Eu știu că cerul e sus. Stelele răsar, acolo sus, pe el. Dar e nefiresc! Pentru că prea des cerul cade iar eu mă împiedic de stele. Dar ce știu eu? Eu am dezordinea mea firească în prea ordinea nefirească a lucrurilor. Acum la mine cerul e jos și strivesc stele sub pași.

Se spune că zborul e perfect. Să zicem că sunt dispusă să cred. Și-atunci întreb: de ce nu ar fi perfectă și căderea bruscă? Nici măcar picajul lin nu e? Uite, vreau încă o aripă frântă doar pentru a mai avea de unde să-mi trag elanul. Elanul înțeleg că nu este perfect. Pentru mine ar fi.

Din când în când îmi plac pantofii roșii, mai mereu mănânc mere verzi cu biscuiți, de ceva vreme și pentru multă vreme am devenit dependentă de sâmburii lemnoși de migdală amară. Nu-i mestec, îi înghit cu ceai. Îmi place somnul comatos cu ursulețul meu de pluș în brațe. Total întâmplător.

Toamna asta usucă. Nu știu când a început și nu știu când va termina. Dar se va termina. Cu minte înceată încerc să-mi amintesc de mine. Folosesc tehnici clasice renăscute din propria-mi uitare. Nu-mi iese! M-am uitat și i-am uitat prea mult de mult. Dolce far niente.

Nu înțelegeți nimic. Nici eu nu mai înțeleg. Acum câteva zile, unui prieten de-al meu, în doar o singură secundă, i s-a năruit toată viața. E fără de început. E doar cu sfârșit. M-a răscolit. Încerc să înțeleg și stau cu toți nervii întinși și cu urechile atât ciulite încât aud tot. Mai ales viața cum se scurge.

Erată: nu dorm cu un ursuleț de pluș ci cu o oiță de pluș. O cheamă Fluffy. Da, mă înec acum într-o erată pentru că în eroare mă aflu de prea multă vreme.

Știu. Cerul se va așeza la locul lui, acolo sus. Și stelele, în noapte, tot acolo or să răsară. Poate noi nu vom mai fi în același loc al nostru.

Șșșșșșșșt… acum încerc să-mi amintesc un cântec de leagăn.

Anunțuri