Etichete

, ,

Inspiri.

Cu capul dat pe spate, privirea ațintită-n sus, cu ochii larg închiși în pleoape, cu brațe desfăcute către cer, într-o îmbrățișare strânsă-mută.

Inspiri.

Aer curat, liber, nealterat. Inspiri cu atâta nesaț, încât ai senzația că plămânii nu-ți vor fi vreodată de ajuns pentru cât AER îți trebuie vrei. Și nările se deschid, în pâlnii transformate, fremătând pătimaș în regăsire.

Inspiri.

Încă o dată și încă o dată. Și din preaplinul plămânilor, cu aerul dat pe-afară, sfârșești înecându-te în tuse convulsivă, scuipând smog, nervi, îndoieli, singurătăți, neliniști, zile-nnodate în nopți.

Inspiri.

Și-apoi cazi. Te prăbușești, cu aceiași ochi larg închiși în pleoapele-ți de plumb, cu aceleași brațe, adânc înfipte-n cer, îmbrățișându-l. Și asculți. Expirând andante. Glisând între vis și realitate.

Abia acum R e s p i r i. Extatic. Ca după o lungă apnee.

{- Fir-ar să fie! De unde-ai apărut? Unde-ai fost până acum? Ce mă fac cu tine?

– Sunt A e r. Respiră-mă doar! }

 .

≡ scris dintr-o (ră)suflare ≡

…cu respirația suspendată între mine și tine, dar respirând în taină, bucata noastră de cer.

Anunțuri