Etichete

Mă prefac că sunt pe aici dar nu sunt. Nu mă luați în seamă.

Mă gândeam că azi vine Moșu’. Și mă doare ce dor îmi e de mine mică. Azi casa nu mai miroase așa cum mi-o amintesc. E aceeași casă în care stau și acum. Nu mai miroase a prăjituri făcute de tatăl meu pentru că nici tatăl meu nu mai e. De portocalele luate pe sub mână. Îmi este dor de bomboanele cubaneze galbene, roșii și portocalii. De bănuții de ciocolată înfoliați în staniol auriu și de „lingourile de aur”, alte ciocolățele, stivuite în cutia lor, porționate de mama mea – câte una după fiecare masă (și asta dacă mâncam tot). De bananele verzi puse la copt pe șifonier. De trezitul dimineață cu primul gând că vine Moșu′ revizuind rapid cât de cuminte am fost și dacă mi-o aduce ceva bun și frumos sau primesc doar nuiaua obraznicilor. Eram cuminți amândouă – neah! Îmi este dor de nasul lipit de geam, așteptându-l. Îmi este dor de mirosul de zăpadă ce venea de-afară și care azi nu e. Îmi este dor de chicotelile cu sora mea, de frăsuitul, fără rost, prin bucătărie, doar-doar mai primim vreun bol la lins cu cremele de cacao și vanilie care umpleau prăjiturile făcute de-ai mei. De așa zisa curățenie din cameră pe care o făceam obligate de mama că altfel nu vine Moșul. Ah!, și ghetuțele, cizmulițele noastre mici. Doamne, ce le mai lustruiam de parcă generozitatea Moșului era direct proporțională cu lustrul acestora. Dar le făceam oglindă. Putea Moșu′ să-și facă mustățile-n bombeurile noastre de voia. Îi lăsam fursecuri pe pervaz știind că mai întâi se uită pe fereastră să ne vadă dacă dormim. Eram hoață, speram să-l îmbunez cu ele în cazul în care îl supărasem cu ceva. Mi-e dor de nedumerirea noastră: de ce vine doar noaptea? Ăsta chiar era un mister. Mareeeeee… De zecile de întrebări puse mamei despre el prin care speram să aflăm tot despre misterul care-l învăluia. De neliniștea din suflet cu care mă culcam gândindu-mă să nu mă uite! Și mă dădeam jos din pat ca să mă asigur că mi-am pus cizmulițele suficient de aproape de ușă și că mi le vede. Neliniștea aceea mă gâtuia până dimineață.

Și dimineața… Of, diminețile acelea în care mă trezeam brusc și în secunda doi inima mi-o lua la trap de emoție. În care, încă încurcată în pături și în pijamale, o luam la fugă spre ușă, împiedicându-mă de cel puțin trei ori până să ajung la cizmulițe. Și mă trânteam acolo, jos, lângă ele, scotocind cu mâini mici după dulciuri, jucărioare și fructe îndesate de Moșu′ cu grijă. Până-n bombeuri intram toată și apoi le mai scuturam de câteva ori să fiu sigură că nu mai e nimic în ele.

Diseară îmi voi așeza cizmele la ușă dar nu le mai lustruiesc cu atâta grijă. Moșu′ va veni la noapte. O știu! Încă pot să mă bucur de toate. Da, pot.

Dar unde mi-e neliniștea cu care mă culcam și dimineață – și dimineață? Eh, inima nu mi-o mai ia la trap și emoția nu-mi mai stă fular la gât, amuțindu-mă. O știu deja! Oare ar putea cineva să-i spună Moșului că pe-acestea două le doresc la noapte în cizm(uliț)e?  Poate, poate…