Nici dacă mă scoteai goală-ntr-o ploaie rece de toamnă târzie, stropii acesteia nu m-ar fi usturat și nu m-ar fi biciuit așa cum mă biciuie fiecare strop prelins din clapele pianului lui Jamal. Dar nu e e el de vină. De vină, acum, e o oarecare ploaie surdă-n mine care doare. De la o vreme se rup ploile cu furie.
Hai, ascult-o și spune-mi că am înnebunit. Apoi dă-mi un pahar cu vin.
N-am idee de ce. De ce mi-s ascuțite și exacerbate toate simțurile. Sunt ca-ntr-o stare de veghe cu toate extremitățile și terminațiile nervoase în alertă. Istovită. Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos. Atentă până departe, în zare. Deschisă cu forța. Ca o ușă batantă înțepenită cu-o piatră. Iscoditoare, sfredelitoare până la scântei.
Nu, nu-mi da să beau. Dacă vrei să mă îmbeți, mai bine spune-mi o poveste. Nu-mi da să beau ci lasă-mă doar să ascult. Povestea și pianul lui Jamal.
Mi-e dor de mine. De liniștea mea ce pare să nu mai reVină. Doar pare, ca-n atâtea alte dăți. Ploile vin și se duc.
Ergo bibamus!
În noapte undeva mai e
tot ce-a fost şi nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut
din timpul viu în timpul mut.
Cu capul în nori 
N-ai înnebunit… și-o știi prea bine 🙂
Mulțumesc… :*
(acuma poate-mi înțelegi oboseala?…)
ApreciazăApreciază
N-am spus niciodată că nu am înțeles-o.
Eu nu mă opresc. Însă ritmul a devenit atât de lent încât e ca și cum aș fi făcut-o deja 🙂
ApreciazăApreciază
„Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos.”…superb!
ApreciazăApreciază
Mulțumesc! Eu sper că nu ai „croșetat” și tu cu starea asta deși e atât de simplu și de uman să se întâmple încât mi-e greu să cred că nu o cunoști 🙂
ApreciazăApreciază
Andreea mea scumpă… Offf! Vin și se duc. Asta e sigur. Toate se duc. Și drumul înapoi spre tine te-așteaptă. O să-l găsești. Bem vinul împreună, tăcem și ascultăm? 🙂 🙂 ❤
ApreciazăApreciază
Ancuță, e atâta soare azi pe la mine încât nici nu mai știu ce ploaie a fost ieri:) Glumesc! Îmi știu ploile acestea. Dar așa e, vin și se duc. Cu un vin roșu se duc și mai bine:)
Sunt doar extrem de obosită. Tare. Recunosc. Și asta mă tot aruncă-n ploaie! Pentru că vreau să fac atâtea lucruri, pentru că vreau să trăiesc tot și intens ori d-asta sunt și cu toate simțurile exacerbate…că de oboseală mi-e teamă că o să adorm taman când nu trebuie și vor trece pe lângă mine 🙂
ApreciazăApreciază
Tu? Naaahhh! Nicio șansă! Nu adormi tu când e mai important. 🙂 Lasă-le să vină la tine și bucură-te de ele așa cum vin. Ești obosită pentru că vrei să faci, să le faci pe toate, la maxim. Cunosc senzația. Nu ai obosit destul. 🙂 Când se va întâmpla, probabil că va urma acea predare eliberatoare, care vine pur și simplu de la sine și care dă o culoare nouă vieții. 🙂 xoxoxo
ApreciazăApreciază
Ancuțo, când voi fi atins pragul maxim al oboselii, atunci acea stare de predare eliberatoare va fi în brațele unui somn, ușor comatos, de vreo săptămână!:)
ApreciazăApreciază
:)))
ApreciazăApreciază
Nu-mi spune că e prima oară. Nu ar fi drept să ai atât noroc.
ApreciazăApreciază
Dacă m-aș prinde ce ai înțeles, Dane, sau la ce faci referire cu acel „prima oară”, probabil că aș ști ce să-ți spun. Așa, nici eu nu știu dacă a fost prima oară sau a doua oară…dar mi-s norocoasă de fel. Testată chiar 😛
ApreciazăApreciază
Am înțeles că nu ți-e tocmai ok. Nu sunt un bun diagnostician, nu m-am prins nici de ce suferi și nici care e cauza, mie trebuie să-mi spui clar, verde-n față, ca la tolomaci – acum citind mai sus la comentarii mă duce și pe mine capul să realizez că e vorba de o stare de oboseală. Eu aș fi intuit mai degrabă un soi de lehamite.
ApreciazăApreciază
Eram sigură că totuși ai înțeles ceea ce trebuie indiferent cât de criptică sunt eu uneori. Acum mi-ai spus-o și mie ca la tolomaci și bine ai făcut că mă luase o ușoară panică 🙂
Da, Dane. Oboseala dar mai ales lehamitea îmi pun capac. Ușor dar sigur. Și nu, nu e prima oară. Doar că în timp, eu nu mai reușesc să fac față, cu același zâmbet și forță ca altădată, acestor stări. Am îmbătrânit și eu, ce să-i faci 🙂
ApreciazăApreciază
Nu pot (și nici nu știu dacă vreau) să intru în amănunte. Oricum, nu sunt eu cel mai în măsură să consiliez pe cineva aflat într-o astfel de situație. În timpul ultime „crize” majore am devenit alcoolic și mi-au trebuit vreo trei anișori să scap de asta.
Bănuiam că răspunsul tău la primul meu comentariu va fi „nu, nu e prima oară”. Și-aveam pregătită și replica : „Atunci știi cum se face să depășești momentul”.
be) Aia cu îmbătrânitul vinde-i-o cuiva dispus să pună botul. La mine nu ține.
ApreciazăApreciază
Of, nu am știut. Îmi pare rău….
Eu altfel gestionez aceste situații de criză. M-arunc cu patimă în lumea filmelor, a cărților, a muzicii și a desenului. Singurele plăceri capabile să-mi smulgă deznădejdea în care oboseala și sictirul mă aruncă. Întâlnirile cu prietenii se înmulțesc și ele pe agenda mea, odată ce reușesc să mă adun de pe drumuri…Dansul, iarăși, e o formă de descătușare, pentru mine…Da, știu cum să depășesc momentul, așa că replica ta își găsește locul 🙂
Aia cu îmbătrânitul era tot o formă de alint. Credeam că te-ai obișnuit deja cu asta 😉
ApreciazăApreciază
Ei, a fost cu mult timp în urmă. A trecut. Au avut și anii ăia farmecul lor. Probabil s-ar mai fi putut turna un sezon- două din Californication avându-mă ca sursă de inspirație. Că nu a fost chiar foarte grav, fiind genul de alcoolic funcționa. reușin să mă țin departe de dormitul prin șanțuri. Unii spun chiar că eram mai haios decât în starea de normalitate.
Cât despre alintat, da. Aproape m-am obișnuit. Doar că sper că nu te aștepți să accept asta fără să mă „revolt” măcar puțin.
ApreciazăApreciază
A fost odată un pian /
Auzului samaritean /
Aș vrea să pot continua /
în versuri, dar bucata asta muzicală îmi Jamalungă, rând pe rând, iambii, troheii și amfibrahii cu dezcadențările ei pluvial-tropăitoare… Și îmi izbește gândurile de amintirea Ei, despletită dintr-o ploaie nocturnă și rebelă, aterizată din subconștientul lui Eros în barul pierzaniei noastre… E o poveste a triumfului instinctului în fața rațiunii, a clipei în fața veșniciei, a momentului în fața duratei. E povestea celei mai scurte și mai reciproc-posesive dintre iubirile născute instant. Atât de scurtă și atât de hiperintensă, încât povestea se termină imediat ce a început. Și nu mai rămâne loc de cuvinte…
Play it again, Jamal…și lasă deoparte pianul cu clapele zdrobite-n deznădejdi sonore … Cântă, mai bine, pe coardele sufletului meu dezacordat … incarnează-mi Canonul în Dor Major de Pachelbel…
(ai cerut o poveste / eu ți-am dat o pre-veste / to be continued)
ApreciazăApreciază
Întotdeauna trebuie să existe un pian.
Povestea aceasta s-a născut, a mistuit și apoi s-a disipat în 3 minute și 46 de secunde. Atât i-a fost dat. Dar ce lasă în urmă, poate fi cât pentru o viață. Sau poate nu. Granița dintre
dorințăreal șiîmplinireimaginar e invizibilă uneori. Dar tot e ca mersul pe sârmă.După o poveste ca aceasta, dorința de a o retrăi, e inevitabilă.
Urmarea firească va fi „Play it once, Jamal… for old times’ sake!”
Aceasta este povestea. Pre-vestea continuă cu Canonul în Dor Major.
ApreciazăApreciază
Mi-aduce aminte – într-un mod bizar – de povestea lui Tornatore, „The legend of 1900” („La leggenda del pianista sull’oceano”). Fiindcă am văzut filmul, versiunea decupată din el îmi place mai mult, are un sens explicit, însă şi cea amplă cu orchestră are farmecul ei. Eu nu pot spune o poveste frumoasă, dar dacă vei vedea filmul o vei afla de acolo, cumva, cîndva.
Huguleţ pentru o seară caldă, de suflet! Fie-ţi căutările (re)găsiri! 😉
ApreciazăApreciază
Ei, bine, da! Legenda lui 1900 este un basm fascinant, cu tot gustul dulce-amar de la final. O singură frustrare am simțit. Personajul 1900 mi-a lăsat o impresie atât de puternică, încât am crezut că Tim Roth, actorul din pielea sa, chiar era un virtuoz al pianului. Am citit după aceea că Tim studiase anterior doar mișcările aproximative ale mâinilor pe clape..Mimează, însă, atât de convingător!
ApreciazăApreciază
Meseria unui actor e să se comporte precum […]. Să mimeze. Nu să fie. Sigur, sînt actori care au talent la muzică, la dans, la desen, etc şi atunci le e uşor să creeze personajul în scene de asemenea natură. Dar actorul adevărat e acela care fără a avea aptitudini deosebite într-un anumit domeniu, e capabil să dea pe ecran iluzia că se pricepe de minune.
Aceeaşi senzaţie am avut-o şi eu vizavi de prestaţia lui Tim Roth în rolul lui 1900 şi cred că asta dă greutate filmului, îl face veridic. Atunci cînd actorul se depersonalizează şi devine una cu personajul, ajungi să trăieşti efectiv acţiunea fără să-ţi stăruie într-un colţişor al minţii ideea că e altcineva care-l joacă pe […] ci vezi doar personajul în sine.
Uf, m-am întins la vorbă şi-am alunecat off-topic. Sorry. 😳 Mă retrag la garaj, a fost o noapte lungă. Laterz! 😉
ApreciazăApreciază
Ai perfectă dreptate în legătură cu misiunea actorului. ”Frustrarea” mea nu intră în contradicție cu ce ai scris. Eu m-am plasat voluntar în pielea unui copil năzuros care a trăit cu atâta intensitate, de exemplu, duelul pianistic al lui ”1900” cu Jelly Roll Morton, încât nu mai vrea să îl deposedeze nici pe Actor de aura virtuozității Personajului…
ApreciazăApreciază
Am înţeles: e vorba de demitizarea actorului identificat pînă la unicitate cu personajul. Căderea de pe piedestal e dureroasă. Mi se întîmplă şi mie uneori să-i mai urc acolo pe cîte unii. Îţi vine să crezi că după ce l-am văzut pe Mel Gibson în seria „Lethal weapon” am început să ronţăi şi eu buline de-alea pentru cîini? Asta fiindcă n-am găsit biscuiţi în formă de os. 😆
Uite cum am căzut în păcatul minciunii, c-am zis că duc porcii la jir şi tot pe aici mă învîrt. 😳 Gata, am decolat spre norii din vis! 🙂
ApreciazăApreciază
CC-ule, tu ți-ai trăit ușoara dezamăgire, după ce ai vizionat filmul. Și nu cred că te-ai simțit frustrat cât poate păcălit.Chiar ai crezut că Roth e un virtuoz al pianului.
DAR
În timpul filmului cum a fost? În cele aproximativ două ore, te-a făcut Tim Roth să crezi că este un pianist desăvârșit? Te-a luat cu el, la el, în el? Da? – atunci el și-a atins scopul și a produs magia.
Luciditatea gândirii de după nu ar trebui să afecteze minunea produsă de film.
Greu de crezut că un actor care joacă teribil de convingător o scenă a unui omor sau a unui viol e musai s-o fi trăit-o pe bune vreodată 😉
ApreciazăApreciază
No, tre să purced la o demitizare a propriei mele naivități, pe care v-am indus-o în ultimele comentarii.
1. Cred că de pe la 9 ani nu mai cred în Moș Crăciun (Gerilă). Și nici în filme, ca într-o dedublare a realității.
2. Da, Tim Roth m-a ”păcălit”. Ai dreptate. M-am legat afectiv destul de mult de Tim Roth, deși nu este un actor din linia întâi. Dar, când ai comparat actul pianistic cu actul sexual comis fără asentimentul penetratei, parcă m-am simțit sustras într-un alt film. Ca să mă păcălească un actor-violator că este un siluitor de carieră sau că măcar s-ar fi documentat pentru respectivul film prin repetate acte de pângărire a femeilor, ar trebui să mă infantilizez voluntar până la identitatea cu țâncul de 9 ani care se pregătea să rupă pactul de credulitate în Moș Crăciun. DAR știu că ai glumit cu acest aspect. Eu doar am dorit să răspund într-o notă aproape similară.
3. Încă un aspect. Știi că există multe filme în care actorii care joacă muzicieni sunt filmați fără focus pe mâinile de pe clapele pianului. Deduci din cadrul general că personajul cântă, dar știi că actorul mimează. Prin contrast, Tim Roth este ”văzut” frecvent de camera de filmat frământând clapele alea cu o frenezie diabolică. Era firesc să îl suspectez că (măcar) știe să cânte la pian.
4. În rest, eu sper să îți regăsești liniștea și să o alternezi armonios cu trăirile care ne dau senzația cea mai profundă că suntem vii.
ApreciazăApreciază
Mie nu mi-ai indus nimic…poate doar un soi de alint dar nicidecum naivitate! Huh! Glumești?
1. Ar trebui să te mai lași dus de val, când și când. Face bine. Cărțile sau filmele (evident nu toate) sunt reflexii ale unor realități. Poate chiar a mea, chiar a ta. Sentimentul de empatie se naște deseori. Și dacă acestea nu mai au putere să ne ia cu totul în ele, atunci înseamnă că gândirea anihilează simțirea. Cu totul 😉
2. Nici nu te-am crezut în stare. Am făcut o comparație destul de grosolană pentru a sublinia doar magia pe care un actor o poate naște într-un act de creație, un rol- deși asumat pe deplin, netrăit totuși vreodată.
3. Tim Roth trebuie să fi făcut ceva exerciții de digitație, e clar! Dar tehnica cinematografică folosită în astfel de cadre e păcălitoare și ea. Cel puțin în scena duelului, succesiunea și alternanța rapidă a cadrelor te aruncă mai degrabă în tensiunea creatoare a pianistului, mutându-ți atenția de la cadrele detaliate la febra interioară a personajului.
4. Și dacă nu mi-o găsesc prea curând nu mă sperie. Încă. Fără astfel de stări nu aș mai fi eu ci doar o legumă. Ori această ipostază nu mă definește. Sunt ca argintul viu de când mă știu! 😉
ApreciazăApreciază
V-ați aventurat într-o zonă frumoasă dar cu un paletar extrem de larg și variat. Sunteți pe „tărâmul” meu, nu doar pe blogul meu 🙂 Am un arsenal de argumente cu care, fie v-aș putea combate, fie v-aș da dreptate acolo unde singuri ați simțit lucrurile adevărate.
Dragoș, mă iartă, dar te contrazic puțin. Mimetismul nu face parte cu adevărat din arta actorului. Mimetismul ține de primate. E muuult mai muuult de-atât!:) Este ceea ce-ți poți lesne imagina, din exterior, despre această meserie.
ApreciazăApreciază
Cu siguranță tu ar trebui să scrii despre un asemenea subiect. Ai un simț aparte al detaliului și atingi profunzimi care nu sunt la îndemâna oricui. Eu începusem rubrica Filmofilia pe blog, dar nu am scris nimic relevant până acum, mă consum în alte direcții. Dar eu sunt doar un cinefil care VREA. Tu și POȚI. Doar lipsa timpului liber te oprește…
ApreciazăApreciază
De când am acest blog mă tot gândesc să scriu despre. Niciodată nu am știut de unde să o apuc și unde o pot sfârși. Patima cu care iubesc lumea asta mă face să orbesc de-a binelea și să nu-i găsesc niciun capăt. Deși, în același timp, aș putea vorbi la nesfârșit. Greu de explicat. Cam ca toate trăirile interioare, ca tot ce te mistuie pe dinăuntru. Știi, simți, dar nu poți spune mai nimic știind că ceilalți nu ard la fel ca tine.
Nu, nu am timp, ai dreptate 🙂
ApreciazăApreciază
Ei, dar cine-a zis că e vorba de mimetism pur şi simplu? 😉 Evident că actorul trebuie să „intre în personaj”, să-l simtă, să-l trăiască şi pentru asta munceşte şi face sacrificii de tot felul. Sau cel puţin ar trebui să facă asta, fiindcă nu toţi se dedică trup şi suflet meseriei, ceea ce se vede ulterior în producţia finală. 🙄
Însă e foarte posibil ca o persoană-actor să nu aibă efectiv afinităţi către un domeniu anume, să nu-i permită fizicul sau mai-ştiu-eu-ce alt motiv şi atunci e nevoită să mimeze ezifzeiniuuatzeiuărduing. Cam asta am vrut să spun. 😉 Iar tu poţi să mă contrazici liniştită, că n-am pus copyright pe dreptatea absolută. 😀
Oricum, viaţa e o scenă şi noi sîntem actori… nu? 😎
ApreciazăApreciază
Mecanismul prin care un actor ajunge să întrupeze un personaj și să și-l însușească e diferit, asta vroiam să spun. O mare parte din datele oricărui personaj le purtăm toți în noi. Un actor pleacă de la datele lui personale dar construiește în direcția celuilalt. Seria de acțiuni cât și mecanismul gândirii e totuși diferit, de la o persoană la alta. Dacă ți-ai însușit și ai înțeles mecanismul celuilalt vei ști ce și cum va gândi/acționa în diverse situații. Ceea ce va spune pe gură, acțiunea pe care urmează să o facă nu sunt altceva decât reacții ale unor necesități și urmare a unui proces de filtrare a unor informații.
Uofff, e tare complicat să explic, așa pe scurt. Dar știu că tu înțelegi unde bat :))
ApreciazăApreciază
Înţeleg, inimioară, sigur că înţeleg. Şi preţuiesc arta actoriei, pe scenă sau pe ecran. Nu şi în viaţa de zi cu zi însă, unde prefer adevărul în pielea goală. 😎
ApreciazăApreciază
Ei, da…știu, dar eu nu la asta făceam referire. Și mie îmi plac „nudurile” în toate cele, de zi cu zi…
ApreciazăApreciază
Am plusat şi eu un pic, acolo… Am „talentul” de-a sări off-topic. 😛
ApreciazăApreciază
Nu-i nimic că și mie îmi place s-o fac 🙂
ApreciazăApreciază
*muah* şi hai noroc, să ne trăiască Neculaii reali sau imaginari! Hîc! Da’ io cu cine votez? 😛
ApreciazăApreciază
Să ne trăiască! Hai noroc!
ApreciazăApreciază
Ai perfectă dreptate (mai greșește și tu, perfecțiunea descurajează!), în momentul duelului sunt evitate cadrele directe pe mâinile lui Tim. Dar în celelalte reprezentații din restul filmului, apare deseori ”tastând” pe clape ”in personam”. Pe mine m-a convins atunci, nefiind vreun Lipatti care să poată asocia cu acuitate imaginea degetelor cu sunetele corelative.
ApreciazăApreciază
Pe acest lucru se și mizează…deși chiar și un pianist n-ar avea putere să stea să observe cu exactitate concordanțele dintre clape și note. Ar fi un observator îngrozitor și extrem de detașat ( ca să nu zic de lemn!) și nu un spectator deschis 🙂
Uite, nu cred că un pian s-ar putea încinge vreodată atât de tare cât să aprindă o țigară…dar semnificația acestui gest e uriașă în scena aceea, chiar și departe de adevăr. E de efect 🙂
Eu și perfecțiunea? Brrr, de nimic nu am oroare mai mare decât de perfecțiune. E atât de departe de mine …și bine face!
ApreciazăApreciază
Eh, cred că știu de ce ți-ai amintit de filmul acesta. Dar muzica este de vină, înainte de toate și e singura pe care mă încumet să o menționez 🙂
Am văzut filmul, Dragoș, și sunt scene pe care le-am tot rulat, deseori…fără să mă satur.
ApreciazăApreciază
Muzica şi dragostea la prima vedere se îmbină perfect în piesa ‘Playing love’. Însă în film da, muzica ocupă primul loc. 🙂
Eram convins că l-ai văzut şi revăzut, ceea ce nu putea totuşi să mă împiedice să ţi-l ofer, virtual, cu dedicaţie. 😉
ApreciazăApreciază
Fix așa l-am și luat! Mereu știi ce să-mi oferi 😉
ApreciazăApreciază
Ca de la inimioară la inimioară. 😉
ApreciazăApreciază
Știu!
ApreciazăApreciază
ploile, vin si trec… noi doar trecem, parand ca ramanem… cu pianul cantand in noi insine… aduncandu-ne regasire…
da… sufletul, niciodata nu se intoarce in mod egal, pe fata si pe dos… el doar ia forma noastra… sau poate doar a unui so(r)op… siruind din noi insine… spre cei dragi…
mai bine am dansa in ploaie… pe muzica pianului… fara pereche… ramanem tacuti… ca usa batanta, inmarmurita de o piatra…
da… ramanem… trecand…
ApreciazăApreciază
Ovi, din toate cele cred că doar ploile sunt cele care vor rămâne chiar și-n dansul acesta mut al lui „vine-pleacă”. Muzica va rămâne. Întotdeauna. Noi nu vom rămâne chiar și după ce ne vom fi (pe)trecut. Doar unii dintre noi o pot face. Eu nu cred că sunt una dintre aceia.
ApreciazăApreciază
Pai sa dansam in ploaie, iar pe picaturi sa le lasam sa ne atinga simturile in ritmul muzicii ce picura din pian.
Ador sa ascult pianul in apropierea sarbatorilor, dar mai ales cand asteptarea imi este suficienta. Si atunci am impresia ca trupul meu este claviatura pianului si doar mainile lui dibace ma pot face sa vibrez, la fel ca muzica pianului.
ApreciazăApreciază
În câte feluri poate atinge pianul acesta…. E splendid să descopăr atâtea stări…
Eu ascult pian tot timpul, nu doar în preajma sărbătorilor. Perioadă care, de altfel, te predispune la melancolii. Dar nu e cazul meu:) Singura melancolie în care mă aruncă această perioadă e cea a reîntoarcerii la copilărie. Deși și aici e destul de vagă câtă vreme eu nu am părăsit niciodată cu totul copilăria. E vie în mine dintotdeauna.
Dar îmi place cum te găsește pe tine Jamal… 😉
ApreciazăApreciază
M-ai făcut să simt toamna cu ploile ei cu tot, acum în (aproape) plină iarnă….
ApreciazăApreciază
Mâzgâlico, mă iartă!! Acum te-am găsit printre zecile de spamuri care m-au invadat în ultima vreme, uitând să mai curăț din ele! Uofff! Frumoasă întâmpinare ți-am mai făcut! 😦
…Sper că ție ți-e mai bine! Eu zic că fără ploi să fie în astă-iarnă 😉 Ci doar cu fulgi mari și strălucitori!
ApreciazăApreciază
Dar de Solomon Burke ai auzit?
ApreciazăApreciază
Ba bine că nu, Mițo! Nu zic…mi-ar prinde bine o porție zdravănă de plâns cu muci întru descărcare (semi-isterică).
Dar de câte ori mă pregătesc s-o fac, îmi zic în barbă așa:
Well…
Cam așa traversez eu perioadele astea! 😉
ApreciazăApreciază
Foarte fain.
ApreciazăApreciază
Și-apoi mai beau un pahar, că tare-i frumoasă viața în nuanțe rubinii 😉
ApreciazăApreciază
Îmi pare că toată lumea vorbește frumos pe aici, că toți au cuvintele la ei (ceea ce e foarte bine) 🙂 Eu vreau doar să-ți spun…nu, nu-ți spun nimic, doar te îmbrățișez și-ți ofer o gură de vin din cana mea. Iar dacă ești cuminte, de Mos Nicolae o să-ți ofer o cană întreagă 🙂
ApreciazăApreciază
Unde mi-e cana întreagă? :)) Am fost cuminte, jur!
ApreciazăApreciază
Oups! Trebuia să juri și tu mai devreme :))
Las’, ținem cont la anu’ 😉
ApreciazăApreciază
Măi, ce „Moș” de treabă ești tu…Poate mă uiți, să vezi ce urât fac… 🙂
ApreciazăApreciază
Asa am patit si eu cand m-au muscat tantarii la pescuit! True story!
ApreciazăApreciază
Are u kiddin’ me? Io mă mir că ai supraviețuit. Chiar și așa, cu vagi sechele tot ai rămas 😉
ApreciazăApreciază
Sechele mai mari am ca nici n-am prins nimic.
ApreciazăApreciază
N-am vrut să fiu prea dură 😛
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
Mda, așa e! Sunt și eu un omuleț, cât să duc?!…
Art Tatum – e pansament, nu glumă! 😉
ApreciazăApreciază
După ploile astea care se rup cu furie să vezi ce soare rotund și blând se arată! Aruncând un ochi peste comentarii, tare sper că te-ai împiedicat de-o rază. Măcar.
Am citit și recitit de câteva ori, cu muzică și fără, mă descrii atât de bine, de zici că locuiești în sufletul meu! 😉 O fi ajuns ploile de-aici și pe-acolo? Și-apoi au fugit înapoi, că nu le-am simțit lipsa!
Te pupific, îmi torn un pahar de vin și-mi spun o poveste cu oamenii frumoși de dincolo de taste.
ApreciazăApreciază
Știu, femeie frumoasă! Cam știu ce ne încearcă, când și când, dar ca și tine, răzbesc și ies dintre ploile acestea să-mi caut liniștea.
N-ai idee de câte ori ai locuit tu în mine și în sufletul meu…
ApreciazăApreciază
Pana sa reusesc si eu sa deschid un vin, sa acordez un pian, uite, zeci de raspunsuri adresate postarii tale. SI eu, ce sa mai spun? M-as fi oprit la vin, la modul in care iti impresoara simturile, la savoarea lui pentru serile reci, sau la parfumul muzical al melodiei postate. Dar nu, vinul ameteste, pianul inmoaie simturile. Prefer sa simt cu tine frigul taios, ploaia ce te uda nemiloasa. Un nor ce ingheata-n ploaie. Cand norul e prins la mijloc, cine ii va mai aduce soare? Esti un nor cu straturi multe…
ApreciazăApreciază
Oricum ar fi, trebuie să rămânem și la vin, și la pian.. Nu mă pot dezbăra de nici unul! Norii își au și ei tabieturile și plăcerile lor 🙂
ApreciazăApreciază
Acum raspunzi ca din nori, imi place! Dar, ce ne facem cand norii se invalmasesc pe clapele pianului, ametiti de atat vin? Unde mai e loc de mine?
ApreciazăApreciază
Tot acolo, e loc…între nori, într-un strop de vin și între clape de pian. Acolo și peste tot, în același timp 🙂
ApreciazăApreciază
Na, că erai îngrijorată că fur tăcerile. Văd bine, că te înconjoară încet, lacome. Ştiu simptomele, prevestirile. Mai că îmi e dor de ele. Că pe mine m-au pustiit şi de ultimul gologan de vorbă vioaie.
Cînd simţi aşa, lasă naibii vinul, pianul, mănuşile, fularul, politeţea. Fă să plouă, fii călător prin ploaie. Ploaia propriului nor.
ApreciazăApreciază
Lasă, lasă…că-n tine s-au înfundat abisal, pe mine doar mă pețesc…sau îmi dau târcoale…sau mă seduc…sau cum vrei tu – dar cu greu le pot rezista!
Las tot! Da, într-o zi am să ploi eu. Cu furie. Curând…
ApreciazăApreciază
Până și cea mai lungă noapte polară are un final măturat de razele soarelui. Și-i soarele atât de alb… dând o tușă silențioasă peste negrul blând al lui Jamal… la pianul încă nescris, nedesenat, nefolosit…
ApreciazăApreciază
Are, nu neg! 😉 Începe să se arate și la mine, ușor, ușor…
ApreciazăApreciază
Eu îl văd și, uite, sunt mai departe decât tine de soarele tău. 🙂
ApreciazăApreciază
nu stiu cum e cu pianul lui jamal…. dar maine poti avea intalnire cu vocea de aur a lui vintila. mircea vintila 🙂 un (alt)fel de bond al muzichiei de bar! :p
ApreciazăApreciază
Too late am ajuns:(
L-am ratat pe Vintilă, rămân cu Jamal 😉
ApreciazăApreciază