Etichete

, , ,

Întotdeauna am fost pasionată de lucrurile vechi și de obiectele cu parfum de poveste. Această pasiune o moștenesc de la tatăl meu. Tot de la el moștenesc iubirea pentru jazz, pasiunea pentru rebus, caligrafia, aplecarea spre artă și multe altele. Dar mă opresc acum la pasiunea cu care el colecționa obiecte vechi, obiecte pe care le aduna de pe la prieteni, din târguri sau magazinele de antichități, atunci când îi dădea mâna.

Îmi amintesc primele vechituri achiziționate de mine – de fapt, le-am furat!… sau mă rog, le-am luat! Aveam vreo 8-10 ani cred și, conform visului meu de a fi arheolog, scotoceam casa și curtea în căutarea comorilor ascunse. Astfel, se face că am ajuns, într-o zi, pe terasa casei noastre, unde mă jucam deseori și, de acolo, deloc întâmplător, hop-țop, direct pe acoperiș. Văzusem, nu de mult, o mică gaură în acoperișul vecinului (care nu mai locuia acolo de ceva vreme) și care avea casa lipită de a noastră. Un singur pas, unul mic, mă oprea din explorarea vieții mele.

Pas pe care l-am și făcut. M-am strecurat fără nicio jenă în podul vecinilor și-am rămas acolo preț de vreo câteva ore. Întuneric, miros vechi și stătut, praf cu duiumul… Un pod sinistru de gol și pustiu și-apoi marea descoperire în cel mai îndepărtat colț. O cutie ruptă și foarte grea. Atât! Am început să caut în ea. Scoteam, rând pe rând, câte ceva, ducându-mă în dreptul găurii din acoperiș ca să pot vedea, la singura rază de soare care se strecurase odată cu mine în beznă. Cărți legate manual, manuscrise pe foi galbene, atât de vechi că pârâiau când le întorceam, ținându-mi respirația ca să nu le rup, vederi scrise de mână, cu o caligrafie impecabilă în tuș și multe fotografii în sepia. Din toate cele găsite am considerat că cel puțin trei-patru fotografii trebuie să le păstrez pentru mine. Erau comorile mele, descoperirile mele și implicit trofee. Doar ideea că cei din poze puteau fi oamenii cărora le încălcasem intimitatea, cotrobăind ca o nerușinată prin amintirile lor, îmi dădea fiori pe șira spinării și, totuși, nu m-am abținut.

De mai bine de douăzeci și ceva de ani încă îmi venerez trofeele. Pipăi și miros aceste fotografii, ori de câte ori am ocazia, ele îmi amintesc de escapada mea arheologică, de spaima bezenei din pod, de răsuflarea tăiată, de praful dezintegrat ce dansa molcolm în raza de lumină aruncată, de unul dintre momentele fericite și frumoase ale copilăriei mele. Știu că am furat amintirile unora pentru a-mi crea propriile mele amintiri. Poate nu pare onest, dar nu-mi pasă.

Fotografiile sunt remarcabile nu doar prin prisma emoțiilor și/sau amintirilor mele. Nu le-am putut data dar sunt foarte, foarte vechi. Sunt lipite cu măiestrie pe un passepartout gros de carton filigranat, cu canturi aurii. Sunt inscripționate prin ștanțare cu numele studioului foto sau al fotografului iar pe spatele fiecăreia exista o foiță foarte fină și subțire de calc foșnitor, lipită de același passepartout și imprimate frumos cu caractere caligrafice puternic ornamentate, cu aceleași denumiri ale studioului  foto, cu adresa acestuia și localitatea.

Sincer, nu vă puteți imagina cât de frumoase sunt în realitate! Așa ceva nu se mai face în zilele noastre. Astăzi avem amintirile transformate în informații care se cântăresc în mega sau giga, anost denumite img_jpg., arhivate în foldere galbene și impersonale, fără miros și textură. Ne „corectăm” amintirile în photoshop așa cum le dorim, fără să mai fim noi înșine. Ne pierdem amintirile și odată cu ele, ne pierdem și noi.

P.S. – Am mințit omis! Am furat șase fotografii! Le-am scanat să vi le pot  împărtăși!

Anunțuri