Etichete

, , , ,

Cred că nu sunt singura care m-am întrebat deseori ce înseamnă perfecțiunea și ce presupunea ea. Dincolo de ceea ce se știe ca definiție a perfecțiunii rămân de fapt foarte multe nedumeriri. Atinsă de cineva/de ceva sau neatinsă, nefiind palpabilă ( sau poate că este palpabilă, sic!) fiecare își definește perfecțiunea în felul lui. Nu cred că cineva a reușit să formuleze o teorie închisă despre perfecțiune câtă vreme se tot nasc semne de întrebare.

Perfect, desăvârșit, fără cusur! În regulă, dar la ce ne raportăm? Are unități de măsură, grade, trepte, note care să fie consemnate în manual sau la vreun catastif? Care ne sunt reperele? Perfecțiunea se raportează la o formă clară, la un conținut, la o atitudine? E un termen, un concept, un enunț, un adjectiv, un ideal? Cine spune că perfecțiunea face referire doar la frumos sau la bun și că nu se raportează la fel de bine la urât și/sau rău?

Cred că perfecțiunea e subiectivă! Perfecțiunea este o convenție iar perfectul este imperfect în mod cert! Și-aunci, de ce aleargă oamenii după perfecțiune?! De ce trebuie să fie totul perfect?

Eu găsesc perfecțiunea – a ceea ce presupun eu că înseamnă –  doar în arte și în natură. Acestea îmi sunt reperele. În rest, sunt vagi ecouri, în altceva nu cred! Cred într-o proporție de aur (care nu mai este de mult doar un număr matematic special) sau într-un om atins prin talentul lui de-o aripă divină, altminteri găsesc defecte în orice. Proporția de aur (care se pare că nu e totuși lipsită de greșeli) luată de la Fibonacci încoace, folosită de Da Vinci, de Dali, de Gris, Serusier (în pictură era folosită doar ca tehnică experimentală, ci nu ca motiv intrinsec estetic) de Corbusier în arhitectură, folosită în muzică, se pare, de către Mozart, Bartok sau Debussy sau în poezie de Vergiliu mi se pare cea mai apropiată de așa zisa perfecțiune, deși și aici, repet, există defecte! În natură, dezvoltarea cochiliei Nautilus sau traseul șoimului sunt puse tot pe seama acestei proporții și a spiralei logaritmice dar într-un final, picătura de ploaie sau fulgul de nea de ce nu ar fi perfecte așa în imperfecțiunea lor?

Găsesc „perfecțiunea” în Maria Callas cântând  „Casta Diva”

Sau îl găsesc pe Mikhail Baryshnikov în „White Nights” absolut desăvârșit

Găsesc ceasurile lui Dali din „Persistența memoriei” perfect rotunde în scurgerea implacabilă a timpului perfect și chiar mustățile lui Dali îmi par perfecte!

Și mai am exemple cu duiumul! Apoi vine Gică, florarul meu și se uită la mine lung că nu știe ce-i aia Casta Diva și de mustățile lui Dali îmi spune că sunt ca „alea de zlătari sau de ceangăi – alea ale lu’ Vijelie îs perfecte”… pot eu să-i răspund: ”ești perfect idiot, amice!”? Nu pot! Și atunci?

Unde e perfecțiunea? E doar a mea. E în ochii mei, în urechile mele, e filtrată prin mine.

Nu vreau să mai aud de la nimeni că trebuie să fim perfecți, că ideal ar fi ca totul să fie perfect, trebuie să iasă fără cusur, trebuie să fim desăvârșiți!

NU VREAU să fiu perfectă, nu vreau o viață perfectă, familie perfectă, copii perfecți, casa perfectă. Să mor perfect simetric, pot? Să fiu și eu perfect idioată, îmi permit?

Nu, mulțumesc! Vreau să fiu așa cum sunt!

Anunțuri