Inefabile sinestezii IV

Etichete

Alice în țara minunilor, Lewis Carroll, Richard Galliano, Salvador Dali

Alice: Dar e imposibil…

Pălărierul Nebun: Numai dacă tu crezi asta.

                                         Pălărierul Nebun: Am luat-o razna?

 Alice:  Mi-e teamă că da. Eşti nebun de legat. Dar dă-mi voie să-ţi spun un secret. Cei mai buni oameni sunt aşa.

    ♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠♠

 

Stayne – Valetul de cupă: Sunteţi nebuni cu toţii!

  Iepurele de Martie: Mulţumim foarte mult.

           

                                               ♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥♥

Alice: Uneori, înainte de micul dejun, încerc să cred şase lucruri imposibile.

Pălărierul Nebun: Ce exerciţiu minunat.

Alice: 1. Există băuturi care te pot micşora.

1. Există mâncăruri care te pot face să creşti.

2. Animalele pot vorbi.

3. Pisicile pot fi invizibile.

4. Există un loc numit Ţara Minunilor.

5. Îl pot ucide pe Jabberwocky.

 

                                               ♣♣♣♣♣♣♣♣♣♣

<

p style=”text-align:right;”>Mama lui Alice: Unde îţi este corsetul? Şi nu porţi nici dres!

Alice: Sunt împotriva lor!

 Mama lui Alice: Dar nu eşti îmbrăcată cum se cuvine.

 Alice: Cine stabileşte ce înseamnă „cum se cuvine”? Dar dacă s-ar fi stabilit că „se cuvine” să porţi un peşte pe cap? Ai purta aşa ceva?

 Mama lui Alice: Alice.

 Alice: Pentru mine corsetul e ca acel peşte.

♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦♦

Alice: Acolo de unde vin, oamenii învață lucruri care nu sunt bune pentru a fi în stare să facă numai lucruri bune. 

Pălărierul nebun: În Țara Minunilor, noi mergem numai în cerc, așa că ajungem întotdeuna acolo de unde am plecat. Vrei sa îmi explici mai mult? 

Alice: Ei bine, adulții ne spun să descoperim ce lucruri facem greșit și să nu le mai facem apoi niciodată.

Pălărierul nebun: Asta-i ciudat ! Adică, pentru a afla ceva despre un lucru, trebuie să înveți despre el. Și după ce înveți despre el, ar trebui să te pricepi mai bine la el. De ce ar trebui să devii mai bun la un lucru pe care să nu îl mai faci după aceea ? Dar te rog, continuă.

Alice: Nimeni nu ne spune să învățăm lucrurile bune pe care trebuie să le facem. Trebuie să învățăm numai din lucrurile rele. Ni se dă voie, totuși, să învățăm lucrurile bune făcute de alți oameni. Iar uneori, ni se spune să ii imităm.

Pălărierul nebun: Hei, dar asta-i copiat!

Alice: Ai perfectă dreptate, domnule Pălărier. Trăiesc într-o lume de-a-ndoaselea. Se pare că trebuie să fac mai întâi niște lucruri greșite pentru a le învăța să nu le mai fac. Iar apoi, nemaifăcând ceea ce nu ar trebui să fac, poate că voi face ceva bun. Dar, mai curând, ar trebui sa fac ceva bun de la început, nu-i așa?

                                                ♠♣♥♦

 

Lordul Ascot: Charles, ţi-ai pierdut minţile? Ce vrei tu să faci e imposibil.
Charles Kingsleigh: Întocmai. Domnilor, singurul mod de a atinge imposibilul este să crezi că este posibil.

≈ Lewis Carroll ≈ Salvador Dali ≈ Richard Galliano & Tangaria Quartet ≈

 

 

Inefabile sinestezii III

Etichete

Jan Garbarek, Milan Kundera, Rodney Smith

“A trăi nu-i nici o fericire. A trăi: A-ți purta prin viață eu-l tău îndurerat.

Dar a fi, a fi e fericirea. A fi: a te transforma într-o fântână țâșnitoare, într-un bazin de piatră în care universul cade ca o ploaie caldă.”

 

„Visul reprezintă dovada că a-ţi imagina, a visa despre ceva ce nu s-a întâmplat, constituie una dintre cele mai profunde nevoi ale omului.”

“Imaginează-ți că ai fi trăit într-o lume unde nu există oglinzi. Ai fi visat despre chipul tău și ți l-ai fi reprezentat ca pe o răsfrângere exterioară a ceea ce se află înlăuntrul tău. Pe urmă, când ai fi avut patruzeci de ani, cineva ți-ar fi pus în față o oglindă. Imaginează-ți spaima care te-ar fi curpins văzând în fața ta un chip străin, absolut străin! Atunci ai fi înțeles, cu claritate, ceea ce nu ești în stare să înțelegi acum: chipul tău nu ești tu.”

„Când are omul, pentru întâia oară, iluzia că este ales? Probabil că sugar, când primeşte îngrijirea maternă fără vreun merit – şi o cere cu atât mai energic. Educaţia ar trebui să-i risipească această iluzie, să-l facă să priceapă că în viaţă totul se plăteşte. Adesea însă e prea târziu.”

“ Cu o anumită parte a ființei noastre trăim cu toții în afara timpului. Poate doar în anumite momente excepționale ne dăm seama de vârsta noastră, aflându-ne mai tot timpul în afara vârstei.”

” Omul are marele avantaj de a nu se mai întâlni cu el însuşi într-o ediţie mai tânără; mi-e teamă că într-o asemenea situaţie m-aş detesta, mi-aş deveni antipatic.”

” Hârtie igienică, pamperşi, detergenţi, crăpelniţă: iată cercul sacru al omului, pe care noi avem misiunea să-l descoperim, să-l înţelegem şi să-l definim, şi chiar mai mult, să-l înfrumuseţăm, să-l prefacem în cântec.”

” Dacă eşti lovit de ura celorlalţi, dacă eşti acuzat, sfâşiat de gloată, te poţi aştepta la două reacţii din partea celor care te cunosc: unii se vor alătura gloatei, ceilalţi, discreţi, se vor preface că nu ştiu nimic, că nu au auzit nimic, încât ai putea continua să-i întâlneşti şi să vorbeşti cu ei. Această a doua categorie, discretă, delicată, o formează prietenii. Prietenii în sensul modern al cuvântului.”

„A trăi în adevăr, a nu minţi pe nimeni, nici pe sine, e posibil doar cu condiţia de a trăi fără public.”

≈ Milan Kundera ≈ Rodney Smith ≈ Jan Garbarek ≈

Inefabile sinestezii II

Etichete

Adam Hurst, Cristina Venedict, Fernando Pessoa

“Eu nu am nici o filosofie: am simțuri…

Căci cine iubește nu știe nicicând ce iubește

Și nici nu știe de ce iubește, nici a iubi ce va să însemne…

A iubi este începutul inocenței

Iar deplina inocență înseamnă a nu gândi.”

„Marile nelinişti ale sufletului nostru sunt întotdeauna nişte cataclisme cosmice. Atunci când ne ating, de jur împrejurul nostru soarele începe să-şi rătăcească drumul, iar stelele, să se perturbe. Vine o zi, pentru orice suflet simţitor, când Destinul i se transformă în apocalipsa unei angoase – când se prăbuşesc cerurile şi toate lumile peste disperarea lui.”

„Mai bine zborul unei păsări ce trece și nu lasă urmă,
Decât ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pământ.
Pasărea trece și este uitată, și așa chiar trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nici nu servește la nimic,
Arată că a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec.”

„Cu toţii, oameni şi câini, pisici şi eroi, purici şi genii, ne jucăm de-a existenţa fără să ne gândim la ea cu adevărat (căci cei mai buni dintre noi nu gândesc decât de dragul gândirii) sub imensa pace a stelelor. Ceilalţi – misticii orei fatale şi ai sacrificiului – cel puţin simt cu trupul lor, zilnic, prezenţa magică a misterului. Ei s-au eliberat, fiindcă neagă soarele vizibil: ei sunt plini, fiindcă s-au golit de toată vacuitatea lumii.”

„Dacă ar putea să gândească, inima s-ar opri.”

≈ Fernando Pessoa ≈ Cristina Venedict ≈ Adam Hurst ≈

Inefabile sinestezii I

Etichete

Brian Crain, nichita stănescu, Tommy Ingberg

„Mai multă milă pentru stelele care răsar,

mai multă compasiune pentru raza de lună,

mai mult frig pentru pietrele înghețate

și mie, mie, pentru mine – mai mult aer.

Mai mult aer!”

 

 

 

 

 

 

                             

        

 

 

„Am gândit un mod atât de dulce de a se întâlni două cuvinte

 încât în jos înfloreau florile și sus înverzea iarba.

Am gândit un mod atât de dulce de a se izbi două cuvinte

de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi.”

„Rămâne veșnic nedeschisă poarta aerului…

Noi încercăm s-o deschidem cu respirarea,

noi încercăm s-o deschidem cu păsările

noi încercăm s-o deschidem cu răsăritul soarelui.

Dar rămane închisă poarta aerului.

Norii nu sunt chei, norii nu sunt chei, nu-i așa?”

 

 

 

 

 

 

„Mai întâi îţi strîngi umerii,
mai apoi te înalţi pe vîrful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.

Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:

Zbor.
Şi acesta e zborul.”

 

 

 

 

 

„Ai văzut vreodată vreo pasăre

s-o usture aerul pe care-l zboară?”

≈ Nichita Stănescu ≈ Tommy Ingberg ≈ Brian Crain ≈

 

Dreams of dreams

Etichete

fotografie, robert & shana parkeharrison, suprarealism

Robert and Shana ParkeHarrison

Dintr-o absolută întâmplare, am descoperit lucrările soților Parkeharrison și m-am oprit în loc o vreme să le rumeg sensul. Fără să vă dau amănunte wikipediene despre cei doi, vă spun ce am descoperit eu în fotografiile lor deși sunt aproape convinsă că fiecare veți descoperi și altceva. O lume suprarealistă, deloc departe însă de realismul tragic ce o încearcă. Un mix nebun între și despre o relaționare a omului cu nevoile lui proprii înlănțuit de natura înghițită nemilos de tehnologie.

Omul, natura & tehnologia (deja teme universale) sunt cele trei dimensiuni ce alcătuiesc conceptul fotografiilor celor doi artiști. Din ele construiesc fantezii poetice si metaforice. Fotografiile aduc povești dureroase despre pierderi și irosiri, despre temeri și lupte, despre ritualuri idiosincratice și mașinării ciudate.

Cum ne spune Robert: „we want to make images that have open, narrative qualities, images containing ideas about human limits. These mythic images mirror our world, where nature is domesticated, controlled, and destroyed.”

Street Art

Etichete

art street, grafitti

Street Art sau graffiti este o formă de artă care are rădăcini încă din antichitate și care, în timp, a devenit o artă liberă, vie, rebelă și cu atitudine. De obicei, o astfel de caracterizare pare coborâtă din galeriile de artă modernă. Ei bine, străzile de zi cu zi ne demonstrează că pot fi niște imense pânze care se cer pictate și că își merită atributele.

Că vorbim de pereți, scări, de coloane, panouri și indicatoare, stații de autobuz, chiar și pe asfalt toate aceste spații și locuri pot fi transformate în adevărate piese de artă unice care înalță sprâncene și aduc zâmbete pe chipurile celor care le întâlnesc. Este o artă apropiată, intimă, altfel înțeleasă și mult mai directă față de cea expusă în galerii sau în instalațiile de artă.

Deopotrivă, este o formă de artă care poate crea probleme! Desfășurată și dezvoltată exclusiv în spații publice și private, când este realizată fără consimțământul proprietarilor devine act de vandalism (dacă sunt prinși). Pentru un artist al străzii, locurile private „furate” sunt cu un potențial maxim de performanță și foarte incitant. Astfel, arta stradală este predispusă la diferite presiuni sociale din partea formelor de artă recunoscute prin popularitate, deoarece se naște în astfel de spații, care nu sunt proprietatea celui care face graffiti. Asta înseamnă că graffiti încorporează elemente care sunt văzute foarte rar altundeva. Spray-ul cu vopsea și markerele permanente sunt folosite foarte des, iar structura lucrărilor este uneori influențată de nevoia de a o executa rapid, înainte să fie remarcată de autorități.

În efortul de a reduce vandalismul, unele orașe au desemnat ziduri sau zone exclusiv bine delimitate, date în folosul artiștilor de graffiti. Unii au sugerat că aceasta descurajează vandalismul de rând, însă încurajează artiștii să își facă treaba nestingheriți și să producă artă deosebită, fără să se teamă că vor prinși sau arestați pentru vandalism sau încălcarea proprietății private.

Din punctul meu de vedere, arta stradală este poate cea mai dinamică dintre toate formele de artă existente. O apreciez de câte ori o  întâlnesc și recunosc că mă stârnește rău! Doar că, la vârsta mea, să mă înhăitez cu o gașcă cool de graficieni ai străzii, mie îmi dă fiori de plăcere dar o oblig pe mama să-mi aducă pachețele la Jilava… și asta n-o pot suporta!

 

Am să revin cu un alt post, cu o altă ocazie și am să vă aduc și varianta 3D a acestei arte. Este fabuloasă, vă jur!

Arta digitală

Etichete

adam martinakis, arta digitală, grafică, vizual

Arta digitală și-a făcut rapid apariția într-un secol dominat de inovații tehnologice, intr-un secol al vitezei, al informațiilor multiple, al internetului și al spațiului virtual, în care ne mutăm existența și viețile, într-un ritm amețitor.

Arta digitală, așa cum ne-o arată sec wikipedia, este „denumirea pe care o poartă orice creație artistică care (cacofonie wikipediană!:) se manifestă, este creată exclusiv sau este modificată, prelucrată, printr-un proces computerizat”. Înclin să cred că este ceva mai mult de-atât. Recunosc că nu sunt mare fan al acestei forme de creație dar trebuie să văd mai mult decât îmi dictează mie inteligența sau perspectiva din care văd și simt eu arta. Depășindu-mi granița impusă artelor noi, contemporane, inovatoare, voi reuși să descopăr expresii inedite, valențe și posibilități de exprimare nelimitate. O artă în care realitatea poate fi oricând ficțiune și ficțiunea poate deveni realitate pură, este o artă care ne reflectă viitorul care ne bate deja la ușă. Să încercăm să ne obișnuim cu ea, zic!

Luăm un caz,

Adam Martinakis s-a născut în Luban, Polonia, în 1972. Din 1982 trăieşte şi lucrează în Atena, Grecia. Aici a urmat cursurile Facultății de Arhitectură, Arte Decorative şi Design Industrial. A început să exploreze arta digitală din 2000, iar din 2006 predă cursuri de grafică digitală în cadrul Fundației Eleno-Americane pentru Educație.

Iată câteva dintre lucrările sale:

Ce facem? Ne place? Mie, da! Culmea, deși este realizată pe calculator, în programe grafice specifice care devin unelte ca și pensulele în mâinile pictorului (și care aceleași unelte în mâinile altora n-ar însemna nimic), deși este o artă pe care nu o poți pipăi și mirosi după bunul plac (doar dacă nu o printezi), imaginile create pot transmite stări, emoții, idei, senzații, empatii. Sunt convinsă că implică multe ore de muncă, de chin poate, dar fără talent, imaginație, inspirație și viziune, lucruri esențiale unui artist, arta digitală nu și-ar fi făcut loc lângă celelalte arte.

 Arta digitală pare să trăiască, exprimă și respiră prin sute de mii de pixeli, dar totuși o face!

Durerea de a fi

Etichete

diform, durere, ivan prieto, sculpturi, suferință, suprarealism

În periplurile mele internautice l-am întâlnit pe Ivan Prieto sau mai bine zis i-am întâlnit sculpturile. Nu știu de ce m-am oprit astăzi la el. Lucrările lui sunt evident suprarealiste dar sunt profund triste, parcă istovite, mâhnite și de cele mai multe ori poate sunt hidoase ochiului. Diformitățile însă nu mă supără deloc, poate pentru că le percep profund umane și deloc străine. Îmi par sinonime cu durerea și cu slăbiciunile noastre. Dacă suferința, frica, durerea, angoasa, nevolnicia, ar căpăta forme, probabil că așa am arăta toți. Le preferăm deseori ascunse privirii pentru că ne este teamă sau rușine că vom arăta așa? Posibil! Dar ar fi doar o convenție, ca multe alte convenții, și-apoi toți am fi o apă și-un pamânt. Atunci, diformi fiind, nu ne vom mai deosebi.

Eu privesc durerea, mâhnirea, frica sau nepăsarea cu ochii deschiși fără să îmi fie teamă de (pre)judecăți strâmbe. Tu cum o privești?

Black Cloud

Etichete

black butterflies, black cloud, carlos amorales

Carlos Amorales, un artist mexican neconvențional și 30.000 de fluturi negri din hârtie. Instalația de artă se numește Black Cloud (Nube Negra) și este un proiect amplu al artistului pornind de la superstiția mexicană că fluturii negri prevestesc moartea. Experiența a repetat-o de câteva ori, în 2007 în Philadephia la Muzeul de Artă și la New York la Yvon Lambert Gallery apoi  în 2009 la inaugurarea sălii Veronicas de Murcia, Spania.

Carlos Morales, excelează deopotrivă și în sculptură, pictură, grafică și animație video. În toate lucrările lui se reflectă cultura contemporană mexicană și valorile ei. Fundația artei lui se sprijină pe Liquid Archive (așa cum a denumit-o chiar el), o bază digitală de imagini culese din cărți, albume, din reviste, de pe internet sau din propriile lui fotografii cu Mexico City.

Black Cloud – o instalație de artă conceptuală, cu un vocabular vizual extrem de bogat, cu un iz de artă gothică…30.000 de fluturi ( din 36 de specii selectați din arhiva lui ) ce au fost decupați în zeci de mărimi, rulați și apoi lipiți manual în forme sculpturale, multiplicați în stoluri mari amenințătoare, copleșitoare ce îmi amintesc de cele 10 urgii asupra egiptenilor din Vechiul Testament, urmate de invaziile de lăcuste, țânțari și broaște!

Un scenariu amibiguu între frumos și urât, între bine și rău, între calm și calamitate ce poate căpăta însă multiple interpretări.

Kaleidoscop

Etichete

hârtie colorată, Jen Stark, paper art, sculptură

Jen Stark este o artistă de 29 de ani, născută în Miami, Florida. Lucrările ei se bazează în cea mai mare parte pe modelarea hârtiei, în culori explozive, din care face piese de artă unice. Artista a început să lucreze cu hârtia din motive financiare dar acum a reușit să facă performanță și să ofere noi valențe acestui simplu material. Își descrie lucrările ca „sculpturi matematice din hârtie”. Ansamblează, cu minuțiozitate, până la cel puțin o sută de straturi de hârtie, pe care le taie manual, în forme precise, și le adună succesiv în forme complexe, elaborate, tridimensionale și de-a dreptul hipnotice.

Lucrările sale au structuri unice, inspirate de cele mai multe ori din natură sau inspirate de psihedelism, ele având capacitatea de a genera o stare de visare în cazul în care sunt privite o perioadă îndelungată, asemenea ingerării unor substanţe halucinogene.