte? Eu am găsit aici un univers întreg. Mi-a spart capul în 3.487 de colțuri și m-a durut!

Nu știu, mă simt aidoma unuia care ascultă Mozart în timp ce se uită la filme porno. Îmi cer scuze pentru comparație dar pentru o profană ca mine între cele sfinte, nu găsesc comparație mai bună!

Later edit: După ce am citit haiku-ul lui Nichita, la birou fiind, mi-a venit în pensulă asta!

Duminica din calendarul meu

Etichete

duminica, pictura, reproducere, tamara de lempicka

Am avut parte de o duminică liniștită, chiar dacă la primele ore ale dimineții am muncit. Eu muncesc la sfârșitul săptămânii mai abitir ca în cursul ei, dar nu mă plâng. Doar că nu înțeleg de ce Dumnezeu nu a creat lumea în week-end ca de luni încolo să se odihnească.

Citeam o carte a lui Pascal Bruckner, „Noua dezordine amoroasă”, și pentru că mai aveam foarte puțin să o termin și pentru că vroiam să trândăvesc în continuare, în dulcele-mi stil clasic, m-am apucat să desenez coperta cărții, o reproducere după tabloul Tamarei de Lempicka – „ Irene and her Sisters”

M-a încins rău, mi-a încins cretele, am zgâriat cu poftă cartonul, și-așa subțire și desenat deja pe spate cu alte mâzgăleli, m-am curbat, m-am îndreptat, am pus lumină, am pus umbră, am îngroșat pe ici, am subțiat pe dincolo, am întins cu degetul acolo unde era intens, am pus buze închise/întredeschise, am pus roșu pe buze, am pus ochi închiși, am pus sâni și pântece, am pus carne…

Apoi m-am liniștit și am băut încă o cafea!

Mi-am amintit vorba lui Marin Preda: „La o temperatură normală omul reproduce. Pentru a crea are nevoie de febră”. Eu m-am limitat la a reproduce un tablou al Tamarei de Lempicka. Urăsc să fac reproduceri dar am fost singură aproape toată duminica, n-am fost deloc inspirată și nici febră n-am avut de unde să iau. Dacă aveam așa, din senin, sigur m-aș fi repezit la cutia cu paracetamol și nicidecum la cutia mea cu crete colorate.

Nește fructe

Etichete

desen, fructe, pamflet, valentine day

Ei, da! Puțini știu că desenez și eu (adică nimeni!) dar zău, nu e important! Important este că mai găsesc ceva timp să mâzgâlesc pe ici, pe colo, ce apuc, pe ce apuc.

De egzemplu azi. O zi măreață, o zi bifată cu inimioare, ursuleți de pluș, cu floricele, cu dantele, cu pupături multe pe gură (pentru unii) sau cu melci, scoici, draci, laci, maci, gândaci (pentru alții).

În spiritul acestei zile m-am manifestat atât cât am putut eu de artistic.

Așadar, dă acest minunat halooouin al meu, propun o natură moartă cu dovleci mici și delicați, deloc colorați, încă vii și ne-smășuiți în capul nimănui sau în tava mamii mele.

Apoi, cretele mele colorate au zbârnâit în oranjadă și și-au frecat căpșorul fragil peste nește portocale mirate ca Sfântul Așteaptă, pe care eu îl îndrăgesc foarte tare și pe care îl sărbătoresc cu pioșenie aproape în fiecare zi – adică îi aduc ofrande sub formă de freșuri!

Apoi, într-o frenezie ieșită din comun, cretele mele s-au gălbejit brusc, așternându-se peste nește lămâi, numa’ vreo 4 la număr pentru că am uitat să vă spun… mi s-a aplecat puțin de la atâta turtă dulce, bomboane Merci, inimioare Milka și de la ursulețul meu de pluș prins cu lăbuța în borcanul cu miere.

P.S. – Ca de obicei, pamfletez pe margini! De fapt, vroiam să mă dau mare că știu și eu să desenez și pentru că trebuia să vă egzplic cumva (dacă nu se înțelege mâzgâlitura!) că ăia-s dovleci, că alea-s portocale și că alea-s lămâi – atât avui în casă, atât am putut să mă manifestez!

Hepi Haloouin dă Valentain dei!