Într-o oarecare zi, într-un oarecare cadru, într-o oarecare împrejurare, se poate naște un anumit moment, complet inexplicabil și care este de-o voluptate copleșitoare. Și nu are nicio noimă. Te simți încărcat dintr-odată, atât de plin de parcă stai să dai pe-afară, tragi aer, prelung, cu nesaț, uitând mai apoi să-l expiri și parcă creierul, complet neoxigenat, începe să-ți joace feste. Ceva te inundă pe interior, fierbinte, așa cum adrenalina îți curge prin vene, cu viteză înfricoșătoare sau ca o emoție bruscă. Ușor amețit, încerci, din spatele pleoapelor, să imersezi, să te scufunzi adânc în moale și ud. E ca o desfătare dulce a trupului în plăceri și-a sufletului-ntr-un soi de extaz. E atât de voluptos momentul că parcă ai vrea să îngheți clipa aia, să te închizi în ea ca-ntr-o bulă și s-o lași așa, suspendată-n imponderabilitate, într-o oarecare dimensiune, a unui nicăieri, a nimănui. E un moment în care, dacă mai apuci să gândești, îți spui că e clipa perfectă în care ai putea să mori atunci-acolo.

Durează, poate, doar un minut. Sau ceva mai mult. Momentul acesta vine din neant și tot într-acolo se risipește. Ești singur și te întrebi ce te-a lovit și te-a izbit de toți pereții. Clarobscurul din tine, joaca aceasta dintre lumină și umbră a minții îmbâcsite, muzica pe care o asculți cu bărbia-nfiptă în puful puloverului – cu respirația caldă rămasă acolo, croșetată din două-n două -, gândul uitat, o emoție-nchisă-ntr-o paranteză, o amintire țâșnită înspre eliberare în chip de anamneză, sau poate toate la un loc, unitar suprapuse-n straturi ca într-un tot organic?

Mi s-a întâmplat iar – this fucking catharsis – într-o altă seară lungă, din același septembrie, privind & ascultând.

Mulțumesc Dorin Bofan.

Anunțuri