Etichete

Postul meu de ieri a stârnit mai multe comentarii decât laic-uri ceea ce îmi întărește încă o dată ideea că nu feisbuchim aiurea pe bloguri. Deja mă cam dumirisem eu dar mă și panicasem în același timp. Ieri, însă, mă durea deja prea tare inima că îmi făcusem blog și îmi părea ca o casă fără ferestre (asta tot pentru că urăsc eu casele cu ferestrele zidite – sunt ca niște fețe fără sprâncene!)

Din octombrie, de când am dat drumul tăvălugului ăstuia numit blog și până în ianuarie, n-am vrut să-mi bag nasul prin nici un fel de ogradă, a nimănui. Mi-am zis eu, în barbă, că ar fi mai bine să nu văd, să nu citesc nimic, ca să n-am idei preconcepute despre și despre, să nu mă influențeze ceva sau cineva, șamd. Așa mi s-a părut onest. Apoi, prin ianuarie, am început să răsfoiesc, să citesc și iar să citesc și v-am descoperit pe voi, măi oameni frumoși! Iar eu mă făceam mică, mică cât o furnică. Era normal să mă trezesc dintr-o dată că sunt ca o infractoare patibulară cu bilete la operă în loja întâi! De aia am răbufnit fix ca o sobă îndesată cu lemne și m-am ars până la scrum.

Acum, mă adun. În parte datorită vouă, în parte că pentru că vreau, în parte că pot și, mai ales, pentru că am deja aripi de 15 cm și patine în picioare.

curaj

Vă mulțumesc Frumoșii mei Nebuni, oriunde vă aflați!

 

Anunțuri