Cumva trebuie să scriu despre asta și cumva voi trebuie să mă liniștiți:
Ieri seară am ieșit cu gașca la un ceai, pe undeva aproape de casă. Nici nu ne-am instalat bine și deodată se apropie un tip de masa noastră. Părea să fie destul de familiar cu băieții mei deși eu nu-l văzusem niciodată. Salută doamnele, dă noroc cu băieții, schimbă două vorbe cu unul dintre ei, își rotește puțin privirea și alege să se așeze lângă mine. Sorbind distrată o gură de vin, dau să îmi aprind o țigară. Din dreapta mea țâșnește rapid o brichetă. Zâmbind discret, m-aplec, îmi aprind țigarea și-apoi într-o ultimă scânteie din flacără îi zăresc ochii… goi, transparenți, pierduți, necunoscuți și totuși, știuți cândva! Știu că sună romantic, dar vă asigur că nu e!
Un fost coleg de școală. Să tot fie vreo 11 ani de când nu l-am mai văzut. Mi-l aminteam un tip viu, mereu săritor și generos, un tip haios, plin de viață, foarte bun, blând și sensibil. Mulți îi spuneau Sfântul Pafnutie. Acum, era doar o vagă umbră a ceea ce mi-aminteam eu despre el. Entuziasmată totuși de revedere, am început să-l trag de limbă deși era evident lipsit complet de interes. Nu i-au trebuit totuși 10 minute să-mi povestească despre el și nici mie nu mi-au trebuit mai mult de 2 minute să-mi dau seama că este pe buza prăpastiei și cu încrederea zdruncinată din temelii. O poveste de dragoste intensă, frumoasă și stinsă, arsă scrum, care pe el l-a lăsat fără puterea de a mai respira! Mi-a povestit-o simplu, cu o suferință fierbinte, mocnită, dar care m-a făcut să-mi ardă obrajii și fruntea ca febra și-apoi a tăcut!
Ce credeți că am făcut eu? Contrar așteptărilor voastre (poate chiar și-ale lui) i-am spus complet imbecilizată: „Ia-ți un câine!” și …„dacă încă te dor toate înseamnă că nu ești mort!” – cumva rupte din contextul poveștii lui! Acum, deși eu nu am trăit nici pe departe o astfel de dramă nu am știut ce să-i spun. Dar eu, când sufăr tare, aș prefera ca cineva să vină și să-mi dea o duzină de palme peste față decât să-mi spună blând: „Nu mai plânge, încearcă să mergi mai departe, uită totul” – Cum dracului să UIȚI când tu ești aidoma omului mutilat? Când tu ai piciorul amputat de 10 zile, de 10 luni, de 10 ani, dar încă îl simți acolo, mergând, zvâcnind, cu reumatismul îndesat în el? Cum să uiți că l-ai avut acolo cândva și că tu nu mai poți să mergi ca înainte ci că te târâi pe veci într-un picior? Nu-mi spune să nu mai plâng căci din ce îmi vei spune, din aia plâng mai tare, mai mult, cu sughițuri și cu muci. Mai bine mă bați, mă calci cumva în picioare, mă pălmuiești, decât să-mi vinzi gogoși cu zahăr mult și împăciuitor că timpul le vindecă pe toate, că o să fie bine sau decât să-mi dai sfaturi și povețe desprinse din poveștile nemuritoare. Dacă sunt la un pas să mă înec și am doar capul la suprafață mi-aș dori o mână puternică să mă tragă afară decât o voce mieroasă care să-mi șoptească la urechea invadată cu apă că nu o să mă înec dacă înot cum trebuie. Nu știuuuuu să înooot!! Daaaaa?? Așa sunt eu și cumva i-am translatat-o lui fără să-mi dau seama că eu nu sunt el – și poate a durut!
Am plecat pe jos spre casă cu mintea îngândurată, târâind după mine o lopată pe care o vroiam acasă. Priveam în jos, pierdută în milioanele de sclipiri de diamant ale zăpezii. Deodată, în spatele meu, am auzit doi pași cu două mâini înfundate în buzunare și-un glas cântând: „Domnișoarăăăăăă (ăăăăă tremoloit adânc din fundul gâtlejului)…„Gândurili te vrea iară (gâlgâit prelung din fundul basului)ăăăăă!”… ”Mă iei șî pă mine în brațe că mi-e frig de moooor?”, îmi zise. Am înaintat brusc, ca o ghiulea grăbită, scârbită de fantezia lui erotică cu o femeie cu lopată. Am ajuns acasă și m-am pus la televizor să văd Boema lui Puccini. Și-am plâns înfundat!
Greșesc, cumva, gândind că oamenii aflați la răspântii nu au neapărat nevoie să audă ceea ce ei se așteaptă oricum să audă chiar auzind-o de nenumărate ori înainte, de la alții? Știind că le face rău? De ce să aștepți să te compătimească cineva, în mod fals sau nu și să îți spună ceea ce tu știi deja? De ce să nu gândești aidoma lui Camil Petrescu și să zici că: „în viaţa fiecărui om vine o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie”?
Spune-mi: Tu cum faci?
Tudor a spus:
Fa-te psiholog 🙂
M-a parasit nevasta. – Ia-ti un caine.
Copilul meu ia droguri – Ia-ti un caine.
Nu mai am serviciu – Ia-ti un caine.
Am dat faliment – Ia-ti un caine.
Mi-a murit cel mai bun prieten – Ai vazut ce scria pe panoul de la intrare? – Da, ia-ti un caine. – Exact, ia-ti un caine.
Am cancer pulmonar- Ia-ti un caine.
Mi-a murit cainele – Da-l dracu, poti sa faci cancer pulmonar de la el.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
simplifici și derutezi….nu eram nici cum în zonele alea :)…n-am să mă fac psiholog, ever!!!! nu mai am cum!…se vede clar că n-am vocație:)
ApreciazăApreciază
claudiahankins a spus:
Stai putin ca eu sunt socata de ceva…nu-mi revin….cum mah sa mergi la un ceai? :O lol…(de struguri, am citit)
Mai ce sa zic….depinde foarte mult de om. Sunt unii carora le place sa le spui cuvinte frumoase. Se agata de speranta. Desi neaga, atunci cand le spui: o sa fie bine….se bucura in sinea lor. poate nu neaparat ca or sa te creada ca o sa fie bine, dar ca esti acolo pentru ei.
Si alta data e bine sa fii taios…
Oricum, in ambele cazuri eu zic ca nu e bine sa lasi o astfel de persoana singura….
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
…ceaiul evident că era din tămâioasă :))))…cum altfel aș putea????…am zis-o în sensul „poetic”:))))
….concluzia ta e clară și adevărată…simt că am greșit cumva…dar sunt în ceață…știu că ține de om dar…uffff, așa a fost să fie! 😦
ApreciazăApreciază
claudiahankins a spus:
eeee mi-am dat seama dar am zis sa fac si eu pe blonda un pic.
stai linistita, nu cred ca ai gresit. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
:)))
….așa cred și eu…doar că vorbele rele au luat-o înaintea gândului bun :(…și am zbărcit-o!…subtextul a fost altul…intenția mea…cu totul alta!!!!
ApreciazăApreciază
dagatha a spus:
am foarte prostul obicei de a mă băga să ajut oamenii. de multe ori am făcut bine, dar de foarte multe ori am dat-o urât de tot cu bâta în baltă Acum mi-este teamă să mai fac ceva în sensul ăsta, pentru că nu mai am încredere în „puterile vindecătoare” ale cuvintelor mele. Nu sunt atotștiutoare.
Totuși, dacă omul îmi este cunoscut și știu sficient cât să emit o părere, nu ezit să mi-o exprim. Sunt o fire mai…bolovănoasă, prefer crudul și durerosul adevăr decât bătaia sinceră pe umăr. Evident, cu soluționări potrivite, mai puțin „ia-ți un câine” 😆 )
Dacă nu cunosc omul deloc. evit astfel de discuții. Sau, dacă sunt inevitabile. sugerez mereu ca persoana să caute ajutor unde simtre că are încredere.
Da, oamenii sunt vulnerabili și labili. Nu înseamnă că este vina mea că nu am găsit cuvântul potrivit pentru ei. Mereu îi spun ”selecție naturală”. Rezistă cine are cu adevărat forță să se ia la trântă cu destinul.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Uffff, dagatha mea…știi tu cât semănăm????….Cam așa am luat-o și eu….așa sunt și eu! mă bucur că pe undeva ai înțeles ce-am vrut…evident că replicile mele aveau substrat și că nu trebuie să termini o facultate ca să înțelegi ce-am vrut să spun…
…ai dreptate….rezistă cine are forță să se ia la trântă cu destinul ….
ApreciazăApreciază
dagatha a spus:
eh, când greșești urât, așa cum am făcut-o eu, ți se pare că „zbârceala” ta e cel mai nevinovat lucru de pe pământ 🙂
Dar da, până la urmă fiecare face cum știe mai bine.
pupiciovici 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
…:( ….și eu am greșit-o!…și îmi pare tare rău!….nu sunt o persoană rea și insensibilă…am fost doar proastă de gură!:(…de-aș putea să repar!
ApreciazăApreciază
Tudor a spus:
Nu-ti face probleme. Si eu as fi facut la fel. Altfel cum sa se trezeasca la realitate? 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
….am gresit, Tudore…nu-mi acoperi urmele:)
ApreciazăApreciază
Tudor a spus:
Hai ca sigur nu s-a suparat prea tare. Eu zic ca te-a iertat deja, treci peste (cand ma uit la poza aia a ta imi vine sa-ti lipesc balonul de fatza :P. Nu e nimic personal, imi place sa fac asta).
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
:)…hahaha…mori de ciudă că nu o poți face!!!!…lasă, că mi-l lipesc eu pentru tine și promit că îl lipesc tare!:)
ApreciazăApreciază
VreauUltimulLoc a spus:
Ca sa spui ca ai gresit inseaman ca era si o varianta buna.
Daca ai mancat ardei iute si esti blocat in lift cu cineva nu aveti apa nu aveti nimic, va trebui sa induri senazatia. Acum, ala de langa tine inevitabil va zice si el ceva. O sa fie bine gata, gata. Omul trebuie sa zica ceva, ca il indispui cu grimasele tale de suferinta. Tu pe de alta parte esti concentrat pe durerea ta, nu prea te intereseaza ce te incurajeaza sau mangaie ala. Deci eu unu nu mi-as face probleme.
E bine ca ai zis ce ai simtit tu, daca vorbele tale vor avea un efect pozitiv, negativ sau deloc nu mai conteaza. E ca si cum iti pare rau ca nu ai fost falsa ca poate era mai bine desi nici acum nu sti daca e rau sau daca a contat.
Cel mai bine e sa fii tu real daca lui nu ii place ce i-ai zis poate sa ignore, desi eu zic ca e un sfat foarte bun. Un caine te poate scoate din starea aia de cacat mult mai bine decat ore de terapie la psiholog.
O sa fie bine >:D<
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
…așa am gândit!….
…și eu cred că o să fie bine!…
>:D<
ApreciazăApreciază
Doamne a spus:
Nice thoughts, dar ce faceai cu lopata?
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Hei…Doamne!..te-ai întors????…inițial am vrut să-mi dau zăpada din curte apoi m-am gândit că o pot rupe pe spinarea cuiva:)….am abandonat ambele gânduri!:)
ApreciazăApreciază
cosmisian a spus:
Raspuns: Lovata fusese folosita pentru a-i permite vechiului coleg sa se sprijine la o vorba cu talc.
ApreciazăApreciază
Pingback: Pildele…cui? « Cu capul în nori…
cosmisian a spus:
Intr-o dimineata, un miriapod isi freaca ochii si se pregateste sa paseasca multi-pasual catre o noua zi. In mai putin de o secund, mintea ii e strabatuta de o intrebare simpla, dar care se transforma intr-un blocaj in traficul picioarelor. Cu care picior sa pasesc prima data. Cu cat statea mai mult pe ganduri, cu atat mai greu ii era sa se clinteasca din loc. La un moment dar, Soarele isi facu aparitita sfidand intunericul lipicios, dar si confuzia miriapodului. Parca uitand de picioare, miriapodul tasneste in intampinarea soarelui. Andre-Otti, cel mai adesea, problema mintii noastre devine problema trupului (sau a miscarii noastre) nostru. Ceea ce tu ai facut in acea situatie poate fi asemuit unui mic rasarit de soare. Ar fi interesant sa iei legatura cu el si sa observi ca nu catelul i-a adus alinarea, ci faptul ca „soarele”-Otti i-a stralucit cateva minute in umbra experientei lui. Nu suntem mantuitorii lumii, adesea gresind in ceea ce alegem sa facem in relatie cu problemele altora. Eu am realizat ca nu sfatul in sine conteaza, ci inima cu care esti acolo ca sa asculti.
ApreciazăApreciază