Dintr-o absolută întâmplare, am descoperit lucrările soților Parkeharrison și m-am oprit în loc o vreme să le rumeg sensul. Fără să vă dau amănunte wikipediene despre cei doi, vă spun ce am descoperit eu în fotografiile lor deși sunt aproape convinsă că fiecare veți descoperi și altceva. O lume suprarealistă, deloc departe însă de realismul tragic ce o încearcă. Un mix nebun între și despre o relaționare a omului cu nevoile lui proprii înlănțuit de natura înghițită nemilos de tehnologie.
Omul, natura & tehnologia (deja teme universale) sunt cele trei dimensiuni ce alcătuiesc conceptul fotografiilor celor doi artiști. Din ele construiesc fantezii poetice si metaforice. Fotografiile aduc povești dureroase despre pierderi și irosiri, despre temeri și lupte, despre ritualuri idiosincratice și mașinării ciudate.
Cum ne spune Robert: „we want to make images that have open, narrative qualities, images containing ideas about human limits. These mythic images mirror our world, where nature is domesticated, controlled, and destroyed.”
Am scris 3-4 propoziții. Am șters. O iau de la început. Scriu. Șterg. Nu înţeleg de ce mă chinui să scriu ceva inteligibil. Ar trebui să las foaia goală. E frumoasă și așa. Aș putea să-i pun doar data de azi ca să o marchez. Să nu pun nici măcar titlul.
De azi dimineață scriu doar frânturi de propoziții și fac dicteuri pe fiecare colțișor de hârtie pe care l-am întâlnit pe birou. Nu pot uni două vorbe în scris dar oare aș putea uni două petece de hârtie? Sau nu… și mai bine: fac un puzzle din bucățelele mele de suflet și le așez pe fereastră, lipite sec cu scotch, ca un vitraliu vechi și spart pe-alocuri.
Îmi las căștile de pe urechi și mă ridic de la birou. Scot hârtia înțepenită în imprimantă, o mototolesc și o arunc la coș. E a șaptea oară când imprimanta – flămândă, vezi bine! – îmi ia hârtia și mi-o înghite. Mă așez înapoi calmă la birou și-mi pun la loc căștile pe urechi. Muzică, fără de care nu pot exista! Preț de 6 minute și 47 de secunde, închid ochii și îmi doresc ca atunci când îi deschid să nu mai fiu în același loc. Atât! Nu. Încep să scriu iar. Nu sunt surprinsă că mă aflu în același loc pentru că la secunda 56 mi-a sunat telefonul, drept urmare, vraja teleportării s-a rupt brusc.
În scurt timp săptămâna se va încheia. Cum închei un sacou simplu în șapte nasturi. Cu gest reflex. Las tastatura și îmi pun iar căștile pe urechi. Sper ca următoarele 5 minute și 20 secunde să aibă suficientă putere să mă ducă. Departe. După 3 minute și 07 secunde, se aude soneria fix între două clape de pian. Neștiutorul care a apăsat butonul se face vinovat de zborul strâmb pe care l-am căpătat la secunda 09! Din ușă, mă îmbie cu un covrig cu susan și tot ce pot privi, cu ochii mijiți din visul frânt, este gaura covrigului ce ia forma nebănuită a abisului în care zborul mă spiralează în vrie.
Nu pot să scriu nimic. De ce insist? Fiindcă mă complac într-o stare pur vegetativă. Fiindcă, neintersa(n)tă fiind, nu găsesc nimic interesant de spus. Fiindcă mă simt abandonată fără să știu de către cine. Fiindcă mereu îmi lipsește ceva fără să-mi dau seama ce. Fiindcă de fiecare dată când plec în mine, la fiecare minut sau la fiecare secundă, ceva sau cineva mă aduce înapoi.
Mă ridic mai devreme, îmi pun sacoul pe mine și închid deja șapte nasturi. Cu gest reflex.
Am sentimentul a unei alte săptămâni ratată. Și încă plenar.
”Over distance, I still hear the tormented críes, the damned, the anguished fallen, they still haunt my dreams.
A philosopher once wrote: „Every man is guilty of all the good it didn’t do”, I so believe that. My guilt defies any punishment. My craving desire to make right what’s wrong eats away the very core of my being. In simpliest terms I need to clean the slate.
Names aren’t important, but for the record I was born Sinéad Harkin, in Dublin, Ireland. It was quite sometime ago, gone as the little freckled face girl, I once saw in the mirror loooking back at me.
Innocence replaced by death…
…I was murdered only a year after I killed my father, altough a part of me died the night I took his life. Right then and there I gave up any chance of seeing my child grew up.
Mother Maiden: Stupid girl.
Once again I’m one of the damned, the cursed, fallen.”
Filmul Within Temptation – Sinéad este al doilea dintre cele trei filmulețe ce au însoțit campania de promovare a albumului The Unforgiving, al trupei olandeze Within Temptation – o trupă de rock /metal simfonic, înființată în 1996 de către chitaristul Robert Westerholt împreună cu Sharon den Adel. Se spune despre Within Temptation că „este o formație care a găsit echilibrul optim între elementele din rock-ul comercial, profunzimea și complexitatea muzicii clasice și latura întunecată a metalului gotic” – zic cei de la About.com și eu nu-i contrazic neapărat! Recunosc că nu sunt un fan al formației dar au câteva piese foarte bune și un sound neașteptat.
De fapt, atenția mi-a fost atrasă de trilogia de short-films din campania amintită, la lansarea din 2011. Alături de album și de această serie de filmulețe au lansat și o carte cu benzi desenate. Se pare că este de departe cel mai ambițios proiect al trupei. Conceptul este neobișnuit din punctul meu de vedere… meritul acestor filme nu este doar de natură cinematografică în sine ( mi se par realizate excelent!) ci pentru că te introduc în povestea pieselor incluse în album într-o manieră inedită iar toate la un loc îți relevă o lume, deși întunecată, destul de convingătoare despre viață, dragoste, despre răzbunare, furie, regrete…
Cred că nu sunt singura care m-am întrebat deseori ce înseamnă perfecțiunea și ce presupunea ea. Dincolo de ceea ce se știe ca definiție a perfecțiunii rămân de fapt foarte multe nedumeriri. Atinsă de cineva/de ceva sau neatinsă, nefiind palpabilă ( sau poate că este palpabilă, sic!) fiecare își definește perfecțiunea în felul lui. Nu cred că cineva a reușit să formuleze o teorie închisă despre perfecțiune câtă vreme se tot nasc semne de întrebare.
Perfect, desăvârșit, fără cusur! În regulă, dar la ce ne raportăm? Are unități de măsură, grade, trepte, note care să fie consemnate în manual sau la vreun catastif? Care ne sunt reperele? Perfecțiunea se raportează la o formă clară, la un conținut, la o atitudine? E un termen, un concept, un enunț, un adjectiv, un ideal? Cine spune că perfecțiunea face referire doar la frumos sau la bun și că nu se raportează la fel de bine la urât și/sau rău?
Cred că perfecțiunea e subiectivă! Perfecțiunea este o convenție iar perfectul este imperfect în mod cert! Și-aunci, de ce aleargă oamenii după perfecțiune?! De ce trebuie să fie totul perfect?
Eu găsesc perfecțiunea – a ceea ce presupun eu că înseamnă – doar în arte și în natură. Acestea îmi sunt reperele. În rest, sunt vagi ecouri, în altceva nu cred! Cred într-o proporție de aur (care nu mai este de mult doar un număr matematic special) sau într-un om atins prin talentul lui de-o aripă divină, altminteri găsesc defecte în orice. Proporția de aur (care se pare că nu e totuși lipsită de greșeli) luată de la Fibonacci încoace, folosită de Da Vinci, de Dali, de Gris, Serusier (în pictură era folosită doar ca tehnică experimentală, ci nu ca motiv intrinsec estetic) de Corbusier în arhitectură, folosită în muzică, se pare, de către Mozart, Bartok sau Debussy sau în poezie de Vergiliu mi se pare cea mai apropiată de așa zisa perfecțiune, deși și aici, repet, există defecte! În natură, dezvoltarea cochiliei Nautilus sau traseul șoimului sunt puse tot pe seama acestei proporții și a spiralei logaritmice dar într-un final, picătura de ploaie sau fulgul de nea de ce nu ar fi perfecte așa în imperfecțiunea lor?
Găsesc „perfecțiunea” în Maria Callas cântând „Casta Diva”
Sau îl găsesc pe Mikhail Baryshnikov în „White Nights” absolut desăvârșit
Găsesc ceasurile lui Dali din „Persistența memoriei” perfect rotunde în scurgerea implacabilă a timpului perfect și chiar mustățile lui Dali îmi par perfecte!
Și mai am exemple cu duiumul! Apoi vine Gică, florarul meu și se uită la mine lung că nu știe ce-i aia Casta Diva și de mustățile lui Dali îmi spune că sunt ca „alea de zlătari sau de ceangăi – alea ale lu’ Vijelie îs perfecte”… pot eu să-i răspund: ”ești perfect idiot, amice!”? Nu pot! Și atunci?
Unde e perfecțiunea? E doar a mea. E în ochii mei, în urechile mele, e filtrată prin mine.
Nu vreau să mai aud de la nimeni că trebuie să fim perfecți, că ideal ar fi ca totul să fie perfect, trebuie să iasă fără cusur, trebuie să fim desăvârșiți!
NU VREAU să fiu perfectă, nu vreau o viață perfectă, familie perfectă, copii perfecți, casa perfectă. Să mor perfect simetric, pot? Să fiu și eu perfect idioată, îmi permit?
«1. în fiecare dimineaţă oglinda
care-mi arată alt chip
asta sunt eu
din partea cealaltă
vine căprioara se gudură pe lîngă mine
nu mai am frunze, am telefon
aşa ar putea începe poemul
ca o integramă ca un rebus
aşa în creierul tău se naşte boababul
2. „aici şi acum
în provincia cea mai inutilă”
nodurile acestei sfori ar trebui desfăcute
să o facem mai lungă
aşa cum desfaci un păr negru
într-o noapte de crăciun
un vin greu ca o haină
3. frica din pantofi din mănuşi
frica din dulapuri
trupul spânzurat de portmantouri
frica mea cuminte
din trei în trei căsuţe
şotronul se şterge ca o vată de zahăr
dumnezeu a făcut lumea
ca să nu poată pune nimic în loc
4. ţii minte scara iubita mea
şi iedera şi celelalte accesorii
şi televizorul cu sufletul lui
de copil abandonat
şi liniştea acestui apeduct
în care se primeneşte apa iordanului
doar o cutie de chibrituri
doar un ac de siguranţă
şi-ţi recapeţi curajul
5. mă bălăcesc mereu în credinţa
că am rămas acolo
unde macii şi lăcrămioarele
au deprinderea uitării
cum o mână lasă apa
să-i şiroiască printre degete
între mine şi vocea mea
o pauză albă
6. are cineva o reacţie ostilă
împotriva acestui cub de gheaţă
care se topeşte la soare
v-am exasperat cu telefoanele mele
lansez urări de sănătate
aştept provincia
ucenicii veneau cu calapoadele lor
mă potcoveau mă învăţau să merg
7. şi-ai ajuns la etajul nouă
şi auzi cum scârţâie cerul
unde ai rămas iubita mea
şi nu scoteai o vorbă
de acolo din paranteza unde adormise
8. un flash
orbitoare e rana cîinelui
care-mi restabileşte echilibrul
cuvintele înghit gândurile
cum mănânc eu acest pepene
după amiaza la ora cinci
într-o deplină cunoştinţă de cauză
leneşe trec zilele autobuze galbene
de la o staţie la alta
roţile se tocesc devin drăgăstoase
aşa se instalează liniştea
într-un azil de bătrîni
o fostă femeie alăptează o fostă lebădă »
Întotdeauna am fost pasionată de lucrurile vechi și de obiectele cu parfum de poveste. Această pasiune o moștenesc de la tatăl meu. Tot de la el moștenesc iubirea pentru jazz, pasiunea pentru rebus, caligrafia, aplecarea spre artă și multe altele. Dar mă opresc acum la pasiunea cu care el colecționa obiecte vechi, obiecte pe care le aduna de pe la prieteni, din târguri sau magazinele de antichități, atunci când îi dădea mâna.
Îmi amintesc primele vechituriachiziționate de mine – de fapt, le-am furat!… sau mă rog, le-am luat! Aveam vreo 8-10 ani cred și, conform visului meu de a fi arheolog, scotoceam casa și curtea în căutarea comorilor ascunse. Astfel, se face că am ajuns, într-o zi, pe terasa casei noastre, unde mă jucam deseori și, de acolo, deloc întâmplător, hop-țop, direct pe acoperiș. Văzusem, nu de mult, o mică gaură în acoperișul vecinului (care nu mai locuia acolo de ceva vreme) și care avea casa lipită de a noastră. Un singur pas, unul mic, mă oprea din explorarea vieții mele.
Pas pe care l-am și făcut. M-am strecurat fără nicio jenă în podul vecinilor și-am rămas acolo preț de vreo câteva ore. Întuneric, miros vechi și stătut, praf cu duiumul… Un pod sinistru de gol și pustiu și-apoi marea descoperire în cel mai îndepărtat colț. O cutie ruptă și foarte grea. Atât! Am început să caut în ea. Scoteam, rând pe rând, câte ceva, ducându-mă în dreptul găurii din acoperiș ca să pot vedea, la singura rază de soare care se strecurase odată cu mine în beznă. Cărți legate manual, manuscrise pe foi galbene, atât de vechi că pârâiau când le întorceam, ținându-mi respirația ca să nu le rup, vederi scrise de mână, cu o caligrafie impecabilă în tuș și multe fotografii în sepia. Din toate cele găsite am considerat că cel puțin trei-patru fotografii trebuie să le păstrez pentru mine. Erau comorile mele, descoperirile mele și implicit trofee. Doar ideea că cei din poze puteau fi oamenii cărora le încălcasem intimitatea, cotrobăind ca o nerușinată prin amintirile lor, îmi dădea fiori pe șira spinării și, totuși, nu m-am abținut.
De mai bine de douăzeci și ceva de ani încă îmi venerez trofeele. Pipăi și miros aceste fotografii, ori de câte ori am ocazia, ele îmi amintesc de escapada mea arheologică, de spaima bezenei din pod, de răsuflarea tăiată, de praful dezintegrat ce dansa molcolm în raza de lumină aruncată, de unul dintre momentele fericite și frumoase ale copilăriei mele. Știu că am furat amintirile unora pentru a-mi crea propriile mele amintiri. Poate nu pare onest, dar nu-mi pasă.
Fotografiile sunt remarcabile nu doar prin prisma emoțiilor și/sau amintirilor mele. Nu le-am putut data dar sunt foarte, foarte vechi. Sunt lipite cu măiestrie pe un passepartout gros de carton filigranat, cu canturi aurii. Sunt inscripționate prin ștanțare cu numele studioului foto sau al fotografului iar pe spatele fiecăreia exista o foiță foarte fină și subțire de calc foșnitor, lipită de același passepartout și imprimate frumos cu caractere caligrafice puternic ornamentate, cu aceleași denumiri ale studioului foto, cu adresa acestuia și localitatea.
Sincer, nu vă puteți imagina cât de frumoase sunt în realitate! Așa ceva nu se mai face în zilele noastre. Astăzi avem amintirile transformate în informații care se cântăresc în mega sau giga, anost denumite img_jpg., arhivate în foldere galbene și impersonale, fără miros și textură. Ne „corectăm” amintirile în photoshop așa cum le dorim, fără să mai fim noi înșine. Ne pierdem amintirile și odată cu ele, ne pierdem și noi.
P.S. – Am mințit omis! Am furat șase fotografii! Le-am scanat să vi le pot împărtăși!