Nici dacă mă scoteai goală-ntr-o ploaie rece de toamnă târzie, stropii acesteia nu m-ar fi usturat și nu m-ar fi biciuit așa cum mă biciuie fiecare strop prelins din clapele pianului lui Jamal. Dar nu e e el de vină. De vină, acum, e o oarecare ploaie surdă-n mine care doare. De la o vreme se rup ploile cu furie.

Hai, ascult-o și spune-mi că am înnebunit. Apoi dă-mi un pahar cu vin.

N-am idee de ce. De ce mi-s ascuțite și exacerbate toate simțurile. Sunt ca-ntr-o stare de veghe cu toate extremitățile și terminațiile nervoase în alertă. Istovită. Cu sufletul întors o dată pe față și de două ori pe dos. Atentă până departe, în zare. Deschisă cu forța. Ca o ușă batantă înțepenită cu-o piatră. Iscoditoare, sfredelitoare până la scântei.

Nu, nu-mi da să beau. Dacă vrei să mă îmbeți, mai bine spune-mi o poveste. Nu-mi da să beau ci lasă-mă doar să ascult. Povestea și pianul lui Jamal.

Mi-e dor de mine. De liniștea mea ce pare să nu mai reVină. Doar pare, ca-n atâtea alte dăți. Ploile vin și se duc.

Ergo bibamus!

În noapte undeva mai e

tot ce-a fost şi nu mai e,

ce s-a mutat, ce s-a pierdut

din timpul viu în timpul mut.

Anunțuri