Cu spleen-ul la remaiat

Etichete

, , , ,

M-am scuturat de tot praful și de tot spleenul cicatrizat în mine de-o vreme, în doar o singură oră și un pic petrecută în compania lui Richard Galliano și a muzicii lui Vivaldi plimbându-se la braț cu Piazzolla.

Aseară, în intimitatea și acustica excelentă a Sălii Radio, a avut loc spectacolul lui Galliano, alături de Orchestra de Cameră Radio. Concertul a marcat, de altfel, închiderea stagiunii ansamblului și mi-a descătușat mie obsesia nebună pe care o am cu acordeonul lui Galliano. Obsesie pe care am adus-o și aici, în câteva rânduri. Pentru că de obsesii nu te lepezi, ci le aduci mereu mai aproape, ca să dai de ele atunci când doare. Dar, de data asta, nu vreau să fac nicio recenzie a concertului, nici măcar nu vă spun mai multe despre Galliano sau despre amorul meu nestingherit cu el, nici cine a dirijat (Gabriel Bebeșelea, na!), nici cum s-au succedat piesele sau ce a cântat la bis.

Vă spun doar că

Atâtea anotimpuri, împerecheate sublim, ale lui Vivaldi și Piazzolla, nu le-am peTrecut nicicând. Așa trezire năprasnică dintr-o primăvară vivaldiană, sfârșită pasional într-o iarnă sfâșietoare (p-asta, dacă nu o asculți, nu mai vorbesc cu tine!), pe străzile Buenos Aires-ului, nu mi-am imaginat nici măcar îndărătul pleoapelor, darămite să le trăiesc și să le respir din aerul limpede expirat de foalele acordeonului lui Galliano.

Foșnet de frunze, adiere de vânt, seninul, aburii calzi și verdele crud, păsările și ploaia, norii și gerul, ceața și vântul, toate caracteristicele anotimpurilor, înșirate imuabil, se metamorfozau atât de subtil în miile de note și sunete izvorâte și apoi revărsate din viori, pian, contrabas, violoncele și da, mă repet, din cutia magică a lui Galliano, încât aveai senzația unei vieți trăite pe de-a-ntregul dar într-o manieră rostogolită fast-forward amețitoare, viață trăită în afara timpului, în uitare.

Și erotismul – oh, da! – erotismul degajat din tangourile lui Piazzolla, eliberat fie leneș, ca fumul de țigară dintre buzele umezite ale unei femei, de simțeai că transpiri urlet și sigurătate pe sub haine, fie pătrunzător la fiecare răsucire, aproape metaforică, a unei singure note ce trăgea imediat după ea o trenă de senzații atât de viguroase și de răscolitoare, de te loveau în vintre, căscându-se în tine hăul.

Și nu faci nimic, ci taci și-asculți, cu ochii închiși. Și simți ce nu ai mai simțit.

După toată poezia asta trăită, spectatorii, perechi, perechi, s-au strecurat afară, în ploaie, prelinși prea moi, prea noi, prea goi.

Prea doi în doi.

Vin ca să am de unde să plec

A trecut atât de multă vreme de când nu am mai trecut pe aici încât nici nu știu de unde să o apuc. Drept urmare nu o apuc în niciun fel. O las așa…

Lucrurile nu par să se îndrepte. Și nu doar în ceea ce mă privește. E ciclică. Dacă ai o perioadă îndelungată ceva mai bună e musai și reversul. Doar că atunci când nimic nu se așează, când nimic nu merge, timpul se dilată. Percepția devine gravă. Tendința de a face din țânțar armăsar pare și ea îndreptățită deși, cu fărâma de luciditate pe care o mai am, îmi dau seama că nu e.

Să vedem de ce.

Am mai pierdut un om de lângă noi. Un fost coleg de facultate, un fost colaborator de-a lungul vremii, un cameraman și un fotograf de excepție dar, înaintea acestora, am pierdut omul, prietenul drag. Un munte de om, și la propriu și la figurat. Răpus pe neașteptate de o boală. Secerat. La 39 de ani, proaspăt căsătorit, viitor fost tătic peste doar două luni. Nu a mai apucat. Nu mai spun torentul de gânduri și de stări care au pus stăpânire pe mine, vi le puteți imagina și singuri… Continui să mă întreb la ce bun toate astea? Care este rostul??? Care este și unde (se) duce lupta asta de zi cu zi??

Nu au trecut nici trei zile de la o ultimă întâmplare care mă bântuie continuu de-atunci. Un tânăr englez, total orb și parțial surd, cu un transplant de rinichi, ajunge în București. Este călător independent. Are 36 de ani și se numește Tony Giles. România este a 92 a țară în care ajunge. Și singura, de altfel, în care a fost tâlhărit de două ori, în aceeași zi, de niște jivine sălbatice, numite români, nu oameni. A doua oară i s-a întâmplat exact pe strada unde am biroul. Din fericire i-am auzit strigătele disperate și am ieșit. Nu vă mai pot descrie tot ce a urmat… Am stat cu el aproape o oră după care i-am chemat un taxi, i-am plătit cursa ca să fim siguri că nu va fi tâlhărit a treia oară. La despărțire, Tony ne spune cu zâmbetul pe buze, dar cu urmele mâinii ticălosului încă pe gât, cu bastonul aproape rupt, că: ”Doesn′t matter, it′s a lovely country with very nice people”! Na, înghițiți și voi nodul ăsta. Da, el este un om. Nu, noi nu mai avem nicio șansă. Suntem la limita de jos a oricărei societăți din lumea asta mare, fie ea și tribală.

Să continui? Nu are niciun sens. Chiar nimic nu pare să mai aibă sens. Am prețuit și prețuiesc în continuare nimicurile. Prostiile ce par a-ți aduce liniște, bucurie, stabilitate. Lucruri efemere, lupte surde, cauze pierdute. Sunt o idioată. Fără sănătate, nu ai nimic. Fără copii, nu ai nimic. Fără familie și fără prieteni, nu ai nimic. Iar cele de mai sus sunt a nu știu câta lecție primită.
Sentimentul inutilității, al trăitului în van și lăsatul nimicului în urma ta e unul dintre cele mai cumplite lucruri ce ți se pot întâmpla, în cazul în care apuci să trăiești mai mult și nu suferi de vreo boală. Ca și amăgirea cu “lasă, există timp pentru toate”. Nu există.

Altfel, eu sunt bine. Așa cred.

Habar nu am ce titlu

Ultima postare nu este una de care să fiu mândră, dar stările acelea m-au secătuit cu totul și, până la urmă, mă reprezentau atât de bine și pe de-a-ntregul, încât trebuia să dau drumul la supapă undeva. Și am făcut-o aici. Din păcate. Dar, mă rog… sunt zile bune, zile proaste și am învățat că trebuie să se succeadă. Musai.

Din totul amarul ce răzbătea de acolo, undeva spre final, vorbeam de niște puține plăceri rămase. Nu, nu despre cafea și țigări voiam să scriu acum ci despre acele mici proiecte de restaurare a unor vechituri.

Haideți să vă povestesc despre lucrurile acestea.

O parte dintre voi știți că sunt pasionată de antique-uri și că, de altfel, colecționez și diverse. Tot o parte dintre voi știți că, în viața de zi cu zi, mă ocup cu organizarea de evenimente, de orice natură  (ah, da! – sursa mea constantă de nemulțumiri). Iarăși, o parte dintre voi, mai știți că de profesie sunt totuși actriță dar și scenografă în același timp. Studiile mă recomandă însă viața bate filmul!  Buuuun… Am stat mult și m-am gândit cum pot să împac lucrurile învățate și lucrurile care-mi plac cu cele care nu, și cum să le întrepătrund într-un singur proiect. Și am găsit cum.

Am dezvoltat în cadrul firmei un nou departament care oferă spre închiriere diverse obiecte de recuzită, și care departament, se numește Little Corner. Activând în domeniul evenimentelor și circulând în mediul cinematografic, prin prisma prietenilor, am înțeles că astfel de obiecte, oferite spre închirere, au un potențial serios. Și chiar au. Filmările sau sesiunile foto de astăzi, fie că vorbim de cele de nuntă, fie că vorbim de cele de modă și beauty, etc., se fac cu recuzită aleasă în diverse tematici. Acesta este un trend în ascensiune. Cum nici un editor de revistă, nici un fotograf, regizor sau cuplu de miri, nu vor investi, achiziționând aceste obiecte vechi autentice, unele chiar rare și valoroase sau alte props-uri, pentru un singur proiect, cea mai bună soluție ar fi să le închirieze punctual. Bașca, au la pachet, și om specializat în set-up-ul de cadru, al spațiului și al obiectelor. Adică eu. Asta pentru că nu le dau oricui în mână și pentru că trebuie să fie un mediu relativ controlat.

Așadar, în ultima vreme, asta am făcut. Am scos, inventariat, curățat, lustruit, fotografiat, măsurat fiecare obiect în parte, am creat, în primă fază, un blog și o pagină de Facebook, am dat sfoară-n țară și iată că, la nici două luni, sosesc primele comenzi, se antamează, se rezervă, se dezvoltă discuții. Între timp, continuând să extindem lista și diversitatea obiectelor și accesoriilor, am cumpărat sau am scotocit peste tot, prin podurile și beciurile noastre și ale prietenilor noștri, și am scos la lumină, diverse piese de mobilier, deloc valoroase și chiar degradate, dar care care puteau fi refăcute și aduse la o viață nouă. Ca să exemplific, câteva scaune, mese, cuiere Thonet au fost reparate, lustruite și revopsite în culori pastelate, așa cum noul curent în decorațiuni, Shabby-Chic-ul, o cere. Am îmbrăcat sticluțe în dantele, am vopsit și am pictat paravane, am făcut ghirlande, indicatoare și pom-pom-uri și câte și mai câte… Voilà proiectele DIY!

This slideshow requires JavaScript.

Și…o foarte mică parte din piesele autentice, moștenirile:)

This slideshow requires JavaScript.

Aici am dispărut de fapt. Celor care s-au îngrijorat, celor care mi-au scris și, în mod special, cuiva anume, care aproape că m-a declarat cinică, vă mulțumesc și îmi pare rău că nu v-am răspuns cu promptitudine. Celor care m-ați vizitat constant și mi-ați fost alături mereu, indiferent de, vă mulțumesc, de asemenea și-mi cer scuze că tot lipsesc. Și de la mine, și de la voi. Dar aveam nevoie de această semi-pauză, ca să-i spun așa, ca să-mi aerisesc mințile, ca să mă implic cu sufletul în ceva nou și atât de frumos, ca să găsesc în același timp, surse noi de plăcere și inspirație. Iar voi, o să mă iertați, nu-i așa?

În tranzit

Chiar și eu recunosc că m-am întrecut cu gluma. A trecut prea mult timp fără să mai scriu ceva și fără să vă mai citesc, constant, așa cum o făceam.

Realitatea este că până și eu m-am păcălit și m-am tot ascuns sub faldurile lui „nu am timp”, atât de mult, încât acest nu-am-timp, de-a dreptul patetic, mi-a devenit ca o haină lipită de piele. E lipită de os, ce mint eu aici?!

Adevărul este unul trist, cum altfel? Când de atâta vreme pedalezi în gol, fără rost, despre ce ai putea să vorbești sau să scrii? Când trăiești ziua și frustrarea, când te-nvârți doar în cerc (fără grația măcar a piruetei) și-n spații devenite furnicare de disperări meschine, despre ce să scrijelești frumos aici? Când mi-au împăienjenit până și ochii de nu mai văd nimic care să conteze? Când în loc să-ți așezi capul pe pernă a vise ție-ți vine să muști din umărul nopții, silind-o să fugă și să se facă dimineață mai repede doar ca să o iei de la capăt? Când aluneci dintr-o clipă-n alta, dintr-o zi în alta, fără să-ți dai seama că trăiești, că respiri, în virtutea unei inerții cu caracter de perpetuum-mobile, ce naibii să mai scrii aici? Și uite că exact despre asta scriu. Că nu pot să respect pactul făcut cu mine însămi despre a nu mai scrie nimicuri sau, și mai rău, despre frustrări.

Mă tot amăgesc și-mi spun că-mi revin, că lucrurile se mai așează dar eu nici măcar nu știu ce trebuie să se așeze. Sau poate ar trebui să se așeze toate. Altfel, complet diferit ca până acum. S-o iau de la zero. Dar cum, când eu nu văd mai departe și nici clar nu mai văd? Am un singur stol de gânduri și toate se duc ca insectele orbite-n bec! Și sfrrrrr… se duc, ard și mor.

Clipa de sinceritate? Da. Sunt praf. Cu viața mea. Cu capul. Cu mințile. Și cu sănătatea, cred, n-am mai verificat! Și în același timp nu mă pot aduna nicicum. Le știu pe fiecare-n parte. Lucrurile nefăcute și/sau nespuse la timpul lor se-ntorc ca bumerangul, toate.

Știu doar un singur lucru: ca să ies din spirala aceasta trebuie să-mi închid firma, să mă mut cu casa (sursele constante de frustrări și neputințe), să schimb metodele și cercurile de socializare și multe altele SAU să vând tot și să plec în lumea largă, că eu alte rahaturi nu mai pot înghiți. Eh, spuneți voi acum…

Altfel, despre mine, nimic nou. Singurele plăceri reale la care nu am renunțat sunt filmele, muzica, la câteva proiecte de restaurare a unor „vechituri”, țigarea și cafeaua. Și-mi doresc să fi fost proastă rău că altfel nu aș mai fi avut habar de toate astea și nici gânduri sau frământări interioare n-aș mai fi avut! Când ți-e capul gol și viața poate să-ți fie golită de esență. Zic și eu dar nici în asta nu mai cred!

Hai să ne îndulcim puțin… :D

Later edit: Na, că m-am întors să mai zic ceva…să mă iertați că nu mai cred în chestiile motivaționale, în micile bucurii și plăceri, în prieteni, în raza de soare, în ținutul de mână, în floricele pe câmpii și așa mai departe. Sunt om, la naiba, nu personaj de carte sau film și cred că, din nefericire, am crescut prea mult! :)

MetaMorfoză

Etichete

,

TreCeredin trup înverzit

de primăvară robit

cu mugur ghicit

abia încolțit

din sevă sorbit

de viață rostit

de cer albăstrit

de vară iubit

de soare dorit

de-apus istovit

în orizont înroșit

de ploaie zvonit

de toamnă mâhnit

de vânt răstignit

în crengi desfrunzit

în trunchi ruginit

în genunchi povârnit

cu miezul albit

în gheață zidit

în rădăcini siluit

translucid oglindit

de iarnă adormit.

__________________________________________________

Arbore (pe)trecut și țesut din cuvintele Clubului PSI & Irealia

Prolog redundant

Etichete

, , , ,

          Zdrobește-mi lutul deznădejdii

          și suflă-mi pulberea încrâncenării-n stele,

apoi croiește-mi din hlamida nopții plină de primejdii,

un alb corset cu coaste de oțel înfipte-n plăsele.

Descântă-mă și smulge-mă din lanțurile ruginite-n beznă

și fă-mă să adorm adânc în calde molcomiri,

întoarce-mă apoi

și învelește-mă cu aripa ivită-n gleznă,

neîncercată încă de triste amăgiri.

Abia târziu, spre dimineață,

înapoiază-mă în palma-ți tremurândă,

înlăcrimează-mi ochiul înrobit de ceață

și iartă-mi tâmpla dreaptă aiurândă,

învinsă-n somn de-amarul din dulceață.

Am nimicit sărutul mut, strivindu-l pe buzele-ți divine.

Chiar sângerând, tu ia-l; transformă-l cu iubire

în doisprezece ore cardinale cu rubine

și-aruncă-le-n cadranul ticăind a săvârșire,

în care secundarul naște minutele virgine.

Și-n domul nou al timpului fără de timp:

  Orbirile îneacă-se-n în sacrele lumini,

  Durerile prefacă-se-n cânt de heruvimi,

  Tristețile smulgându-se din rădăcini,

  Poverile înnoadă-se în mărăcini.

Salvează-mă. Ba nu. Mai bine lasă-mă.

Tu nu vezi că pe mine

mă mistuie zădărnicia

mă miruie despătimirea

mă mistuie încercuirea

mă miruie zădărnicirea?

…și nu-i aşa că pot să las acest gând din cuvânt neterminat, aşa, singur, ireal(ia), fără sfârşitul lui, înainte să-l termin vreodată de gândit? Uite că pot.

TIMPReproducere după unul din ceasurile create de Eric Freitas.
Schiță în creion & pată roșie-rubinie de acuarelă.

Bilanț de b(âr)log

just a quoteBilanț (da, știu, urât cuvânt). Dar e un bilanț al blogului, nu al vieții, așa că, spune-i inventar, dacă vrei!

→  Un colț anost vizual, un cer întors pe dos, în care am aruncat un munte de sentimente semi-vocalizate și de cele mai multe ori deformate. O grămadă de tristeți și doruri strigate-n gura mare, o masă informă de idei elongate și contorsionate, îmbredelite fără nicio noimă. Un foarte mic teanc de plăceri sau de bucurii primitive. Printre toate acestea, cu greu întrezăreşti o mică sclipire, un singur cuvânt poate, între miile de cuvinte, ce pare atât de viu, încât ai impresia că ţi-a făcut puţin cu ochiul.

→  Un prilej de reflecţie, un simplu sau banal pretext pentru anamneză, un exercițiu de introspecție. O (de)cădere bruscă din gânduri în cuvinte. Un singur răsărit – al aceleiași întrebări reiterată obsesiv: “oare ce-oi fi avut în cap atunci când am scris asta?” Cunosc şi preţul ce trebuie plătit când te iei prea în serios. Nu merită.

→  Sincope. Resuscitări fragile. Reîntâlnire cu mine însămi, pe alocuri, în alt spaţiu şi timp. Distanţă şi apropiere. Ieşire din sine. Intrare în sine. Timp incontrolabil, isteric şi personal. Timp care mi s-a dat. Timp care mi s-a luat. Fără regrete.

→ Revelaţii vs. relevări, minuni rătăcite cu grație în muntele de trăiri (răs)tălmăcite, amestecate cu păreri duios alunecate-n derizoriu. Zumzet voios, comic uneori. Foarte rar şi foarte scurt, iluminări.

↔  Tot ce contează aici, sunteți voi, oamenii lumii mele și care reprezentați suma unor întâlniri absolut mirabile. Fără voi, aș fi fost doar un lung și plictisitor discurs. Ba nu, doar un monolog. Unul absurd. ↔

Toți norii mei de mai sus, ar fi putut fi schiţați, mult mai pe scurt, într-un desen. Sau într-un excel. Sau chiar așa:

Ca de fiecare dată, mă complic și prefer un posibil eseu pe tema împrăștierii(-mi) norilor pe acest cer al meu virtual. Dar intenţia aici e mult mai simplă. Vreau doar să știu dacă trebuie să mă reașez și să mă reconsider cumva în raport cu cerul meu în care am tu(r)nat ca nebuna, de-a lungul vremii, de-a valma, scuturându-mă de cuvinte, idei, schițe, senzații, bucurii, frici, fiinţe, şi, din neatenţie, de bucăți întregi din viața mea.

Rar mă uit în urmă cu atâta mirare.

Epifanie

Tumult. Spaimă. Blândețe. Grijă. Sacrificiu. Iubire. Zbucium.

- fără o ordine anume ci toate deodată -

Pentru toate aceste cuvinte, dicționarul îți oferă toate explicațiile, alternativele, sinonimele, antonimele și tot ce-ți trebuie pentru a le înțelege.

Ceea ce trăiește o mamă, chiar și preț de câteva minute bune, atât cât am putut să o urmăresc și să o observ, nici o operă lexicografică din lumea asta, NU poate oferi vreo explicație. Nici un sinonim. Nimic nu egalează valențele pe care le-au căpătat cuvintele de mai sus, doar privind această mamă. Nici măcar experiențele mele personale, trăite de-a valma, dar adevărate, nu mi-au relevat atâta profunzime.

Nu, nu sunt mamă. Mi-ar fi plăcut, îmi doresc, dar nu este acesta este subiectul. Văzând această mamă tânără, cu trei copii mici, mi s-a derulat în fața ochilor, un univers întreg de stări pe care, deși le știam, păreau acum necunoscute. Și chiar erau. Contextul în care se afla, nu are mare importanță. Nu era deloc unul deosebit. Privind-o, încercam să sintetizez și să descopăr factorii declanșatori care o făceau pe mamă să treacă de la o stare la alta, cu o viteză supersonică, deși părea dominată de toate stările acesta în permanență. Totul se întâmpla aproape simultan, cu aceeași intensitate și atenție dar mai ales multiplicat la trei. Era atât de expresivă… Rapiditatea cu care se desfășura scena, aproape că m-a amețit. Am renunțat să mă mai gândesc la ceva și am rămas privind-o mută și plină de admirație.

E inutil să mai explic din moment ce nimic nu mă ajută. Dar grija, grija nețărmurită, infinita grijă cu care trasa granițe blânde dar atât de ferme, cu mâinile, în jurul celor trei prunci ai ei, mi-a rămas întipărită în minte, pe retină. E imposibil de descris sau de reprodus!! Ca și zbuciumul din sufletul ei, ca și spaima din ochii ei, ca și iubirea care răsărea din fiecare gest al ei…

Întoarsă la birou, atât mi-am amintit…

mamă

  

OrhiKamyDeea, cadoul meu e gata, dar nu știu unde să ți-l trimit, așa că deocamdată, Femeia-copac, te așteaptă acolo unde ai întâlnit-o prima dată.

St(r)op. Sau nu.

Nici dacă mă scoteai goală-ntr-o ploaie rece de toamnă târzie, stropii acesteia nu m-ar fi usturat și nu m-ar fi biciuit așa cum mă biciuie fiecare strop prelins din clapele pianului lui Jamal. Dar nu e e el de vină. De vină, acum, e o oarecare ploaie surdă-n mine care doare. De la o vreme se rup ploile cu furie.

 

Hai, ascult-o și spune-mi că am înnebunit. Apoi dă-mi un pahar cu vin.

N-am idee de ce. De ce mi-s ascuțite și exacerbate toate simțurile. Sunt ca-ntr-o stare de veghe cu toate extremitățile și terminațiile nervoase în alertă. Istovită. Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos. Atentă până departe, în zare. Deschisă cu forța. Ca o ușă batantă înțepenită cu-o piatră. Iscoditoare, sfredelitoare până la scântei.

Dacă vrei să mă îmbeți, mai bine spune-mi o poveste. Nu-mi da să beau ci lasă-mă doar să ascult. Povestea și pianul lui Jamal.

Mi-e dor de mine. De liniștea mea ce pare să nu mai reVină. Doar pare, ca-n atâtea alte dăți. Ploile vin și se duc.

Ergo bibamus!

În noapte undeva mai e

tot ce-a fost şi nu mai e,

ce s-a mutat, ce s-a pierdut

din timpul viu în timpul mut.

Stringuri

Etichete

,

Dinamica mâinilor e fascinantă dacă reușești să descompui, în frame-uri, mișcările descrise de acestea în dansul mut și instinctiv al gesturilor. Expresivitatea pe care mâna o capătă gradual, cu fiecare cadru înghețat, la zecime de secundă, al mișcării, e fabuloasă și își creionează propria-i poveste de sine stătătoare. Dacă vei putea să de(s)prinzi aceste povești vei învăța nu doar să-ți iubești mâinile ci să te cunoști pe tine însuți. Și vei învăța că fiecare gest pe care-l faci, dacă este dezgolit de povestea lui, e un gest gol, străin sau mort.STUDIU MANA 1Nu știu dacă există o aceeași dinamică a sufletului care să poată fi descompusă chiar dacă știu că acolo, poveștile sunt altele. Dar de multe ori, mâinile sunt extensii vii și colorate ale acestuia. Cu mâinile poți descoperi mai adânc ceea ce sufletul nu reușește să atingă. Cu mâinile poți auzi ceea ce cu urechile surde nu poți auzi din amăgitoare obișnuință. Cu mâinile vezi ceea ce ochii nu pot vedea mai departe de trista superficialitate. Cu mâinile poți iubi sau urî atunci când tu ești pierdut de tine, de trup și de cuvinte.

STUDIU MANA 2Nu vreau să uit niciodată că mâinile sunt eu. Eu, descompusă toată în mici fragmente înlănțuite, cadru cu cadru, în moalea sau apriga legănare a existenței mele.STUDIU MANA 3„Iubește-mi mâinile și ochii
Și iartă-le dac-au fost clipe
În care n-au știut să-ți spună
În care n-au putut să-ți dea
Atât cât ar fi vrut,
Atât cât poate doru-ți cere
În dragostea,
În îndoiala
În deznădejdea unei clipe…
Iubește-mi mâinile și ochii.
Și iartă-le nevruta vină
Că prea târziu veniră-n cale-ți
Și prea curând se duc de tot…”

Elena Farago – Iubește-mi mâinile

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 722 other followers