Etichete
Scriu despre concertul lui Mark Knopfler de la București, din 25 aprilie, pentru că a fost una din cele mai mari bucurii care mi s-au întâmplat. Nu vreau să fac niciun soi de recenzie a concertului pentru că habar nu am cum s-o fac și oricum nu aceasta îmi este intenția.
Despre Mark Knopfler, despre muzica lui, despre perioada Dire Straits și după destrămarea acestora, în 1995 – s-au scris pagini sau poate cărți întregi așa că nu vreau să spun eu nimic despre el și despre cariera lui, de peste 35 de ani.
Concertul de la București, a fost primul din seria concertelor din cadrul turneului european pentru promovarea celui mai recent album „Privateering”, lansat în 2012. S-a defășurat cu casa închisă, concertul de la noi fiind sold-out încă din luna ianuarie.
Scena era pregătită extrem de simplu dar plină de instrumente și aparatură de amplificare, cu câteva surse de lumină bine poziționate și cam atât. Sala, deja plină cu 4000 de suflete, era nerăbdătoare. După cel de-al treilea gong, odată cu stingerea luminii, publicul a început să aplaude, chemându-și artiștii la rampă. După un scurt moment, a apărut un prezentator îmbrăcat cu un sacou Union Jack, care ne-a asigurat că suntem exact unde trebuie – de altfel, acest moment de prezentare, de tip MC, a fost singurul pe tot parcursul serii. Mark Knopfler, a intrat în scenă împreună cu cei șapte muzicieni ai săi, spunându-ne că „se bucură că se află în acest loc minunat, în sfârșit!” – fiind aproape singura sa intervenție sau interacțiune cu publicul, știindu-se, de altfel, că este genul de artist simplu, extrem de discret, care nu se pierde în introduceri, în dialoguri verbale cu publicul său, ci legăturile le stabilește doar prin intermediul muzicii sale și a sufletului.
Concertul a început cu piesa „What it is” iar după primele acorduri de chitară, inconfundabile, publicul a izbucnit într-un ropot de aplauze, timp în care mie mi se făcuse deja pielea de găină, de emoție și de plăcere ca mai apoi să și plâng de altfel, ca într-un soi de eliberare a fericirii că sunt acolo! Timbrul vocii lui, mie personal, nu mi s-a părut alterat, dar sunt extrem de subiectivă, iubindu-l atât de mult! Chitara lui însă, a sunat impecabil (și aici un mare plus și Sălii Palatului – sunetul a fost excepțional – în rest, este atât de prăfuită și de veche, de urâtă – brrr, asta nu mai comentez!). Chitara lui Mark a fost SUBLIMĂ. La 63 de ani, cântă astăzi cu aceeași pasiune, cu aceeași ușurință, intimitate, cu aceeași inspirație divină, cântă cu sufletul așezat în degetele care mângâie griful chitarei, așa cum o face de-o viață.
A continuat cu piesa „Corned Beef City”, de pe discul „Priveetering”, moment în care ne-a întrebat dacă „suntem bine” iar răspunsul însuflețit la unison al publicului i-a confirmat că poate să continue, să lase să curgă muzica fără nicio altă intervenție. Și nu s-a mai oprit. A cântat, piesă după piesă, schimbând aproape de fiecare dată chitara, în funcție de ceea ce cânta. De altfel, o parte din muzicienii lui, au schimbat de asemenea, de mai multe ori pe parcursul concertului, instrumentele. Componența band-ului, a fost una nu doar inspirată ci și desăvârșită: nelipsiții Richard Bennet (chitară), Guy Fletcher (clape, chitară, backing vocal), Glenn Worf (chitară bas și contrabas), Jim Cox (pian și acordeon) și Ian ”Ianto” Thomas (tobe), Michael McGoldrick (flaut, fluier, chitară, cimpoi) și John McCusker (vioară, chitară), acesta din urmă fiind o revelație pentru public și nu doar pentru momentele solo de vioară – excepționale – sau cele de duet-dialog cu Mark sau Glenn Worf dar și printr-o prezență scenică cu adevărat specială, cu tușe chiar comice prin unduirea corpului său:)
A urmat piesa ce dă și titlul ultimul disc, cu accentele celtice, ce definesc de atfel tot acest album, apoi „ Father and Son”. Primul hit al concertului a fost „Romeo & Juliet”, a opta piesă din concert, care a rupt ropote de aplauze, publicul fiind extaziat (?) – nu prea m-am dumirit de el pentru că fericirea mea era atât de mare încât nu prea mi-am dat seama ce se întâmplă în jurul meu… așa cum nu mi-am dat seama când a continuat cu „Sultans of Swing”, pierdută fiind toată-n muzica lui, în i(nt)(m)ensitatea sunetelor și a armoniilor izvorâte spre mine, înghițindu-mă și, cel mai probabil, bâțâindu-mă și dând din picioare pe sub scaun. Nu știu, că nu m-am (mai) simțit.
Pe parcursul celorlalte piese, m-am lăsat purtată de aromele chitarelor lui, a flautului, a pianului și a cimpoiului, de mixul celtic, de sound-ul rock, country sau folk, de blues, de fiecare poveste, a fiecărei piese… nu știu când a trecut o oră și ceva, aproape două chiar și am ajuns la finalul concertului. Am rămas stupefiată că se sfârșise, pentru că mi se părea că abia începuse iar sentimentul de regret deja mă indundase. După „Telegraph Road”, ultima piesă din set list, publicul s-a ridicat în picioare, aplaudând frenetic, fluierând și strigând bis-ul ce nu a întârziat să apară. Și atunci s-a produs iar minunea – cu ”Brothers in Arms”, piesă care parcă nu avea voie să lipsească și sfârșind cu tema muzicală din Local Hero – „Going Home” – aceasta fiind ultima piesă.
Au fost hit-uri care au lipsit cumva nemeritat pentru un public care avea să-l vadă pentru prima oară live, în țara asta, dar de altfel oarecum firesc pentru că turneul promovează dublul-disc, amintit la început. Cu sau fără hit-uri, concertul a fost pentru mine, unul extraordinar, a fost o noapte cu adevărat magică, pe care am sfârșit-o abia în zori, când am ajuns acasă, în aceeași stare euforică în care mă lăsase. În ceea ce mă privește, nu există muzică fără ceea ce a însemnat Dire Straits ca istorie și fără Mark Knopfler – este un Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât. Pentru că a spus și spune, în continuare, atât de mult prin muzica sa, încât nu poți duce altfel, ca simplu muritor!
Toate fotografiile prezentate sunt din galeria personală, făcute în timpul concertului.
Drugwash a spus:
Pe tema asta generică aş vrea să putem vorbi doar noi doi, eu cu realismul meu pragmatic şi acru, iar tu cu inima-ţi caldă şi bună. Dar n-aş putea, căci te-aş răni şi nu vreau asta. Şi atunci ce altceva pot face decît să accept bunătatea în picături zgîrcite, pe care atît de frumos o descrii…
Mă bucur sincer pentru bucuria ta. Huguleţ! 😉
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ce să înțeleg, Dragoș? Că tu, realistul pragmatic și acrit, ai fi zis vreo două-trei despre concertul acesta (sau care să fie tema asta generică?) dar te abții, să nu-mi strici bucuria?? N-ai putea! :))
ApreciazăApreciază
Drugwash a spus:
Am scris odată, demult, despre asta… despre cum văd eu anumite evenimente din sfera asta. Nu e cu răutate, ci cu un enorm regret că lumea e cu totul altfel decît ar putea, decît ar trebui să fie, pentru nişte fiinţe care se vor raţionale.
Nu vreau să-ţi fac vreun rău, fiindcă te iubesc prea mult – în sensul ăla care scapă oamenilor de rînd – aşa că mă bucur odată cu tine, în felul în care se poate. Dar în sinea mea, îmi doresc adevărata conexiune între oameni, atunci cînd este vremea potrivită. 😉
ApreciazăApreciază
melanietoulouse a spus:
ma bucur ca l-ai putut aplauda „live”… 🙂 l-am vazut aici acum vreo doi ani, iar în iulie va reveni la Carcassonne…(1h-drive de-aici) – yesss! 🙂
te citez:”Artist complet, pe care îl poți asculta și înțelege doar cu sufletul și atât.” RAJ=rien à rajouter=nimic de adaugat… ah, are o biografie interesanta: e scotian, mama „galica” si tata maghiar… Un european get-beget! 🙂
– – –
O seara senina si vesela! 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Mulțumesc, Melanie! Aștept de prea multă vreme live-ul acesta! Și încă mai vreau:)
Îi știu rădăcinile dlui. Mark…și ele se fac simțite și în muzica lui, mai ales în acest ultim album, „Privateering” – e ca o întoarcere la orgini, la obârșie!
M-a uns pe suflet, concertul acesta, Melanie!! Mi-a fost balsam pe suflet! 🙂
ApreciazăApreciază
Diana şi Dan a spus:
Reblogged this on Graffiti-uri pe pereţii unei gări.
ApreciazăApreciază
fosile a spus:
Multumesc !
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Cu multă plăcere!
ApreciazăApreciază
La Fee Blanche - Contesa de Chou-Fleur a spus:
Reblogged this on La Fée Blanche.
ApreciazăApreciază
Dan (Diana şi Dan) a spus:
Îmi vine să te strâng de gât … Mă inervezi de nu am aer … Așa o fi și pe lumea ailaltă, doar unii să aibă parte de bucurii atât de mari ? 😥
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ioiiii, spune-mi, Dane, că lumea ailaltă e Bucureștiul, altfel mă faci să cred că am murit și m-am trezit în rai:)))
ApreciazăApreciază
psi a spus:
mulţumesc mult. ştiu că ai scris (şi) pentru mine. 😳
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Cu mare drag, pisică:) Știi bine că am scris despre acest concert și cu gândul la tine. Îmi pare foarte rău că nu am reușit, așa cum ne propusesem cândva, să ne zbenguim amândouă, acolo, în primul rând! Dar stai liniștită, că am făcut-o eu și pentru tine, nu în primul rând ci de la balcon, dar tot aia a fost 😉
ApreciazăApreciază
ovi a spus:
ce frumos…
parca am fost si eu la spectacol… am ascultat impreuna cu tine… am simtit o data cu tine… am trait sentimentele pe care tu le descrii, atat de minunat… iar ambianta… da…a fost incontestabil, una de zile mari… asa… ca si muzica artistului…
mai vreau sa fiu prezent in salile de spectacolu… impreuna cu tine…
mercic… dulcic…
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Așa mă bucur, Ovi că ți-a fost pe plac!
Cu prima ocazie, nu voi ezita să te iau cu mine iar, la un alt concert dar doar dacă îmi promiți că mă iei și pe mine, ceva mai des, în plimbările tale prin New York!
Batem palma? 🙂
ApreciazăApreciază
ovi a spus:
sigur…
batem palma…
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
S-a făcut! 😉
ApreciazăApreciază
Ninulescu a spus:
Nu ai scris cate dansatoare a avut, si cat costa o dedicatie muzicala, mie aia imi place cel mai mult la concerte… dedicatiile, cand zice artistu….
– 5000 dă ă ă euroi oi oi dă la Smenaru ru ru din Germania a a a pentru toti fraţiiiii lui ui ui Să traiască scă scă ! 🙂 😀
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
N-ai toate țiglele pe casă, Ninuleeee 🙂
…dacă știam că-ți plac dedicățiile, dădeam și eu nește biștari și îți făceam cea mai frumoasă dedicăție, de la (H)andreotti pentru cel mai tare gadjol evăr, Ninu-inu-inu-inu, ca să moară tăți dușmanii 🙂
ApreciazăApreciază
Ninulescu a spus:
😀 😀 Vezi de aia te iubesc io pă tine… Raspunzi greu… da tot raspunzi ! 😀 😀
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Păi, am fost în vacanță, Ninule…fără laptop, telefon și alte gadgeturi! Șii ce bine a fost? :))
Răspund, chiar și cu întârziere, dar mereu o fac 🙂
ApreciazăApreciază
Pingback: A IV-a săptămână. | Graffiti-uri pe pereţii unei gări
Tiberiu Orasanu a spus:
Hristos a Înviat!
Bine te-am regăsit dragă Andreea 🙂
Excelent articol, chapeau bas!
ps. nu-i băga în seamă pe invidioşi…
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Adevărat a înviat!
Bine ai revenit, Tibi drag!!
Mulțumesc mult pentru chapeau 🙂
…în rest, sunt de acord cu tine 😉
ApreciazăApreciază
slowaholic a spus:
Să-ți fie de bine! Vezi că poți? Despre asta-i vorba! Despre abandon în ceea ce iubești. Nu că-i superb? 🙂 🙂 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Mulțumesc, Ancuță!!! A fost și este…foooarte bine :)))
ApreciazăApreciază
Pingback: Who’s Who ? | Gară pentru doi
succesulpe a spus:
Da, cu adevarat unul dintre cei mai buni.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Chiar acum îi ascult chitara magică din „Sultans of Swing”…e divin, jur! Nu e voce și muzică care să aibă darul de a mă liniști, așa cum o face Mark!
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Muzica lui este pentru suflet. Il ascult in indiferent de starea de spirit si mi se lipeste de suflet.
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Așa și eu! Zilnic îl ascult, indiferent cum sunt, unde sunt, ce fac…e parte din mine, atât de mult îl iubesc 🙂
Și-apoi jazz mult…muuult! Fără jazz chiar nu pot trăi!
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Om fi frati 😆
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Zici? Om fi!
…mai vedem pe parcurs! 😉
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Sambata viitoare il am invitat pe Roger Waters la concertul de sambata, tii minte da?
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Da, țin minte! 🙂
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Avem piscoturi si sampanie si umbrelute cu suc de portocale sau ananas 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Ufff, sună bine dar eu prefer doar cafea. Mare și neagră! 🙂
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
cu sau fara arome exotice de ..cardamon sa spunem? 😯
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Nuuu, nu la Rogers Waters! Cu cardamon dacă-l ai pe Anouar Brahem, eventual, altfel nu! 🙂
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Bine anulez contractul cu Rogers si il invit pe Anouar Brahem 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Nu, îi luăm pe rând! Îmi plac prea mult amândoi ca să renunț la careva 😛
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Bine. Uite cum facem : intai il luam pe primul si apoi pe celalalt 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Da, așa ziceam și eu! E perfect așa! 🙂
ApreciazăApreciază
succesulpe a spus:
Give me five…
Pleosc! thanks 🙂
ApreciazăApreciază
Andreotti a spus:
Treosc! Am dat!
THX 😉
ApreciazăApreciază