Într-o oarecare zi, într-un oarecare cadru, într-o oarecare împrejurare, se poate naște un anumit moment, complet inexplicabil și care este de-o voluptate copleșitoare. Și nu are nicio noimă. Te simți încărcat dintr-odată, atât de plin de parcă stai să dai pe-afară, tragi aer, prelung, cu nesaț, uitând mai apoi să-l expiri și parcă creierul, complet neoxigenat, începe să-ți joace feste. Ceva te inundă pe interior, fierbinte, așa cum adrenalina îți curge prin vene, cu viteză înfricoșătoare sau ca o emoție bruscă. Ușor amețit, încerci, din spatele pleoapelor, să imersezi, să te scufunzi adânc în moale și ud. E ca o desfătare dulce a trupului în plăceri și-a sufletului-ntr-un soi de extaz. E atât de voluptos momentul că parcă ai vrea să îngheți clipa aia, să te închizi în ea ca-ntr-o bulă și s-o lași așa, suspendată-n imponderabilitate, într-o oarecare dimensiune, a unui nicăieri, a nimănui. E un moment în care, dacă mai apuci să gândești, îți spui că e clipa perfectă în care ai putea să mori atunci-acolo.
Durează, poate, doar un minut. Sau ceva mai mult. Momentul acesta vine din neant și tot într-acolo se risipește. Ești singur și te întrebi ce te-a lovit și te-a izbit de toți pereții. Clarobscurul din tine, joaca aceasta dintre lumină și umbră a minții îmbâcsite, muzica pe care o asculți cu bărbia-nfiptă în puful puloverului – cu respirația caldă rămasă acolo, croșetată din două-n două -, gândul uitat, o emoție-nchisă-ntr-o paranteză, o amintire țâșnită înspre eliberare în chip de anamneză, sau poate toate la un loc, unitar suprapuse-n straturi ca într-un tot organic?
Mi s-a întâmplat iar – this fucking catharsis – într-o altă seară lungă, din același septembrie, privind & ascultând.
Mulțumesc Dorin Bofan.
ghurhu a spus:
Trebuia sa-mi dai tu peste ochi cu Moura…. :*
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Da! Trebuia!
De ce? Nu poți s-o duci? 🙂
ApreciazăApreciază
ghurhu a spus:
Oh, ba daaaaa.
Numai ca-mi amintesc ca n-am bani sa merg la concert :)))) In rest – it’s all beautiful 😀
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Eu cred că merg la concert! Îți aduc impresii, dacă vrei, firește! 😛
ApreciazăApreciază
ghurhu a spus:
Always 😀
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Îhîm!
(asta ca să am eu ultimul cuvânt, nu de alta!)
ApreciazăApreciază
Dan a spus:
Dacă m-apucă hobby-ul fotografiei sau dacă vreodată la chitară îmi vor ieşi mai mult de două acorduri dezlânate, am să vin cu cerul şi cu pământul pe tine să te rog să îmi faci cronică. Dar cum nu va fi cazul, nu-i necesar să te încarci cu asta.
Teoretic, deosebit de frumos, practic – aproape orgasmatic.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Partea teoretică mă preocupă acum prea puțin. Extazul sau partea orgasmatică e cea care îm dă de furcă:)
Mda, inexplicabil…după cum spuneam 😛
ApreciazăApreciază
Dan a spus:
Ei, na ! E explicabilă, ştii bine. Doar că aşe-i când te inundă simţurile. O dai în pisici de raţiune şi de logică a evidenţei. Şi pe bună dreptate.Prea încercăm să ni le explicăm pe toate.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ba eu nu încerc să mi-o explic, Dane! Doar o caut și o aștept! Cu sufletul la gură. Vreau să dibui factorii declanșatori:) Dacă tu zici că-i explicabilă…atunci e … indescriptibilă ca stare, căci oricât am încercat s-o descriu nu e parcă nici pe sfert din cum e! 🙂
ApreciazăApreciază
Dan a spus:
Îndrăgostită ştiu că eşti deja. O fi o re-îndrăgostire dictată de peisajul domol de toamnă. Dacă nu, fă-ţi un test de sarcină. 😆
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ce om ești, măi Dane! 👿 Nu-nțeleg de ce dereglările hormonale ar putea naște chestiuni de gen:)) Nu, te asigur că nu e nevoie de niciun test cât despre îndrăgosteală…eheeee, de când mă știu, doar așa sunt 😛 😛 😛
ApreciazăApreciază
Dan a spus:
Gata, tac. 😳 Inexplicabil să rămână, dacă-mi refuzi elanul analitic.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Pfffiu! Ce-mi făcuși aici? Bujori în obrăjori?:)) Nu-ți refuz nimic, Dane, doar ți-am eliminat o posibilitate din avântul analitic. O alta nu ai? 🙂
ApreciazăApreciază
Dan a spus:
Ba da, Tillie. Continuă să crezi în efectul razelor gamma asupra anemonelor. Nu-i nimic rău în asta. Ba dimpotrivă.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
:)) Mi-ai adus aminte de film! Nu știu cât mai cred în efectul razelor gamma. Încep să cred că eu fac fotosinteză 🙂
ApreciazăApreciază
Eloise a spus:
Reblogged this on Inchide usa and commented:
beautiful…
ApreciazăApreciază
Drugwash a spus:
Inimioară, io cu portugheşa nu prea am afinităţi
limbisticelingvistice, da’ ţi-am dat un like fiindcă tare bună-i, putoarea! 😆Ah şi-mi place şi descrierea orgasmică pe care ai făcut-o momentului. 😀 Huguleţ! 😉
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
D-asta era un contrapunct. Pentru că nu trebuie să ai afinități cu nimic:) Toate cele de mai sus, sunt părți independente, care par a nu avea legătură una cu alta, dar care suprapuse, au născut o stare (o compoziție, dacă vrei!).
Fiecare alege ce parte vrea din toate cele. Cea cu care rezonează. În cazul tău, cu putoarea:) În cazul meu…n-are nicio conotație, de nicio natură:) Fiecare vede ce vrea!
Huguleț back :*
ApreciazăApreciază
Drugwash a spus:
Ruşine să-mi fie! Tu construieşti compoziţii sentimentale cu adîncimi complexe de rezonanţă, iar eu dau cu bîta-n baltă ca un veritabil Gică Contra. Punct. 😳
Da’ dacă-i bună, e bună, ce să mai… 😛
ApreciazăApreciază
ovi a spus:
nu am nimic contra punctului… mai ales cand este pus in cuvinte asa maiestrite…
sau poate ca starile sunt atat de complexe, ca nu pot curge decat in cuvinte care formeaza arta…
nu stiu cum este…
de fapt nici nu vreau sa stiu…
imi este de ajuns frumusetea lor… a starilor de cuvinte… sau a cuvintelor descriind stari…
asa ca… iar nu mai stiu…
:P)
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ovi, așa de furmos îmi scrii mereu că-mi vine să te sărut pe ambii obraji:) Dar să nu te mulțumești doar cu frumusețea stărilor descrise în cuvinte. Eu chiar vreau să ajungi să le simți. De ele să te umpli!
ApreciazăApreciază
ovi a spus:
eu chiar imi doresc ca… ele, sa ma simta pe mine…
despre cuvinte vorbeam nu??? sau despre stari??/ sau despre altceva???
nu mai stiu… sau despre obraji??? da… sigur asta era…
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Despre obraji vorbeam, Ovi! Hai, să-ți așez doi pupici acolo:)
Dar vorbeam și despre cuvinte și despre stările de bine! Doar așa să ne fie!
ApreciazăApreciază
beausergent a spus:
Am trăit şi eu, odată, un astfel de moment. Pe stradă. Veneam de la tenis, era primăvară… Dintr-odată timpul a dispărut şi am avut o senzaţie de plenar, de… nu ştiu să spun. E foarte dificil să exprimi aşa ceva. De atunci, sunt atent la orice text care descrie aşa ceva. Şi am găsit la steinbeck, umberto eco, marcel raymond (parcă), jaspers, şi alţii… Felicitări pentru turul de forţă de expresivitate: să exprimi inexprimabilul… Şi după fiecare virgulă din textul tău îmi venea să mă ridic în picioare şi să zic da! da! exact aşa e! da! da!
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Am crezut că am înnebunit eu, îți jur! Of, ce bine că mă înțelegi!! Prima dată când mi s-a întâmplat, am crezut că pur și simplu mă ia cu leșin, la propriu, pentru că senzațiile au fost incredibile, venite brusc. A fost atât de ciudat că pe măsură ce mă goleam de toată vacuitatea lucrurilor din jurul meu, pe de alta mă umpleam pe interior, dar parcă în valuri distincte, din tălpile picioarelor și până-n creștet, și urcă tumultos. Te face să-ți tragi aer în plămâni ca mai apoi să nu mai respiri, ți-e sufletul ridicat ca un nod în gât și te aștepți să se producă o implozie, un foc de artificii ca o nebunie de simțuri și senzații:)
Asta spuneam și mai sus, lui Dan…e imposibil de descris în cuvinte starea. Ce-am încercat să descriu nu e nici pe sfert din ce simți. Nu pot mai mult 🙂 Dar faptul că te-ai regăsit aici mă bucură teribil. Faptul că nu sunt singura care am trăit un astfel de moment.
ApreciazăApreciază
beausergent a spus:
SOMETIMES A kind of glory lights up the mind of a man. It happens to nearly everyone. You can feel it growing or preparing like a fuse burning towards dynamite. It is a feeling in the stomach, a delight of the nerves, of the forearms. The skin tastes the air, and every deep-drawn breath is sweet. Its beginning has the pleasure of a great stretching yawn; it flashes in the brain and the whole world glows outside your eyes. A man may have lived all of his life in the grey, and the land and trees of him dark and sombre. The events, even the important ones, may have trooped by, faceless and pale. And then – the glory – so that a cricket song sweetens his ears, the smell of the earth rises chanting to his nose, and dappling light under a tree blesses his eyes. Then a man pours outward, a torrent of him, and yet he is not diminished. And I guess a man’s importance in the world can be measured by the quality and number of his glories. It is a lonely thing, but it relates us to the world. It is the mother of all creativeness, and it sets each man separate from all other men. (Steinbeck, East of Eden , cap.13).
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Oh, da…ai găsit fragmentul descris de Steinbeck!!!! Cât de frumos e descris. El spune că se poate întâmpla aproape oricui dar totuși…de ce puțini se regăsesc în asta? De ce unii recunosc, identifică, măcar la nivel senzorial, dacă nu și mental, starea aceasta iar alții absolut deloc? Conștientizarea unui astfel de moment e marcantă. N-ar trebui ratată nicicum. Trebuie să fii nebun s-o lași să plece fără să i te abandonezi măcar dacă nu ai vrea să i te dai pe viață…
„You can feel it growing or preparing like a fuse burning towards dynamite.” – e sublimă descrierea și atât de curată și adevărată…ca și „the skin tastes the air-every deep-drawn breath is sweet – the whole world glows outside your eyes – the smell of the earth rises chanting to his nose – a torrent – ” – îmi par a întregi, indiscutabil, ceea ce eu, cel puțin, nu am fost capabilă să descriu, pentru că orice cuvânt, comparație, mi-au părut sărăcăcioase sau goale, în esență, prin comparație cu plenarul pe care starea asta ți-l dăruiește.
Am început și eu să caut mai mult dar e a naibii treabă din moment ce nu prea știu ce caut:))
ApreciazăApreciază
beausergent a spus:
Ah, nu. Nici eu nu am căutat. Când le-am găsit, le-am pus deoparte. Atâta doar. Exagerez dacă mai pun una? 🙂 : „Timpul şi eternitatea
“Coborâsem în bucătăria mea de ţară să-mi pregătesc cina. Septembrie, deja întuneric. Abia mai ghiceam afară tufa de nalbă. Aprinsesem lampa în spatele meu. Îi simţeam căldura în ceafă. Ce voi fi pus pe masă, în faţa mea, nu mai ştiu. Ştiu numai că eram în picioare atunci când lucrul acela se petrecu. Ce alt lucru decât că eram în viaţă, că eram pe lume. Obiectele care-mi cădeau sub priviri, chiuveta, farfuriile şi tacâmurile îngrămădite pe pervazul ferestrei, cuptorul uzat, prăfuit, aragazul, uşa veche de lemn pe care am deschis-o atât de greu acum câteva săptămâni pentru că o umflase ploaia, cele două mantale agăţate în cuier şi, alături, pălăria mare de pai, pălăria de ţară a Clarei pe care am lăsat-o să stea acolo de ani de zile – toate aceste obiecte banale şi uzuale (mai puţin ultimul) îşi câştigaseră brusc, prin nu ştiu ce farmec, raţiunea de a fi. Ele existau împreună şi existau pentru mine. De ce se desprindeau cu o asemenea intensitate dintr-un fundal roşietic şi parcă fosforescent? Era, poate, un efect al abajurului lămpii şi al carelajului bucătăriei care se reverbera în ochii mei. Însă cuvintele toate n-ar putea decât să sugereze realitatea unei prezenţe. Dintr-odată mă cotropi sentimentul că am acces la eternitate. Acest fel de întrevedere dură câteva minute dintr-ale noastre. După care îmi amintii că era timpul să fac un gest util: să sting flacăra gazului.” (MARCEL RAYMOND – fragment din Scrieri la amurg, trad. Mircea Martin) – găsit în revista Secolul 20, nr. 310-312.”
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Nu exagerezi deloc și chiar te rog să o faci, ori de câte ori vei mai găsi astfel de fragmente.
În acesta, găsesc o anumită similaritate doar le nivelul sentimentului cotropitor al accesului la eternitate și a duratei în sine a momentului dar parcă nu și realitatea unei prezențe. Restul descrierii, obiectele ce capătă viață sunt parcă și-un efect al luminii, un soi de Trompe-l’œil– literar, desigur – cu scopul de a adânci totuși intensitatea trăirii și de a o sublinia.
Parcă e și ceva ca o spaimă în trăirea asta a mea, nu știu de ce nu m-am gândit până acum la ea și de ce totuși mi-o amintesc acum.
Fragmentul din Steinbeck a fost mai aproape de ce am simțit eu.
ApreciazăApreciază
racoltapetru6 a spus:
Te felicit pentru acele momente de trăire intensă, la limita inspirației imposibile. Și eu le simt, nu la aceeași dimensiune dar de o mai mare durată și frecvență. Doar că trebuie să mi le auto-induc psihic. Să ai parte în continuare de Nirvana!
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Îți mulțumesc, Petru! Eu nu reușesc să-mi auto-induc un astfel de moment. Poate pentru că nici nu mă gândesc la el. Mi se întâmplă total pe neașteptate și tot ce mai pot face, e să observ totul în jurul meu și să încerc să mă dumiresc de ce mi se întâmplă, cu speranța că găsesc capătul de care s-o apuc.E atât de greu de explicat pentru că nu găsesc repre deloc. Dacă ai vreo sugestie cum aș putea să și „provoc”, le aștept, așa să știi! 🙂
ApreciazăApreciază
racoltapetru6 a spus:
N-aș putea să-ți dau sfaturi care să funcționeze imediat. E necesar mult timp pentru a reuși să-ți controlezi gândul și să-ți coordonezi subconștientul în a acționa doar înspre a te face fericit(ă). Totul e să vrei și să crezi că vei reuși, iar cea mai bună metodă e să te gândești numai la lucruri pozitive. Mereu! 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Am înțeles! De fapt, cred că asta e zona în care mă situez (sau cel puțin încerc din răsputeri!). Să rămân optimistă, indiferent de…să gândesc pozitiv, să fac lucruri care îmi plac și să mă bucur de tot ceea ce pot!
ApreciazăApreciază
VreauUltimulLoc a spus:
Extazul il simti cand privesti ceva mic de foarte aproape sau cand privesti ceva grandios de foarte departe.
Daca e sa caut punctele comune as spune ca ne fascineaza complexitatea. Complexitatea fiind doar un stimul pentru atentie si observatie concentrata. Cumva atentia asta imi suna apropiat cu meditatia, deci poate ca acolo este locul unde poti sa cauti factorii declansatori.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Nu m-am gîndit niciodată la asta, Mircea! Chestia cu meditația e departe de mine, aș minți să spun că o practic:) Dar treaba cu complexitatea, mi-e aproape. Sunt fascinată de asta și nu doar că-mi place să observ dar este un exercițiu pe care îl practic zilnic și de care nu mă pot lipsi nicicum. S-ar putea să ai dreptate.
ApreciazăApreciază
Bursucel a spus:
Nu mai contează de la ce ți se trage chestia asta faină – refuz să despic firul în 444 de data asta! Doar îți doresc să-ți fie perpetuă starea asta… 🙂
Hmmm… tare mi-ar plăcea să fie contagioasă, așa că te îmbrățișez cu drag. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ar fi o treabă dacă ar fi perpetuă! Dar nu:( Tocmai de aceea o „alerg” și caut să o înțeleg, poate așa mi-o aduc mai approape!
Cu drag îți întorc îmbrățișarea!
ApreciazăApreciază
Bursucel a spus:
Ei, poate de-aia e și așa vânată starea asta… 🙂
Iar mi-am amintit de Topârceanu și-al lui Sf. Sisoe cel plictisit de viața prea tihnită din Rai… 😆
P.S. Să-ți fie sâmbăta cu spor la orice ai de gând să faci… 🙂 >:D< 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Cum mă miroși tu de-mi urezi o sâmbătă cu spor și nu cu tihnă:)) Că știi că-s la muncă deja 😛
ApreciazăApreciază
Bursucel a spus:
Am bănuit așa… un pic… că și eu mi-am făcut drum la birou, de s-a minunat biata femeie de era de serviciu la pază azi… 😉
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Bursucelule? Tu azi muncești?? Io da:((((
Măi, ce oameni sunt și clienții ăștia ai mei…și duminică se căsătoresc, chiar și pe ploaia asta odioasă…să nu mă lase-n pace nici duminică? Uofff!:))
ApreciazăApreciază
Bursucel a spus:
Azi am tras chiulul la hârtii, că a plouat și m-am trezit târziu de tot… 😳
Mama lor de clienți… lasă că îi plătește bunul pentru că te chinuie ei așa… Ziceai că se căsătoresc, nu? Nici nu știu ei ce nenorociri îi paște… așa că iartă-i… 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
E singurul gând care mă alină…că-n astfel de zile, sfinte, date pentru odihnă și tihnă…ei tocmai ce-și dau liniștea pe zgomot:))
ApreciazăApreciază
Bursucel a spus:
Ce ți-i și cu oamenii ăștia fără de minte uneori… în zi de sărbătoare și-o fac cu mânuța lor… 😆
ApreciazăApreciază
aurescu a spus:
Asta asteptam. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Asta ai primit! 😉
ApreciazăApreciază
aurescu a spus:
🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
😉
ApreciazăApreciază
Anonim a spus:
Nici nu stii cum mi-am regasit cea mai frumoasa traire in postarea asta …:)
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Aș fi știut dacă ai fi împărtășit! 🙂
ApreciazăApreciază
Anonim a spus:
Poate intr-o zi … ! 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Poate! Sunt hotărâtă să o aștept!
ApreciazăApreciază
slowaholic a spus:
Și-uite-așa ai dat-o mai departe. Foarte frumos. 🙂 De ce să-ngheți clipa? Mai bine te încălzești la maxim trăind-o, o săruți, o lași să plece și faci loc alteia. 🙂 Muah!!!
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
De frică, Ancuță, d-aia aș îngheța-o…dacă nu mai vine?? :)))
ApreciazăApreciază
slowaholic a spus:
Las-o. Fa loc pentru altele mai faine. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Oooh, nu pot! Și asta-i faină și mi-e tare dragă :))
ApreciazăApreciază
slowaholic a spus:
Bine, fie. Dar oricum ar fi, să faci loc și altora, că nu se știe ce urmează. 😀 😀 😀
ApreciazăApreciază
drstoica a spus:
Ah, ce descriere… simțibilă și simțitoare!!! 🙂
După ce am trăit prima dată așa ceva, mă întrebam cum putusem să integrez totul în jurul meu de parcă aș fi fost eu peste tot. Nu înțelegeam ce mă făcuse una cu Universul meu mărunt și infinit în același timp. Deși citisem de atâtea ori despre asta, îmi era greu să redau în cuvinte ce simțisem. Nici măcar mie însumi nu-mi puteam zugrăvi cu vorbe sentimentul…
Apoi, încet-încet, am învățat… încă învăț să-mi provoc starea. Nu-mi iese de fiecare dată. Dar când vine, vine! 🙂
Te admir, te felicit și… la mai multe! 🙂
Iar Bofan+Moura sunt ca o mantra, te duc… departe, departe… 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Eu de ce nu pot să o aduc? 😦 Pur și simplu, nu am nici cea mai vagă idee cum aș putea să mi-o aduc mai aproape.
Mulțumesc de încurajări, doctore! 🙂
ApreciazăApreciază
drstoica a spus:
Creează-ți condițiile necesare pentru a o trăi în mod repetitiv. Cu exerciții de relaxare, de meditație, de vizualizare ghidată… Încercând ceva din lucrurile astea, îți vei redefini multe momente din viață, iar starea aia abia așteaptă să reapară. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Am să încerc. N-am s-o aștept nefăcând nimic:)
ApreciazăApreciază
drstoica a spus:
Păi, tocmai: nefăcând nimic vine ea cel mai ușor! :)) Lăsând ce e frumos în jurul tău să vină spre tine. Tu nu reacționezi. Tu doar primești. 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ahaaaaa! Apăi, e cel mai ușor lucru de făcut!
Oricum eram decisă să las doar frumosul și binele să mă guverneze:)
ApreciazăApreciază
Pingback: Jurnalul unei femei simple – 3 | Bursucel's Blog
nexya a spus:
vreau si eu stari de astea euforice in care sa nu stiu ce bai am si cum ma cheama 😀
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Nexy, draga mea…mie când nu-mi ies prea bine..o dau pe vin. Câteva pahare cu vin roșu îți pot garanta asemena stări, din acestea, euforice:)
ApreciazăApreciază
Pingback: Cine ştie, câştigă. Înţelepciune. | Hipertensiv
Ice a spus:
Am traversat şi eu de câteva ori, acest râu tumultos. Fiecare traversare a fost diferită. Am plutit în apele calme ale gândurilor, m-am lăsat purtată de curenţii puternici ai emoţiei, ca apoi să mă pierd în cascada senzaţiilor…:D
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Și cum a fost? Mi-ar plăcea să știu…
ApreciazăApreciază