Etichete

, , , , ,

Cumva trebuie să scriu despre asta și cumva voi trebuie să mă liniștiți:

Ieri seară am ieșit cu gașca la un ceai, pe undeva aproape de casă. Nici nu ne-am instalat bine și deodată se apropie un tip de masa noastră. Părea să fie destul de familiar cu băieții mei deși eu nu-l văzusem niciodată. Salută doamnele, dă noroc cu băieții, schimbă două vorbe cu unul dintre ei, își rotește puțin privirea și alege să se așeze lângă mine. Sorbind distrată o gură de vin, dau să îmi aprind o țigară. Din dreapta mea țâșnește rapid o brichetă. Zâmbind discret, m-aplec, îmi aprind țigarea și-apoi într-o ultimă scânteie din flacără îi zăresc ochii… goi, transparenți, pierduți, necunoscuți și totuși, știuți cândva! Știu că sună romantic, dar vă asigur că nu e!

Un fost coleg de școală. Să tot fie vreo 11 ani de când nu l-am mai văzut. Mi-l aminteam un tip viu, mereu săritor și generos, un tip haios, plin de viață, foarte bun, blând și sensibil. Mulți îi spuneau Sfântul Pafnutie. Acum, era doar o vagă umbră a ceea ce mi-aminteam eu despre el. Entuziasmată totuși de revedere, am început să-l trag de limbă deși era evident lipsit complet de interes. Nu i-au trebuit totuși 10 minute să-mi povestească despre el și nici mie nu mi-au trebuit mai mult de 2 minute să-mi dau seama că este pe buza prăpastiei și cu încrederea zdruncinată din temelii. O poveste de dragoste intensă, frumoasă și stinsă, arsă scrum, care pe el l-a lăsat fără puterea de a mai respira! Mi-a povestit-o simplu, cu o suferință fierbinte, mocnită, dar care m-a făcut să-mi ardă obrajii și fruntea ca febra și-apoi a tăcut!

Ce credeți că am făcut eu? Contrar așteptărilor voastre (poate chiar și-ale lui) i-am spus complet imbecilizată: „Ia-ți un câine!” și …„dacă încă te dor toate înseamnă că nu ești mort!” – cumva rupte din contextul poveștii lui! Acum, deși eu nu am trăit nici pe departe o astfel de dramă nu am știut ce să-i spun. Dar eu, când sufăr tare, aș prefera ca cineva să vină și să-mi dea o duzină de palme peste față decât să-mi spună blând: „Nu mai plânge, încearcă să mergi mai departe, uită totul” – Cum dracului să UIȚI când tu ești aidoma omului mutilat? Când tu ai piciorul amputat de 10 zile, de 10 luni, de 10 ani, dar încă îl simți acolo, mergând, zvâcnind, cu reumatismul îndesat în el? Cum să uiți că l-ai avut acolo cândva și că tu nu mai poți să mergi ca înainte ci că te târâi pe veci într-un picior? Nu-mi spune să nu mai plâng căci din ce îmi vei spune, din aia plâng mai tare, mai mult, cu sughițuri și cu muci. Mai bine mă bați, mă calci cumva în picioare, mă pălmuiești, decât să-mi vinzi gogoși cu zahăr mult și împăciuitor că timpul le vindecă pe toate, că o să fie bine sau decât să-mi dai sfaturi și povețe desprinse din poveștile nemuritoare. Dacă sunt la un pas să mă înec și am doar capul la suprafață mi-aș dori o mână puternică să mă tragă afară decât o voce mieroasă care să-mi șoptească la urechea invadată cu apă că nu o să mă înec dacă înot cum trebuie. Nu știuuuuu să înooot!! Daaaaa?? Așa sunt eu și cumva i-am translatat-o lui fără să-mi dau seama că eu nu sunt el – și poate a durut!

Am plecat pe jos spre casă cu mintea îngândurată, târâind după mine o lopată pe care o vroiam acasă. Priveam în jos, pierdută în milioanele de sclipiri de diamant ale zăpezii. Deodată, în spatele meu, am auzit doi pași cu două mâini înfundate în buzunare și-un glas cântând: „Domnișoarăăăăăă (ăăăăă tremoloit adânc din fundul gâtlejului)…„Gândurili te vrea iară (gâlgâit prelung din fundul basului)ăăăăă!”… ”Mă iei șî pă mine în brațe că mi-e frig de moooor?”, îmi zise. Am înaintat brusc, ca o ghiulea grăbită, scârbită de fantezia lui erotică cu o femeie cu lopată. Am ajuns acasă și m-am pus la televizor să văd Boema lui Puccini. Și-am plâns înfundat!

Greșesc, cumva, gândind că oamenii aflați la răspântii nu au neapărat nevoie să audă ceea ce ei se așteaptă oricum să audă chiar auzind-o de nenumărate ori înainte, de la alții? Știind că le face rău? De ce să aștepți să te compătimească cineva, în mod fals sau nu și să îți spună ceea ce tu știi deja? De ce să nu gândești aidoma lui Camil Petrescu și să zici că: „în viaţa fiecărui om vine o clipă, uneori o singură clipă, când firul vieţii trebuie răsucit cu duşmănie”?

Spune-mi: Tu cum faci?

Anunțuri