Sunt momente când viața ți se pare, pur și simplu, aidoma unei gări. Din care vin și pleacă trenuri. Așa vin și oamenii în viața noastră. Vin și pleacă – la ore mai mult sau mai puțin programate, cu întârzieri și parcă niciodată mai devreme, cu destinații precise sau poate nu, de la linii diferite, care lasă urme sau nu. Dar vin și oameni frumoși în viața noastră ca mai apoi să plece deși, odată cu sosirea lor, ai vrea să închizi gara.

Sunt momente când îți dorești să ții un om lângă tine știind totuși că trebuie să-l lași să plece, cât nu este prea târziu. Să îl oprești din drumul lui la tine îi va aduce suferință. Să îl îndepărtezi, știind că îi va fi mai bine, aduce suferință. Sunt momente în care, indiferent de alegerea făcută, aceasta aduce doar suferință. Sunt momente în care, fără să vrei, deschizi o rană pe care nu știi cum să o mai închizi. Și atunci ai vrea doar să dispari.

„De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!”

Să-l ții lângă tine pentru că vrei să-ți fie sufletul plin dar fără să fii capabil să oferi în schimb nimic, mi se pare o dovadă de egoism fără margini. Să-l ții oferindu-i doar iluzii și depărtări, înseamnă să îl chinui. Știind că el și-ar dori mai mult. Infinit mai mult. Totul. Întregul. Fără jumătăți de măsură. Dar întregul tău îți este dat. Tu ai doar jumătăți de măsură. Nu poți împărtăși la fel, nu poți simți la fel, nu poți să te ridici la înălțimea așteptărilor. Nu pentru că nu vrei, ci pentru că nu poți.

„Ţi-aș fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?”

Sunt întâmplări. Nu există vinovați. Nu există logică și nici explicații. E ireal și totuși e real. Ai vrea să crezi că nu este adevărat. Și-ți spui tot timpul că nu e cu putință. Am găsit, fără să știu, cheia de la O ușă pe care am deschis-o ca, mai apoi, s-o închid. Deocamdată există suferință. Și speri ca timpul să o șteargă fără urmă deși asta nu se uită niciodată. Și speri să-ți fie iertată alegerea.

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

Am rănit fără să vreau un om. Nu pot da timpul înapoi și nici nu pot să dispar. Și, deși nu uiți, cel puțin pentru o vreme îți închizi pur și simplu gara. Să nu mai vină nimeni, să nu mai plece nimeni.

Îmi pare rău că pentru prima dată închid comentariile la un post. Asta pentru că, indiferent ce mi-ați scrie voi, aș aprecia enorm gândurile voastre dar eu nu voi avea habar ce să vă răspund!

Versurile aparțin lui Tudor Arghezi – „D-abia plecaseși”