Etichete
din trup înverzit
de primăvară robit
cu mugur ghicit
abia încolțit
din sevă sorbit
de viață rostit
de cer albăstrit
de vară iubit
de soare dorit
de-apus istovit
în orizont înroșit
de ploaie zvonit
de toamnă mâhnit
de vânt răstignit
în crengi desfrunzit
în trunchi ruginit
în genunchi povârnit
cu miezul albit
în gheață zidit
în rădăcini siluit
translucid oglindit
de iarnă adormit.
__________________________________________________
Arbore (pe)trecut și țesut din cuvintele Clubului PSI & Irealia
Cu capul în nori 
Îmi place mult schița!
Privită pe porțiuni îmi umple retina cu personaje, gesturi, organe, dansuri, strigate, umbre și câte și mai câte…privită în ansamblu…echilibru, în spatele retinei.
ApreciazăApreciază
Ca-ntotdeauna, desenul mă ajută mai mult decât mă ajut eu de cuvinte.
Îmi place ce ți-a inspirat…
ApreciazăApreciază
Un fior m-a trecut citind, admirînd… tu ştii ca nimeni altcineva să le îmbini ca şi cînd ar fi una… căci poate chiar aşa sînt şi doar noi limitaţii le percepem disparate… culorile trecerii din infinit în infinit, prin noi…
ApreciazăApreciază
Să știi că și „noi” cei mai noi percepem ansamblul. Te contra salut Drugwash! 😉
ApreciazăApreciază
Bineînțeles că da! Eu nu am niciun dubiu!
ApreciazăApreciază
Mai noi sau mai vechi, contează simţirea. Aici deja e o legătură care trece dincolo de barierele vizibile, înspre absolut. Dar n-am vrut să-mi arog valenţe în detrimentul altora, ci mă limitez la modestia cu care mă îmbrac zilnic. 😉
Te salut din visul meu semi-real, Gelu!
ApreciazăApreciază
Dragoș, poți să umbli și gol, dacă ai sufletul plin și să știi că nu deranjează lipsa vesmântului zilnic al modestiei. Pe mine sigur nu. Iți vine bine…modestia, numai că prea folosită se uzează într-un mod banal și efectul estetic poate fi taman invers.
ApreciazăApreciază
Într-o anumită măsură şi/sau context ai dreptate. Mi-e teamă însă – de fapt nu mi-e teamă, dar aşa vine vorba – că modestia mi-e undeva înscrisă adînc, nu pot spune dacă e nativă sau educată însă e acolo de mult, mult timp şi nu văd de ce aş împiedica-o să se exprime sau – dacă doreşte – să se ascundă temporar. Însăşi natura mea de uituc mă face să fiu natural şi spontan în majoritatea cazurilor. Şi zău de nu-i mai bine aşa! Dar cu bunul-simţ aferent, desigur. 😉
ApreciazăApreciază
într-o anumită măsură mie nu-mi e teamă…motiv pentru care privesc bunul simt în oglindă și se vede… simt bun. Bunul simt îmi folosește într-o anumită măsură să fiu drăguț iar simțul bun îmi folosește ca măsură, să nu fiu drăguț doar de dragul de a nu deranja. Cu alte cuvinte să… ce e în gușă…… Cred că e mai cinstit așa, cu condiția să nu-mi pierd umorul. Si ca să nu fiu off topic, în cazul Copacului Andreottian, de exemplu, simțul bun îmi arată creativitatea iar bunul simt îmi spune că ea trebuie apreciată.
ApreciazăApreciază
Într-adevăr, arta merită admirată şi apreciată din plin. Şi-mi place expresia „Copacul Andreottian”, are o profunzime deosebită. 😉
ApreciazăApreciază
Vezi că ne înțelegem?…și când mă gândesc că iți era teamă de agresivitatea mea… 😉
ApreciazăApreciază
Hm.. teamă? Nu, doar precauţie. Ştii… distanţa regulamentară, mai ales acum pe vreme de iarnă, că nu se ştie niciodată. 😎
ApreciazăApreciază
Dragoș, stau și nu mă dumiresc…oare cine „o spune” mai frumos? Eu scriind-o sau tu simțind-o?
ApreciazăApreciază
Tu ai aruncat piatra în lac. Noi creem cercurile… 😉
ApreciazăApreciază
Crezi? Eu cred că voi faceți TOT! 🙂
ApreciazăApreciază
Ei hai, alintată mică ce-mi eşti, că acu’ te strîng de nu te vezi c-un huguleţ! 😀
ApreciazăApreciază
Tu nu vezi că-l cerșesc?? 🙂
ApreciazăApreciază
Tu nu ştii că de n-ar fi lume în jur nu ţi-aş mai da vreodată drumul din strînsoare…? 🙂
ApreciazăApreciază
Tocmai că știu 😛
ApreciazăApreciază
creem nu există, dragoş! cum eşti mare fam corecturi… mi-am zis să-ţi reamintesc. asta dacă nu se supără andreotti pe mine. 😳 sper!
ApreciazăApreciază
din grabă am tastat fam în loc de fan, bunule samaritean.
ApreciazăApreciază
Ba există. Este trupa lui Eric Clapton 😉
ApreciazăApreciază
Eu nu mă supăr deloc, pisicule! Și nici Dragoș nu o face că-l știu eu! 😛
ApreciazăApreciază
eu credeam că-l ştiu… doar credeam.
ApreciazăApreciază
:)) E drept, că știutul acesta comportă multe direcții dar cel puțin în privința corecturilor, știu c-o face și el și nu ar avea de ce să-l deranjeaze.
ApreciazăApreciază
Uf, leneş am fost şi tîrziu am ajuns aici. 😳
Aşa este, corect e „creăm”! Încă nu ieşisem din transa simţirii imagine-text şi iată, am comis-o. Mulţumesc, psi, pentru corecţie! Ai procedat exact aşa cum trebuie. 😉
Evident că nici Andreuţa n-avea de ce să se supere, căci orice ajutor vine în sprijinul multitudinii de cititori viitori, dincolo de zănatecul de autor al greşelii, recte io. 😉
ApreciazăApreciază
Corect! Așa ziceam și eu, leneșuleeee 🙂
ApreciazăApreciază
nu, nu am procedat nicicum, dragoş sau cu certitudine nu corect. nu-mi place să corectez pe nimeni de fapt.
ApreciazăApreciază
Nici mie nu-mi place s-o fac :)))
ApreciazăApreciază
Ba ia să faceţi voi bine să mă trageţi de mînecă de cîte ori calc pe bec, chiar dacă-i din întîmplare, ori typo ori pură neştiinţă! Fiindcă vreau să învăţ şi să mă ruşinez suficient încît să nu mai public în grabă, neverificat. Dar pînă şi cărţile cele mai bune au cîte o erata uneori, cu atît mai mult bietul de mine grăbit, neatent, distrat, uituc. 😳 Totul pentru cititori, pe care n-aş vrea să-i influenţez negativ prin greşelile mele – de orice fel ar fi ele.
ApreciazăApreciază
Voiam să desfac desenul în părticele și să scriu ce văd în fiecare.
Dacă mă pricepeam să fac asta(cu vreun progrămel), cred că din multele combinații de volume pe care le ghicesc, puteam deschide o galerie cu schițe… din schiță. 🙂
ApreciazăApreciază
Pentru ce ți-ar trebui un progrămel?
Desfă desenul în cuvinte…chiar vreau să faci asta. Și-apoi, desfac eu cuvintele tale și le desenez iar 🙂
ApreciazăApreciază
Așa am să fac dar mai lasă-mă putin să-mi scot prima idee din „calculator”[deja mă chinuiam cu un progrămel să-ți (des)fac o surpriză] 😆
ApreciazăApreciază
Oricât vrei, te las! Eu nu plec nicăieri, nici acum, nici mai târziu…
ApreciazăApreciază
De-ar fi să decupez doar ramul
Tronând în centru de coroană
(Si făr-a folosi programul,
Pentru a-l izola în ramă),
Încet ca melcul pare-a creste,
Cochilia o părăsește,
Într-o ascensiune care
Îmi este semn de întrebare;
Sa fie-un brat cu palma care
Spre-un „V” indică o cărare?
…asa văd eu: un brat cu pumnul strâns, din care doar arătătorul se îndreaptă în sus, parcă pentru a susține un „V” de la victorie(am explicat versurile pentru a fi mai bine înțeles)…Am fost?
ApreciazăApreciază
Ești plin de surprize frumoase 🙂
Mai bine că nu ai folosit programul și nici nu trebuia să explici pentru că se-nțelegea perfect din „V”ers…
ApreciazăApreciază
Frumoasa schita descrisa in versuri. Dar cel mai mult imi plac anotimpurile ce scalda de-odata copacul schitat. Sau imi place mai mult copacul? Nu ma pot hotara inca. Voi admira schita, mai un timp, si sper sa ma pot decide.
Cam asa e si omul cu toate cele (bune, rele, trecuturi, începuturi ) invalmasite peste viata lui.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!! Aștept să te-ntorci și să-mi spui ce ți-a plăcut totuși mai mult…
ApreciazăApreciază
Copacul pentru ca e rezistent 😉
ApreciazăApreciază
Așa să rămână 😉
ApreciazăApreciază
Tu stii ca asa este de cand te-am descoperit si nimic nu s-a schimbat. Poate doar esenţa copacului 🙂
ApreciazăApreciază
Minunat! 🙂
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Privit. Citit. Zambit. 🙂
Recitit !
ApreciazăApreciază
Mirată. Mulțumită. Zâmburită. 🙂
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Versul completează compoziţia! Îmi place modul în care vrei să atragi atenţia asupra a ceea ce ai impresia că nu vedem, iar ochii tăi de artist văd. Impresia produsă de vizual a fost atât de puternică, încât versul îţi curge simplu, cu accente grave.
ApreciazăApreciază
Ah, știam eu că pot lăsa doar desenul fără cuvânt….dar m-aș fi jucat cu cele 12 cuvinte din duzina Pisicăi și cum oare să fi făcut asta? 😛
Așa că: ce-am desenat – am scris, ce-am scris – am desenat! De-a valma!
ApreciazăApreciază
Schița, vorbele, tu… ❤ 🙂
ApreciazăApreciază
Și eu pe tine!
ApreciazăApreciază
Talentule:) Cat te admir!
ApreciazăApreciază
Apăi, Gabi! Dacă io-s talentată…pe tine ce cuvânt te-ar putea defini mai bine? Mmmm? Oi fi, la desen, poate, așa zic…dar cu versurile, cuvintele, heeehee, tare departe ești tu și eu nu te-ajung vreodată!
Te îmbrățișez pentru fiecare aripă crescută :*
ApreciazăApreciază
:* Esti in cuvinte, in desen, in imagini:) Toata un talent. Si esti mai aproape de mine decat crezi, poate chiar inaintea mea:)
ApreciazăApreciază
Mulțumesc mult! :*
ApreciazăApreciază
Schița II…din schița ta
Ramul din dreapta, cel vânjos
Nu cel firav ce stă mai jos
Mă cam încearcă…o dilemă
Hai să aleg o primă temă!
Văd trupul lui Icar. Încearcă
De trunchiul mamă să se smulgă
Din spate-l bate vântu-n dunga
In loc de cap, nimic nu are
Putem privi pe-acolo-n…zare
Dar văd déjà aripa stângă
Cum a-nceput să se cam frângă
***
Dacă eu ramul îl privesc
Ca pe o mână, mâna stângă,
Văd degetele cum plesnesc
In ritm de joc. Pare că lângă
Copacul ce ai desenat
Se-ntâmplă o încinsă horă,
Cum sunt acelea de la sat.
ApreciazăApreciază
Pot explica și mai… în proză
dar sigur tu ai înțeles
Ce eu am încadrat în poză
Așa că nu am nici un stres 🙂
ApreciazăApreciază
Am înțeles, nu e nevoie să ne stresăm nicicum…doar ne jucăm și zugrăvim tablouri, Gelule! 😉
ApreciazăApreciază
Uofff, bietul Icar 😦
Ar fi trebuit să se desprindă din trupul mamă, căci noi și legendele îl știm că a zburat totuși până când i-au fost topite aripile…Poate ar fi trebuit să-l „nasc” pe Icar din ramurile din stânga, acolo unde roșul domnește…ar fi fost explicabil de ce i s-a frânt zborul!
ApreciazăApreciază
Îmi plac de mor schițele tale! Cândva am avut un gând…dar când am să-mi fac curaj…am să-l rostesc. Deocamdată admir 🙂 Şi mă bucur că ai intrat în joacă 🙂
Muah!
ApreciazăApreciază
dagatha, dacă memoria mea nu mă înşeală, andreotti s-a mai jucat cu noi o dată. 🙂 şi mă bucur să văd că recidivează. 😀
ApreciazăApreciază
Da, daaa…ai dreptate! Am mai jucat o dată și am vrut de multe ori s-o mai fac, dar la mine, ritmul în care scriu, în loc să se-ntețească, a scăzut dramatic! Și prea des mă las pradă realităților mele, cele care nu-ncetează să mă tragă de mânecă 😦
ApreciazăApreciază
stai liniştită. 🙂 nu există nici condică de prezenţă şi nici de-aceea de sugestii şi reclamaţii, deşi cea din urmă le-ar plăcea unora, tare mult le-ar plăcea.
ApreciazăApreciază
Știu, mereu am știut-o…
Cât despre sugestii & reclamații, am asistat – e drept, mută – la toate cele care s-au întâmplat, nu doar acum ci pe măsură ce timpul s-a scurs…
ApreciazăApreciază
eu încerc să uit. şi să mă întorc la ceea ce (cred că) ştiu să fac: să scriu. dar am vrut să închid blogul. m-a bătut gândul… pentru că port vina de a fi deschis cutia pandorei. şi doare.
ApreciazăApreciază
Nuuuuu, nu ai s-o faci…nu ai să-nchizi niciodată blogul cum nu ai să-ntorci niciodată spatele cuvântului scris. Asta mi-e clar ca lumina zilei. Tu prin asta trăiești și te desăvârșești.
Altfel, da…doare al naibii de tare! Dar vei trece și peste asta și vei merge mai departe, măcar de dragul celor care-ți sunt alături și pe care îi ții adunați cu grijă aproape maternă.
Eu știu că va fi bine….
ApreciazăApreciază
eu nu ştiu… tocmai că nu ştiu unde, ce este acest bine. şi mă gândesc dacă are rost, dacă… eh,voi vedea eu.
ă pretindem că de vină este, ca totdeauna, oboseala, nu-i aşa? 🙂
mulţumesc.
ApreciazăApreciază
Tocmai că are rost!! Și o știi prea bine, de aceea vei continua.
E și oboseala un factor, doar că aici…mă rog, poate fi! 😀
ApreciazăApreciază
Așa îmi aminteam și eu, dar nu aveam de unde să știu sigur, sigur.
Dar m-am bucurat la fel de mult 😉
ApreciazăApreciază
Daghato, eu aștept să capeți mai repede curaj. Oricum nu-mi explic de ce nu până acum. Doar suntem surori și eu știu că surorile își spun totul între ele…
Hai, curaj și spune-mi ce gând te bântuie și nu-i poți da glas!
Altfel, tu mi-ești dragă de mor, așa cum ți-i drag ție de schițele mele 🙂
ApreciazăApreciază
Trebuie să-l îmbrac frumos, gândul ăla, că nu se cade să-l arunc așa în lume. Vezi ce prostii fac atunci când sunt repezită 😀
Și apoi…mai am încă de muncit eu însămi ca să ajung unde vreau.
Până atunci…mă desfăt cu imagini minunate și cu vorbe pe măsură 😉
ApreciazăApreciază
Ce-ar mai fi de împlinit
la un pom împdobit?
O vorbă de mulțumit
pentru semnul izbutit.
ApreciazăApreciază
Ce-ar mai fi de împlinit la un pom împodobit?? Păi știu și eu, Danielule?! Poate o dorință, două, trei 🙂
Mulțumesc pentru semnul lăsat 😉
ApreciazăApreciază
De-acolo (din) vine TreCerea? Am rămas la final așteptând continuarea. Apoi m-am uitat la copacul tău și m-am întrebat de ce nu are rădăcini. Dar asta-i pentru că m-am apucat de analizat desenele fetei.
Te salut, cu drag, mulțumesc pentru tablou!
ApreciazăApreciază
Irealia mea, draga mea…poate de-acolo vine și treCerea, așa cred sau mai degrabă simt…
Da, poate copacul meu e fără rădăcini, acum sunt siluite, dar nu știi ce se poate întâmpla…poate își face rădăcini adânc înfipte-n cer și nu și pe pământ…Acolo mi-i drag mie, sus, printre nori!
Iar continuarea? Se va trezi din iarnă și-o va lua de la capăt, din trup înverzit, de primăvară robit…
ApreciazăApreciază
Stii,in copcul tau fara radacini mi-am gasit smulgerea. In descantecul tau mi-am regasit… plangerea!
ApreciazăApreciază
Speram ca-n ramurile întinse aprig către cer să-ți găsești și zborul…Încă mai sper! Dar și regăsirile își au rostul lor…
Mulțumesc cu drag, Cita!
ApreciazăApreciază
Scuzati-mi gresala …Capacul si-a pierdut un a 😦
ApreciazăApreciază
Schița III (imi cer iertare!…pentru-așa interpretare)
Despre trunchi acum aș scrie
Dar mi-e teamă că s-ar crede:
“-Zice el că-i poezie
Si uitați la el ce vede!”
Trunchiul pare o femeie
Are piept voluminos
Si o scorbură atee.
De sub sâni și pană jos
Iar de jos pană sub sâni
Scorbura mărinimoasă
E pătrunsă. La plămâni
Se termin-o vână groasă
Îmi mijesc și eu privirea
Căci aș vrea să nu greșesc
Cum se naște omenirea?
Din pământ ea se ridică
Într-o scorbură-i dospită
Setea-foamea-prima frică
De la sâni e ostoită…
…Asta-n trunchi eu am văzut,
Am văzut intimitate
Uf ! ce ape m-au trecut
Că vor fi interpretate
Vorbele ce-am așternut
Sunt așa de deșuchiate?!
ApreciazăApreciază
Am încă multe să mai spun
Mă simt cumva explicitat
De mult eu tot încerc s-adun
Un tot cum tu ai desenat
De aș putea aș cumpără
Acest desen dar nu am bani 😦
Tu însă nu te supară
Cu siguranță ai multi fani.
ApreciazăApreciază
Nici nu vreau să vând:)) Aici îmi fac simeza, aici le expun, aici le poți vedea oricând…
ApreciazăApreciază
Gata…am rezolvat:
ApreciazăApreciază
Oooo, abia acum începe să se zugrăvească un adevărat tablou cu miez și tâlc:)) Deloc deșuchiate 😛
Da, poate fi văzut și-așa…desori mi-am imaginat o femeie copac, ca aici
ApreciazăApreciază
Desen și cuvânt, două abordări diferite ale aceleiași teme, sensuri diferite de parcurgere. Ai dreptate în titlu, o adevărată metamorfoză a timpului?
Oare ce a vrut poetul să spună în poezia sa? Oare am descoperit ideea principală?
ApreciazăApreciază
Ei, da, Mugur! Ai descoperit ideea…de altfel, nici nu am ermetizat scrierea și nici schița…asta am vrut să spun și prin desen, și prin cuvânt…Totul ține de ciclicitatea imuabilă a AnoTimpurilor, simțită și văzută prin ochii unui copac!
ApreciazăApreciază
Interesantă mi-a părut acea inversare de sens de drum, între vers și desen! Această viziune a trecerii între două etape cu o ciclicitate tip Mobius, în care oricare început devine un final și în același timp un nou început, într-o perpetuă mișcare între moarte și viață, între iarna și primăvara vieții! Să mă regasesc bătrân, în sufletul copilului ce abia se naște!
ApreciazăApreciază
Chiar acum citeam și versurile pe care mi le-ai lăsat în TreCere…și nu-mi găseam cuvintele…
Așa e, acea perpetuă mișcare, când orice sfârșit devine un început cum orice început duce către un sfârșit, deși mereu un altul, același de fiecare dată!
ApreciazăApreciază
Tu ai mereu cuvintele alături, iar chiar dacă la un momentdat nu le regăsești, ai cele mai interesante desene ce pot vorbi în locul tău!
Uneori îmi este și teamă să mă apropii de ele, căci sigur sunt așteptat cu o surpriză!
Poate de aceea nu-ți las mereu semne de trecere prin grădina ta!
ApreciazăApreciază
Nu am mereu cuvintele alături, din contră aș spune, și nu dintr-o falsă modestie…Desenul în schimb mă ajută enorm…el e principalul meu mod de exprimare doar că nici aici nu sunt inspirată de fiecare dată…
Îmi e suficient să te știu acolo, Mugur…nici eu nu las semne, știu cum e!
ApreciazăApreciază
Plin de simţire …copacul tău! Minunat!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc că ai ținut potecuța până la copacul meu 🙂
ApreciazăApreciază
…sunt uimită cum complexitatea şi simplitatea îşi dau mâna intr-un ansamblu perfect între schită şi cuvinte. Reverenţă. Mă bucur să te fi găsit!
ApreciazăApreciază
Simplitatea e cea mai bună cale de exprima complexitatea. Nu întotdeauna îmi reușește dar mă încăpățânez și insist să mă curăț de ceea ce nu-mi folosește.
Bucuria și plăcerea sunt și de partea mea, Adriana!
ApreciazăApreciază
Sunt curios dacă așa cum eu am vedenii privind copacul tău, clepsidra mea se întrupează în gândirea ta plastică, chiar de nu sunt eu un Salvador Dalí în ale scrisului…
ApreciazăApreciază
Ba bine că nu!! Clepsidra ta comportă sensuri multe și ar fi un subiect demn de exprimat și interpretat chiar și în desen, nu doar în cuvinte. Simbolistica și sensul îl creionează fiecare, după posibilități și talent.
Noi ne face vinovați de ceea ce scriem/spunem/desenăm nu de ceea ce înțelege privitorul/cititorul/receptorul 🙂
ApreciazăApreciază
Te-ai zburlit o dată la mine : „Ești copac ?”
Ei, da, în circumstanțele astea, aș vrea să fiu ! 😆 Numa’ că nu-a așa de noduros și-n plus, partea din stânga s-a cam amestecat un pic cu ceața.
ApreciazăApreciază
– Măi, Dane, ești copac?
– Da, mi-ai fi răspuns tare mândru. Da, sunt copac dar nu-mi place ceața și nici după noduri nu mă dau în vânt! …
Te-aș fi făcut vapor atunci, să navighezi în ape line și cer senin, cu o viteză cu noduri puține:))
ApreciazăApreciază
vorba lui dan, acum mă întreb și eu dacă m-aș place copac. dar te privesc piscește de pe pervaz și torc alb ca iarna. cum nu credeam că te vom mai ademeni vreodată, tot așa nu credeam că ianuarie acesta ne va mai ninge.
strâng bucurii în zâmbetul meu pervazier. 🙂
ApreciazăApreciază
ahhmmm. vorba… nu vodba. 😦
ApreciazăApreciază
Am corectat eu:))) Stai liniștită, nu vrei să știi câte comit și eu 😛
ApreciazăApreciază
Te-ai fi plăcut și copac dacă nu ai fi fost pisică :))
Mulțumesc mult! Pentru tot!
ApreciazăApreciază
Privesc acest concert de comentarii și în sinea mea orgolioasă, mă cred cel care a dat tonul fiind primul postac 🙂 Cred că ar trebui să fiu mai modest și să consider că doar am stors puțină rășină din copacul tău(o fi conifer?) și cu bucățica de sacâz, ceilalți și-au ascuțit arcușurile, penițele, penelurile… sufletele.
ApreciazăApreciază
Ai fost dirijorul care și-a ridicat bagheta și la un semnal…se porniră toți 🙂
Ești modest, așa-mi pari!
ApreciazăApreciază
Am luat în mână acum, intre arătător și police(mâna mea arată ca aceea din partea dreaptă a copacului tău), o scobitoare și scot din dantura celorlalți, resturi de suflet…halal dirijor! 😉
ApreciazăApreciază
Atunci ești scormonitor, nu dirijor!! 😉
ApreciazăApreciază
Poate sunt un pește sanitar(că asta îmi e zodia) și pregătesc ca un dentist sârguincios, zâmbetul „rechinilor”
ApreciazăApreciază
Hai gata Gelule, cu fotosinteza! că monopolizezi simfonia…
ApreciazăApreciază
la tine… greu de ales intre cuvinte si imagini… greu de tras o linie intre… pentru ca se intrepatrund pana la contopire…
citesc imaginea si ma infior… privesc cuvintele si ma cufund in mine insumi…
poate ma transforma fara sa vreau… in ceva ce imi doresc sa fiu…
la tine… combinatia intre cuvintesi desen… mi se pare maiestoasa… ca o ramanere in ce imi doresc… ca o explorare a taramului din padurea fermecata…
ApreciazăApreciază
Nici nu trebuie ales între desen și cuvânt! La mine vin deodată amândouă:)
Tare mă bucur că-ți plac și că pe acolo, pe undeva, în coajă, te regăsești!
ApreciazăApreciază
imi place ca ma regasesc… imi place ca regasirea mea aduce bucurie…
ApreciazăApreciază
Ironie: eu am plecat, tu ai venit… 🙂
ApreciazăApreciază
Nici vorbă! Mă știi cât sunt de „nestatornică” 😉
Vin, plec, vin, plec…niciodată nu se știe pe unde sunt!
ApreciazăApreciază
M-am zgâit minute în şir la copacul tău şi primul gând, egocentric, mi-a sosit din nişte versuri personale, scrise prin adolescenţă
„E-un nor distrus trufia bolţii, seacă – Brăzdată de şiroaie vineţii” etcetc, poezea de recycle bin…fără legătură cu copacii, ci cu atmosfera..
Copacul tău trans-climatic e o alegorie reuşită a trecerilor anotimpurilor peste o existenţă imobilă. Fix în exprimare teritorială, peren în cheie temporală.
Nu ştiu dacă trebuie să fiu trist că e atât de „copac”, adică atât de static … sau să îl invidiez pentru statornicie.
Şi pe tine…pentru forţa de a comprima atâtea idei în atât de puţine cuvinte. Forma poetică aleasă e foarte riscantă. Versificaţia cu puţine silabe/vers e cutezătoare, iar tu eşti o pătrunzătoare de sensuri…
ApreciazăApreciază
Salut! ce mai faci?
Eu?… Bine, mulțumesc! mă distrez privind un copac și constat comicultural, că tocmai frunzele care au bucătărit special pentru fiecare anotimp, nu prea sunt în prim plan. Văd eu niște rămășite dar parcă sunt roase de omizile ce probabil de mult au tulito flutureşte…Am picat pe gânduri desfăcătoare de fir în patru…anotimpuri 😉
ApreciazăApreciază
Recunosc, Gelu, am omis frunzele translucide ale trans-lucidei Andreotti. Riscam să nu mai văd copacul. Am preferat să gândesc macro. Așa mi-a inspirat mie.
ApreciazăApreciază
Păi eu știu că inspirația este însoțită de expirație…să fie respirație chiar și cu puțină transpirație. Eu sunt mai desfăcător de macro în micro. Caut și oasele cu măduvă sub carnea macr(ă)
ApreciazăApreciază
Rămân în parabola primei explicații. Cheia e în expresia ”frunzele translucide”. Dar nu fac critică literară, refuz să fac pe mai deșteptul decât sunt. Deși nu sunt un modest din fire.
ApreciazăApreciază
Nici eu nu sunt un critic…literar dar îmi place că nu facem critică, ci auto…caracterizări, pentru a ne arăta că nu suntem mai deștepți decât suntem.
E un mod de a ne cunoaște mai bine în lumea asta… de după translucid.
ApreciazăApreciază
Doar copacul trebuie invidiat pentru statornicie. Nu fi trist pentru că e atât de „copac”, static…imobilitatea lui este atât de părelnică!!! Sunt oameni mai „copaci” decât copacii-n sine și nici măcar nu-și dau seama de asta… aici chiar există tristețe!
Cât despre mine, ca întotdeauna, nepăsătoare-n regulile scrise sau nescrise ale versificației cu puține silabe, pentru că, pur și simplu, nu-mi doresc vreo afirmare poetică ci doar cutez să-mi exprim gândurile într-o formă sau alta 🙂
Așa că… poți, cel mult, să-mi invidiezi doar forța penelului, nu a cuvântului 😉
ApreciazăApreciază
Pingback: Irealia | Trans-lucid (VII)
E foarte interesant sa citesti doar cuvintele cu bold!
ApreciazăApreciază
Acelea sunt chiar cuvintele care trebuiau inserate în text…dar, da – luate cele 12 cuvinte ca atare, sunt vinovate de-o poezie de sine stătătoare!
ApreciazăApreciază
Frumos a rodit, proaspăt, inedit, un gând negândit, în mod erudit, tare mult iubit. 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!…Văd că se ia 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: psi-words – mesaj într-o sticlă…
Pingback: Frumoasei Andreotti | Nono
teîmbrăţişezpefuriş
ApreciazăApreciază
ApreciazăApreciază
Te-a prins si pe tine in mrejele lor jocurile psirealice? 😯
ApreciazăApreciază
Neeeeah! Rar, din când în când, rareori, de puține ori, arar… 😉
ApreciazăApreciază
Asa te vreau. hotarata 🙂
ApreciazăApreciază
Așa și sunt. Întotdeauna! 😉
ApreciazăApreciază
intotdeauna, tot timpul, oricand, in permanenta, orisicand… nu? 😯
ApreciazăApreciază
Da! Mereu 👿
ApreciazăApreciază
Gata, am inteles… ce te-au suparat asa 😆
ApreciazăApreciază
Nimic!!! Nu sunt supărată deloc, din contră 😛
Determinată, hotărâtă, consecventă – așa sunt eu, fără să fac vreun efort mare în sensul acesta!
ApreciazăApreciază
Asa-ti trebuie! 🙂
Imi plac oamenii hotarati.
ApreciazăApreciază
Și mie îmi plac! Și tu ești hotărât! Și tu îmi placi!
ApreciazăApreciază
Mie imi plac si declaratiile si poeziile si desenele tale 😆
ApreciazăApreciază
Și mie de tine! Bine, fie, și de mine! 😉
ApreciazăApreciază
Acestea fiind spuse, am sa trec sa vad ce ai mai scris 🙂
ApreciazăApreciază
Nimic. Nu fu timp deloc. Nici de citit pe la voi, darămite de scris pe la mine 😦
ApreciazăApreciază
Lasa ca trece iarna asta nenorocita si vremea frumoasa o sa imbie la scris si la visare. 🙂
ApreciazăApreciază
Așa să-mi fie și să-ți fie! Nu disper…nu încă 🙂
ApreciazăApreciază
Suntem hotarati … remember? 😯
ApreciazăApreciază
Bineînțeles. Dar eu, cu timpul, nu mă mai iau la trântă 😛
ApreciazăApreciază
Dar putem pregati terenul, asa incet, fara sa dam de banuit. Cum vine primavara suntem deja ţonţorosi 😆
ApreciazăApreciază
Adică…să mergem acum tiptil și-n primăvară, cum se ițește firul ierbii, să-i dăm la cap. Timpului, firește 😉
Facem așa?
ApreciazăApreciază
😆 sigur ca da, isn`t nice?
ApreciazăApreciază
Nice??? Is perfect!! 😛
ApreciazăApreciază
Si uite asa au trait fericiti pana la adanci batraneti 😆
ApreciazăApreciază
Amin! 😉
ApreciazăApreciază
Buna dimineata !
O saptamana minunata !
Aliosa.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Alioșa!
O săptămână frumoasă și plină de bucurii să ai!
ApreciazăApreciază
„din trup înverzit
de primăvară robit
cu mugur ghicit
abia încolțit
din sevă sorbit
de viață rostit
de cer albăstrit
de vară iubit
de soare dorit
de-apus istovit
în orizont înroșit
de ploaie zvonit
de toamnă mâhnit
de vânt răstignit
în crengi desfrunzit
în trunchi ruginit
în genunchi povârnit
cu miezul albit
în gheață zidit
în rădăcini siluit
translucid oglindit
de iarnă adormit.”
________
…DE MUZĂ GĂSIT
ApreciazăApreciază
De muză pedepsit, de muză răvășit 🙂
ApreciazăApreciază
Cred că merită să vezi Disconnect. Te… metamorfozează un pic. 🙂
ApreciazăApreciază
Zici? 🙂 O să-l văd dacă zici tu! 😉
ApreciazăApreciază
Între timp, am văzut Elena. Ți-am scris și un mail vizavi de filmul ăsta. 🙂 Disconnect și Elena nu-s din aceeași categorie de filme. Foarte mișto amândouă (din punctul meu de vedere), dar foarte diferite. Spun asta, ca să nu cumva să te apuci de Disconnect și să zici: „A, nu e ce mă așteptam”. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti,
personajul nu se potoleşte! 🙂
ApreciazăApreciază
Nici nu vreau să se potolească 🙂
ApreciazăApreciază
Foarte frumos, ma inspiri cu ale tale frumoase cuvinte.Tine-o tot asa!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Daniela! Așa o țin…sau cel puțin încerc 🙂
Bine ai venit!
ApreciazăApreciază
Pingback: Mi-a fost tare, tare dor de voi ! | Hipertensiv
Pingback: psi-words – poezia sticlei
Am stat un timp, trebuie să recunosc! Am admirat copacul, mi-au placut mult versurile tale, care mi-au făcut să-mi zboare gândurile în multe direcţii şi să-mi imaginez fiecare stare, anotimp şi sentiment trait. Mă gândesc că mă gândeam uneori că este crud destinul copacilor să fie ţintuiţi în glie, dar recent mă gândesc că oricine poate fi copac peste care să treacă vremuri, să vină ploi, să i se nască mlădiţe, să-şi piardă crengi, să fie trasnit, să fie alintat şi iubit de soare, de vânt… Aşa că nu-i mai compatimesc, ci îi admir pe cei care au rădăcini. Felicitări pentru toate! Extrem de talentată şi sensibilă trebuie să fi tu. Mă bucur să te citesc.
ApreciazăApreciază
Ce frumos mi-ai scris! Îți mulțumesc mult pentru gândul lăsat, indiferent cât ți-a luat!:)
Statornicia nu e un defect, nu întotdeauna. Aplicată la oameni, statornicia și rădăcinile bine înfipte sunt necesare. A fi statornic, lăsând să treacă peste tine anotimpuri, e un lucru firesc, căruia nu i te poți împotrivi. Suntem aidoma copacilor. Poate nu toți, poate doar o parte dintre noi.
În anumite direcții, însă…nu mi-aș dori să prind rădăcini: în ignoranță, în comoditate, în locurile care nu-mi priesc și lângă oamenii care nu mă vor. Atunci mi-aș dori să fiu pasăre, de-aș putea, și să-mi deschid aripile, pornind în zbor 🙂
ApreciazăApreciază
Visăm că zburăm chiar şi când suntem ţintuiţi în glie. Dar unii dintre noi o facem la propriu când este cazul. Trăiesc atâtea vieţi despre care citesc, mintea îmi zboară în atâtea locuri pe care inima îşi doreşte să le vadă. Am descoperit că visele mele şi zborul imaginar ies întotdeauna mai bine decât realitatea 🙂 Dar probabil din cauză că în imaginaţie nu sunt niciodată nici un fel de probleme. Nu-mi doresc să întâlnesc oamenii ignoranţi, dar din fericire am rar de-a face cu ei. Comoditatea este însă un pacăt de care sufăr, dar tocmai din cauza asta mi-a ales doar oamenii care mă vor chiar şi aşa :))
ApreciazăApreciază
Întotdeauna în vise și-n imaginație ne ies mai bine zborurile!
Stai liniștită, și eu sunt comodă! Dar doar până la un anumit punct și, deseori, punctul acela e ca atunci când ți-a ajuns cuțitul la os! Adică, foooarte târziu 🙂
ApreciazăApreciază
Azi a ajuns şi cuţitul la osul meu 🙂 Am bucătărit, am trebăluit toată ziua, dar e o stare de bine. Aşa, ca să poată veni primăvara! La mulţi ani de 1 Martie! O primăvară frumoasă şi ţie!
ApreciazăApreciază
Ah!!! Ai pregătit ceva bun? 🙂
Să ai o primăvară frumoasă și plină de bucurii!
ApreciazăApreciază
Frumoasă metamorfoză… mi-au trecut într-o clipită prin față toate anotimpurile… 🙂
Azi mi-ar plăcea să fiu Copac! 😉
ApreciazăApreciază
Bursucelule drag! Eu mi-s copac de când mă știu! 🙂
ApreciazăApreciază
Păi de-aia desenezi tu și scrii așa frumos…
Dă să ti pup, că tot te-am prins acasă! 😉
ApreciazăApreciază
Mulțumeeeesc! Da, de aceea desenez eu cu crenguțele mele și scriu din frunze…bine?..eh, nu întotdeauna 🙂
Hai să te pup și eu, Zâmbăreațo!
ApreciazăApreciază
Și Big-Big Hug, da? 🙂
Pfiuuu, iar mi se vede Zâmbetul, așa-i? ;))
ApreciazăApreciază
Tot timpul se vede! Chiar și de la maaaaaare depărtare!
Și big hug, cum altfel? 🙂
ApreciazăApreciază
Bine că mi-am revenit! 🙂
Că azi se-apropiau de mine în birou să se convingă că sigur eu mi-s, că prea cumințică eram! Cică… 🙄
ApreciazăApreciază
Eh! Ai și tu zilele tale, clipele tale…altfel, Zâmbet este cel de-al doilea nume al tău! Eu așa te știu…
ApreciazăApreciază
Abia astept sa vina primavara, sa scapam odata de deprimanta iarna…
ApreciazăApreciază
E 1 martie, pare că a venit primăvara, dar nu a venit 😛
Mai așteptăm!
ApreciazăApreciază
Nu te-am mai „văzut” de-un secol, sper însă să-ți fie bine
De iubire și de zâmbet să-ți fie zilele pline
Să-ți aducă primăvara absolut tot ce-ți dorești,
Spor în toate, fericire și-o viață ca în povești !
La milți ani ! de 1 Martie. Scuză, rogu-te, reprezentarea naiv-stângace a acestui ghiocel liric. Nu excelez eu, ca formă, în exprimarea artistică. Sper să conteze faptul că, în materie de fond, the sky is the limit ! 😛
ApreciazăApreciază
Uof, Dane! Cam tot de-un secol nici eu nu mă văzui la față…dar, măcar sunt sănătoasă dacă bine nu prea mai știu cum e! 🙂
Îți mulțumesc că ți-ai „amintit” de mine, că ai răzbit prin păienjenișul de pe aici ca să-mi aduci ghiocelul tău.
Îl iau și-ți mulțumesc pentru gândul bun. Și ți-l întorc înzecit tot ca urare!
ApreciazăApreciază
Pingback: Mărțișoare (fără prea multe cuvinte) | BLOG D'AGATHA
maine e 8 martie.
ApreciazăApreciază
Da, azi e 8 martie!
E ceva special? 😛
ApreciazăApreciază
13 martie… nu intelegi, nu?
ApreciazăApreciază
Nope, nu înțeleg! Adică…pot conexa câte informații vrei, legate de datele acestea dar chiar nu cred că despre asta este vorba 😛
Cel mult, pot zice că au trecut 48 de zile (se face oare vreun parastas la 48 de zile??) de când nu am mai scris nimic aici! 😉
ApreciazăApreciază
esti cel putin la fel de inteligenta cum cred eu. adica foarte. si da, era vorba de cele 48+ zile…
ApreciazăApreciază
Mă bucur că nu te-am dezamăgit în privința inteligenței 😀
Dar te dezamăgesc nescriind?
ApreciazăApreciază
nu ma dezamagesti nicicum. prefer sa raman suprins.
ApreciazăApreciază
Mulțumesc!
ApreciazăApreciază
Metamorfoza, fara La multi ani nu se poate.
Deci sa fie! 🙂
ApreciazăApreciază
Mulțumesc, Mr. G.! Să fie 😉
ApreciazăApreciază
Draga neichii dragă, ia de colea un ‘La mulţi ani’ asortat cu flori virtual-imaginare şi un huguleţ mare-mare! 🙂
ApreciazăApreciază
Dragule, drag Dragoș, mulțumesc mult de urare!
Întorc doar hugulețul, nu și florile 😉
ApreciazăApreciază
ieri a fost 7 martie…și ce dacă…
ApreciazăApreciază
A! era să uit…La mulți ani!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc frumos!
ApreciazăApreciază
Pingback: De…8 Martie | BLOG D'AGATHA
scriem cam rar, domnişoară…
ApreciazăApreciază
Ești de groază, Boemule! Dacă scriu și sunt activă, nici nu știu de tine. Dacă nu scriu și dispar o perioadă, vii peste mine 😛
Să fiu cinstită, îmi place mai mult ultima variantă ;)…așa te mai vede omul la față!
ApreciazăApreciază
doar pen’că nu comentez nu înseamnă că nu citesc 🙂
ApreciazăApreciază
Ai și tu dreptate! Dar eu nu am de unde să știu că treci pe-aici… 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: poezia sticlei | psi-words
Pingback: poezia sticlei (renee lalique) - psi-words