Acum vreo două-trei zile, un prieten drag mi-a spus: n-ai mai scris nimic de-o lună. Așa este! Nici nu știu când a trecut o lună. Am pierdut șirul zilelor sau zilele mi-au pierdut mie șirul? I-am răspuns: nu am nimic de spus. Nu știu de ce, dar înainte îmi era atât de ușor să scriu despre nimic. Acum, parcă nici nimicul nu mai e ce-a fost. Iar pentru toate celelalte nimicuri, există rețelele de socializare.

Tot acum câteva zile am realizat că am îmbătrânit. Așa, pur și simplu, ascultând o piesă pe care nu o mai auzisem de foarte multă vreme. Subit. E relevant? Bineînțeles, pentru mine este. Mă bucur doar că această senzație mă părăsește destul de repede și că nu se instalează mai adânc, ca ridurile la colțul ochilor. Dar și când m-o păli zdravăn și mi-o dispărea verdele-crud! Despre asta nu scriu.

Să vă spun despre primăvară? Adică, știți bine că a venit. Știu ce să fac primăvara, când umblu hai-hui pe străzi, în parc, când ies în grădină, când o miros, inhalând-o cu putere. Despre asta aș putea să scriu. Dar când primăvara, nu doar că aleargă de nebună prin copaci și prin grădini, dar aleargă și prin vene? Despre asta chiar nu scriu.

În ultimele 2-3 luni am văzut 67 de filme. Da, nu le număr cât le indexez. Am și eu obsesiile mele compulsive, că doar n-ați crezut că-s întreagă pe de-a-ntregul. Ba chiar am și desenat. Puțin, nu mult, dar e un (re)început. Despre asta aș scrie. Am ascultat muzică. Tot timpul. Redescoperită, descoperită. Am fredonat-o, am îngânat-o, am lăsat-o să circule liberă peste tot. Am citit. Cărți și bloguri. Să scriu despre asta? Da, aș putea să scriu și despre asta. Diseară merg la concertul lui Mark Knopfler. Acesta îmi este un vis care e la un singur pas de a se împlini. Despre asta chiar am să scriu.

Între timp, toate-s vechi, puține-s noi. Între timp, am învățat să nu mai scriu despre frustrări. Și să nu mă mai lamentez – asta abia am învățat-o! Între timp, unii oameni au venit, alții au plecat. De tot. Nici despre asta nu scriu. Între timp, îmi târâi existența între birou și casă și invers. În tot acest timp, fac și eu ce fac ceilalți. Plătesc facturi, vorbesc la telefon, fac cumpărături, fac curățenie. Despre asta nu pot să scriu. Mi-e lehamite. În rest, mi-e dor tot timpul. De tot ceea ce am vrut să fac și nu am apucat să fac. De tot ceea ce vreau să fac și sigur nu apuc să fac. Dar îmi este dor chiar și fără să știu de ce anume îmi este dor, uneori chiar știind și de ce anume urmează să-mi fie dor.

Și-atunci? Despre ce să (nu) scriu mai întâi?