Etichete

, , ,

Am scris 3-4 propoziții. Am șters. O iau de la început. Scriu. Șterg. Nu înţeleg de ce mă chinui să scriu ceva inteligibil. Ar trebui să las foaia goală. E frumoasă și așa. Aș putea să-i pun doar data de azi ca să o marchez. Să nu pun nici măcar titlul.

De azi dimineață scriu doar frânturi de propoziții și fac dicteuri pe fiecare colțișor de hârtie pe care l-am întâlnit pe birou. Nu pot uni două vorbe în scris dar oare aș putea uni două petece de hârtie? Sau nu… și mai bine: fac un puzzle din bucățelele mele de suflet și le așez pe fereastră, lipite sec cu scotch, ca un vitraliu vechi și spart pe-alocuri.

Îmi las căștile de pe urechi și mă ridic de la birou. Scot hârtia înțepenită în imprimantă, o mototolesc și o arunc la coș. E a șaptea oară când imprimanta – flămândă, vezi bine! – îmi ia hârtia și mi-o înghite. Mă așez înapoi calmă la birou și-mi pun la loc căștile pe urechi. Muzică, fără de care nu pot exista! Preț de 6 minute și 47 de secunde, închid ochii și îmi doresc ca atunci când îi deschid să nu mai fiu în același loc. Atât! Nu. Încep să scriu iar. Nu sunt surprinsă că mă aflu în același loc pentru că la secunda 56 mi-a sunat telefonul, drept urmare, vraja teleportării s-a rupt brusc.

În scurt timp săptămâna se va încheia. Cum închei un sacou simplu în șapte nasturi. Cu gest reflex. Las tastatura și îmi pun iar căștile pe urechi. Sper ca următoarele 5 minute și 20 secunde să aibă suficientă putere să mă ducă. Departe. După 3 minute și 07 secunde, se aude soneria fix între două clape de pian. Neștiutorul care a apăsat butonul se face vinovat de zborul strâmb pe care l-am căpătat la secunda 09! Din ușă, mă îmbie cu un covrig cu susan și tot ce pot privi, cu ochii mijiți din visul frânt, este gaura covrigului ce ia forma nebănuită a abisului în care zborul mă spiralează în vrie.

Nu pot să scriu nimic. De ce insist? Fiindcă mă complac într-o stare pur vegetativă. Fiindcă, neintersa(n)tă fiind, nu găsesc nimic interesant de spus. Fiindcă mă simt abandonată fără să știu de către cine. Fiindcă mereu îmi lipsește ceva fără să-mi dau seama ce. Fiindcă de fiecare dată când plec în mine, la fiecare minut sau la fiecare secundă, ceva sau cineva mă aduce înapoi.

Mă ridic mai devreme, îmi pun sacoul pe mine și închid deja șapte nasturi.  Cu gest reflex.

Am sentimentul a unei alte săptămâni ratată. Și încă plenar.