Etichete
anotimpuri, Antonio Vivaldi, Astor Piazzola, Richard Galliano, TANGO
M-am scuturat de tot praful și de tot spleenul cicatrizat în mine de-o vreme, în doar o singură oră și un pic petrecută în compania lui Richard Galliano și a muzicii lui Vivaldi plimbându-se la braț cu Piazzolla.
Aseară, în intimitatea și acustica excelentă a Sălii Radio, a avut loc spectacolul lui Galliano, alături de Orchestra de Cameră Radio. Concertul a marcat, de altfel, închiderea stagiunii ansamblului și mi-a descătușat mie obsesia nebună pe care o am cu acordeonul lui Galliano. Obsesie pe care am adus-o și aici, în câteva rânduri. Pentru că de obsesii nu te lepezi, ci le aduci mereu mai aproape, ca să le ai la îndemână atunci când doare. Dar, de data asta, nu vreau să fac nicio recenzie a concertului, nici măcar nu vă spun mai multe despre Galliano sau despre amorul meu nestingherit cu el, nici cine a dirijat (Gabriel Bebeșelea, nah!), nici cum s-au succedat piesele sau ce a cântat la bis.
Vă spun doar că
Atâtea anotimpuri, împerecheate divin, ale lui Vivaldi și Piazzolla, nu le-am peTrecut nicicând. Așa trezire năprasnică dintr-o primăvară vivaldiană, sfârșită pasional într-o iarnă sfâșietoare (p-asta, dacă nu o asculți, nu mai vorbesc cu tine!), pe străzile Buenos Aires-ului, nu mi-am imaginat nici măcar îndărătul pleoapelor, darămite să le trăiesc și să le respir din aerul limpede expirat de foalele acordeonului lui Galliano.
Foșnet de frunze, adiere de vânt, seninul, aburii calzi și verdele crud, păsările și ploaia, norii și gerul, ceața și vântul, toate caracteristicele anotimpurilor, înșirate imuabil, se metamorfozau atât de subtil în miile de note și sunete izvorâte și apoi revărsate din viori, pian, contrabas, violoncele și da, mă repet, din cutia magică a lui Galliano, încât aveai senzația unei vieți trăite pe de-a-ntregul dar într-o manieră rostogolită fast-forward amețitoare, viață trăită în afara timpului, în uitare.
Și erotismul – oh, da! – erotismul degajat din tangourile lui Piazzolla, eliberat fie leneș, ca fumul de țigară dintre buzele cărnoase și umezite ale unei femei, de simțeai că transpiri urlet și dorință și sigurătate pe sub haine, fie pătrunzător la fiecare răsucire, aproape metaforică, a unei singure note ce atrăgea după ea un tumult de senzații atât de viguroase și de răscolitoare, că te loveau în vintre, căscându-se în tine hăul.
Și nu faci nimic ci taci și-asculți cu ochii închiși. Și simți ce nu ai mai simțit de prea multă vreme.
După toată poezia asta trăită, spectatorii, perechi, perechi, s-au strecurat afară, în ploaie, prelinși prea moi, prea noi, prea goi.
Prea doi în doi.
