Nimic nu s-a schimbat. Nici măcar eu. Doar timpul a trecut…
Mă prefac că sunt pe aici dar nu sunt. Nu mă luați în seamă.
Mă gândeam că azi vine Moșu’. Și mă doare ce dor îmi e de mine mică. Azi casa nu mai miroase așa cum mi-o amintesc. E aceeași casă în care stau și acum. Nu mai miroase a prăjituri făcute de tatăl meu pentru că nici tatăl meu nu mai e. De portocalele luate pe sub mână. Îmi este dor de bomboanele cubaneze galbene, roșii și portocalii. De bănuții de ciocolată înfoliați în staniol auriu și de „lingourile de aur”, alte ciocolățele, stivuite în cutia lor, porționate de mama mea – câte una după fiecare masă (și asta dacă mâncam tot). De bananele verzi puse la copt pe șifonier. De trezitul dimineață cu primul gând că vine Moșu′ revizuind rapid cât de cuminte am fost și dacă mi-o aduce ceva bun și frumos sau primesc doar nuiaua obraznicilor…
Vezi articolul original 394 de cuvinte mai mult
Cu capul în nori 