Sunt zile în care tot Universul pare să comploteze împotriva ta! Când totul e menit să fie întors pe dos și cu fundul în sus, oricât te-ai strădui. Am așteptat săptămâna aceasta, ce se anunța mai lejeră, după o lună și jumătate de program și alergătură susținută. Mi-am zis că o să respir. De fapt, doar asta am făcut. Am respirat. Și ieșită brusc din ritm nu am știut ce să mai fac. Și m-am înecat respirând.

Atunci mi-am propus să tac și să nu fac nimic. Sunt zile când trebuie să tac ca să treacă peste mine mers de Univers. A spus-o cineva? Nu-mi amintesc. Sau poate nu a zis-o nimeni dar nu contează. N-am căutat nici un spațiu pentru ecou, nici un mediu în care sunetul conceptelor mele, chiar și nevocalizate, să se audă, să se adâncească sau să se amplifice. Nu am vrut nici o cutie de rezonanță cu atât mai puțin una în carne și oase. Să taci, așa, e greu dar e o îndeletnicire frumoasă. Purificatoare în felul ei. Tăcerea e maniera mea de rămâne invizibilă.

silence

Ca orice femeie, cu o ușoară aplecare spre bovarism, am tot căutat în diverse lucruri absolutul emoțional, pe care viața mea reală și practică mi-l diluează sau mi-l exclude cu desăvârșire. Un absolut emoțional ca refugiu. Dar nu am căutat o poveste frumoasă neapărat și nici vreun admirator nihilist care să-mi aprecieze meritele, deși m-am trezit întâmplându-mi-se exact asta. Proximitatea de el cât și contextul virtual au făcut lucrurile mai degrabă sigure decât periculoase. Recunosc asta lipsită de orice cochetărie a vreunei ingenue exersate. N-am să o mai fac. Unde intervine pudoarea?! Unde intervine disperarea?! Păcatul pare odată instituit atunci când senzorialul se transformă în păcătoşenie… Vinovăţia sporeşte, libertatea se holbează la ea neputincioasă!

N-ar fi trebuit să scriu asta. Ar trebui să-mi fac un heteronim anonim. Să scriu pe caiet sau în word. Să nu citească nimeni. Nici măcar eu.