Pildele… cui?

Etichete

citate, eu, expresii, ironie, pilde, viață

N-am fost niciodată omul pildelor, al sfaturilor sau cel ce umblă cu citatele la purtător. Întotdeauna am crezut că în așa zisa noastră unicitate, nimic nu este general valabil și drept urmare aplicabil, cum nici unul dintre noi nu poate deține cheia adevărului absolut. Știu! Cuvinte mari. I-am întâlnit deseori pe cei ale căror pilde și exemple sunt fie literă de lege, fie verset de biblie. Și am fugit de ei cât m-au ținut picioarele cu atât mai mult cu cât aceștia, mai devreme sau mai târziu,  s-au înecat în adevărurile lor absolute în care oricum nu credeau pe cât le etalau emfatic fără ghilimele.

De pildă, oricât mă străduiesc să spun o vorbă unui om aflat la nevoie, să oblojesc o rană, să încurajez pe cineva, să îmbărbătez, să compătimesc, eșuez lamentabil. Mă pier cu totul, odată cu cel care piere. Citatele din cărți refuză să-mi sară din buzunare și sertare. Nu cred în limba de lemn ce reiterează la nesfârșit aceleași texte desuete pescuite din literatura universală sau din tratatele de psihologie scrise pe genunchi.

De pildă, cel puțin o dată pe zi, mă izbesc de câte un citat moralist și/sau motivațional dar plin de tâlc. Aș!… de tâlcul cui? Păi, hai să vedem: „ Dacă vrei cu adevărat, poți!” Pe cuvântul tău? Vreau să fiu copac. Chiar vreau, jur! Și nu la figurat ci la propriu. Pot? Nțnțnț! Știi ce sens derizoriu capătă această maximă în diverse situații și împrejurări, mai mult sau mai puțin favorabile cuiva? E doar  o altă nucă în perete – uite că în expresia asta cred, na!

Să mai vedem câteva:

• “Fii schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume” – Mohandas Gandhi. Am să mă pun pe mâncat și-am să mă îngraș ca să nu mai văd copiii subnutriți ai Somaliei. Sunt grasă acum. E toată lumea?
  
• “Nu îţi vei schimba niciodată viaţa până când nu schimbi ceva ce faci în fiecare zi” – Mike Murdock. Hai, na! Am să renunț la a mai mânca în fiecare zi. Încerc să nu o mai fac deloc. Ăăăăă… stai, viața mea se schimbă totuși! Ba nu, nu se schimbă, ci sucomb!
• “Doar cei ce pot vedea ceea ce este invizibil pot realiza imposibilul” – Patrick Snow. Văd o planetă în Universul ăsta mic, pe care nu o vede nimeni. De ce naibii nu mă pot teleporta pe ea? Gizăs, eram precisă că pot imposibilul că doar am văzut-o!

Mai bine mă opresc aici. Nu zic, am dat și de vorbe frumoase, unele chiar sclipitoare care aveau, culmea, și tâlc. Dar pe acestea le-am găsit unde mă așteptam mai puțin.

Concluzie? Nu-mi plac vorbele de împrumut și mai ales nu îmi place să-mi spui că altfel nu se poate. Că așa e dintotdeauna. Ba se poate! Când încetăm să mai gândim noi cu mintea noastră și de ce cuvintele noastre, neambalate, nu mai curg liber în urma unei judecate personale (chiar și precară – o iau și p-asta în calcul), a unui simțământ, emoții, trăiri, a unei necesități și nu în urma unei lecturi din care ne-am luat notițe, subliniind cu marker-ul gros?! Dar știți ceva? Cred în valabilitatea acesteia: „fiecare pasăre piere pe limba ei!”

…de unde a plecat …

Etichete

blog, dan șt. andrei, eu, jazz, muzică, viață

V-am împărtășit vreodată cum am ajuns să-mi fac un blog? Eram într-o perioadă în care viața mea era foarte aglomerată, în același ritm dement, când uitam de mine cu zilele!

Dan. Dan St. Andrei – el este vinovatul! Deși nu îl cunoșteam pe-atunci îmi părea că îl știu de-o viață. Se pare că totuși ne-am cunoscut cândva dar nu contează. Dan este un artist din toate punctele de vedere dar înainte de toate este un OM FRUMOS! Îmi pare rău că nu v-am vorbit despre el până acum dar, de obicei, cu oamenii frumoși, sunt egoistă. Adică îi țin pentru mine și nu vreau să-i împart cu altcineva (sic!)

Totul a plecat de la un post de-al său. Eram scufundată în fotoliul biroului, înecată în mailuri, oferte, facturi și telefoane… era târziu și eram atât de obosită încât dacă mă întrebai repede cum mă cheamă nu ți-aș fi putut răspunde ci cel mai probabil aș fi rămas cu o privire tâmpă pe chip. Ascultam muzică în căști, așa cum fac de obicei când sunt la birou, pentru a nu-i deranja pe ceilalți. Ascultam jazz. Asta ascult mai mereu la muncă pentru că… of, sunt atâtea motive pentru care eu iubesc jazz-ul încât e mai bine să nu le înșir aici… spun doar că mă ține vie! La doar un click distanță, Dan parcă îmi ascultase gândul și mi-a trimis doar mie  – așa îmi place să cred –  o adiere menită să mă trezească din amorțeală dar nu din cea de moment, ci din cea care se pietrificase deja de prea multă vreme!

…„ iar pianul, ei bine pianul, puteam să jur că își picura notele undeva în spatele meu, le simțeam atingându-mi ceafa și apoi, transformându-se într-un șuvoi subțire și răcoritor, îmi dădeau fiori alunecând pe șira spinării… ce banale sunt cuvintele atunci când încerci să vorbești despre muzică! Cum să poți explica torentul de sunete ce îți dislocă bucăți mari de suflet și le ia cu el, la vale, într-o cădere din ce în ce mai accentuata, undeva, în necunoscut?”

Citindu-l, mi-am dat seama că sunt un om sterp, gol, vlăguit, mucegăit… Odată cu muzica ce mi se revărsa din căști în urechi, pornind de-a valma și alunecând pe șira spinării, nu mi-e rușine să recunosc că m-am simțit excitată teribil! Ei, da!… Fără romantisme, fără atingeri, fără săruturi. Ci direct din scaun și fără nicio conotație sexuală! Doar din muzica și cuvintele lui. Atât! Vibram la frumos într-un mod pe care îl uitasem, ascultam o muzică desfăcută în felii de emoții așa cum uitasem s-o mai ascult. Contează atât de mult momentul acela în care te-a surprins încât nu-l uiți!

Am stat până în noapte târziu și i-am luat tot blogul la răsfoit. Voi de când nu ați mai băut un vin așa ca el? Eu de mult timp nu-l mai băusem!

A doua zi știam. Aveam nevoie de un loc al meu în care să mă desfac cât pot. Nu pot ca el, nu pot ca alții, pentru că încă nu pot să mă desfac pe de-a-ntregul! Pentru că încă redescopăr lucruri uitate.

Scrisoare-testament

Etichete

Gabriel Garcia Marquez, moarte, scrisoare, testament, viață

„Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o papușă de cârpă și mi-ar oferi în dar o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ce gândesc, deși aș gândi tot ceea ce spun. Aș da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru valoarea lor, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.

Aș dormi mai puțin și aș încerca să visez mai mult; de-abia acum înțeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge în timp ce alții ar sta pe loc, aș ramâne treaz în timp ce toți ceilalți ar dormi.

Aș asculta în timp ce alții ar vorbi și, Doamne, cum m-aș bucura de savoarea unei înghețate de ciocolată! Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâmă de viață, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci și sufletul.

Doamne, dacă eu aș avea o inimă, mi-aș scrie ura pe un cub de gheață și aș aștepta ca soarele să-l topească. Aș picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti și o serenadă de Serrat pe care aș oferi-o Lunii. Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simți durerea spinilor și sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aș putea primi o fărâmă de viață… n-aș lăsa să treacă nici măcar o zi fără să le spun oamenilor că iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că la ei țin cel mai mult și aș trăi îndrăgostit de iubire. Bărbaților le-aș dovedi cât de mult greșesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgostească atunci când îmbătrânesc, fără să știe că ei îmbătrânesc tocmai pentru că încetează să se mai îndrăgostească.

Unui copil i-aș face cadou o pereche de aripi, dar l-aș lasa să învețe singur a zbura. Pe cei bătrâni i-aș învăța că moartea nu vine o dată cu vârsta, ci odată cu uitarea.

În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf. Am învațat că ori de câte ori un nou-născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui său, îl ține strâns pentru totdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se mire atunci când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mâna să-l ajute să se ridice.

Sunt o mulțime de alte lucruri pe care aș putea să le învăț de la voi, deși, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci când mă vor pune la păstrare în acea cutie, eu voi fi murit deja…”

Gabriel Garcia Marquez