Mi-ar fi plăcut să mă pot detașa de propria-mi persoană și-apoi să-mi părăsesc propriul trup. Să pot să mă iau eu pe mine însămi și să mă scot dinlăuntrul meu. Și apoi să mă așez undeva, golită și dezbrăcată de toate și să mă privesc fără subiectivism. Să mă cântăresc. Să mă controlez și să mă studiez așa cum studiezi o haină pe care vrei s-o cumperi și o cauți de eventualele defecte. Să mă uit cum sunt croită, cum mă port, ce spun, cum ascult, cum privesc, cum râd, cum tac, în ce culori sunt, cum mă raportez la ceea ce mă înconjoară. Să mă așez undeva jos și să mă privesc de-acolo ca mai apoi să mă așez undeva mai sus, privindu-mă în continuare. Fără superficialitate. Poate așa mi-aș afla locul, poziția, nasul, dar mai ales măsura. Măsura mea și a tuturor lucrurilor. Ca o măsură pentru măsură. Ca o măsură între măsuri. Nimic mai mult.

Credeam că mi-am inventariat într-un fel aproape toate valorile primordiale, credeam că sunt așezată corect între semenii mei. Credeam că am înţeles lucruri fundamentale despre prietenie sau despre lipsa ei, despre onoare, moralitate, credeam că disting coloanele vertebrale poziționate la verticală, credeam că fac diferența între pânza din iută și catifea. Dar am înţeles, într-un final, că tot ceea ce ni se întâmplă constant, nu sunt doar niște experiențe amare sau dulci și am înțeles că nu traversăm doar o perioadă grea, că noi nu trăim o criză economică (ce glumă proastă!) ci una morală mai ales, că ne depersonalizăm, că ne descuamăm strat după strat, că suntem otrăviți până în măduva oaselor, că am devenit egoiști până în cea mai mică fibră a noastră şi că nici pic de puritate sufletească nu mai sălășuiește în noi. Iar al naibii proverb cu cămaşa şi haina e mai adevărat ca niciodată!

Mi-e aproape ciudă pe mine însămi fiindcă dau dovadă de prea multă încredere, ca să nu-i zic prostie, de modul absolut neselectiv în care aleg uneori sperând la (ce? – vise de popă beat!) şi că mă complac în chestiuni ce se dovedesc nepotrivite sau frustrante de-a dreptul. Dar nici nu prea știu să fiu altfel. Și da, iar scriu despre frustări. Episodic chiar. Nasol, nu?Aş vrea să am măcar forța de a face curățenie generală în tot dar, mai ales, de a mătura toate gunoaiele. Mă întreb, ce-ar mai rămâne de fapt?

Anunțuri